Terapii non-directive



Psihoterapia nondirectiva a fost introdusa de Rogers in 1942 sub forma terapiei centrata pe persoana. Se aseamana intr-o oarecare masura ca indicatii si desfasurare cu psihoterapiile scurte, diferentiindu-se totusi de acestea prin modul de abordare a relatiei terapeut-pacient.

Terapeutul trateaza cu intelegere si respect trairile afective ale pacientului, dar respecta principiul:

  • non-interventiei – astfel incat sa faciliteze recapatarea abilitatilor de adaptare si autocontrol
  • valorizare si autovalidare ale pacientului
  • se pune un accent mai mare pe aspectele emotionale
  • se acorda o mai mare independenta subiectului si se acorda mai multa atentie evenimentelor actuale, nu celor din istoria individului
  • terapeutul are o atitudine pasiv-stereotipa, de acceptare totala a ceea ce spune clientul, ajutandu-l pe acesta sa-si clarifice sentimentele.

Obiectivul terapiei este acela de a-l face pe client sa se accepte pe sine, este incurajat sa-si exploreze gandurile, sa se simta liber.
Terapeutul nu dirijeaza procesul terapeutic, nu face interpretari, nu face analiza conflictelor inconstiente si nu intervine activ in discursul clientului. El nu va face decat sa asculte cu atentie si cu o atitudine pasiva, intrerupand doar pentru a spune cu alte cuvinte ceea ce spune clientul.



Lasa un comentariu