Psihoterapia comportamentala



 

Psihoterapia comportamentala a aparut ca reactie la psihoterapiile bazate pe inside, ce puneau accentul pe fortele ascunse de natura inconstienta.

Baza teoretica a terapiei comportamentale isi are originea in teoriile invatarii. Terapeutii comportamentalisti se ocupa de comportamentul observat si de conditiile de mediu care il modeleaza. In aceste conditii, psihoterapia trebuie inteleasa ca un proces de invatare, iar nevroza este considerata un fenomen invatat (prin aceasta ea isi pierde caracterul misterios).

Reactiile, emotiile, deprinderile cu caracter dezadaptativ au fost achizitionate de-a lungul vietii pacientului si s-au fixat pentru ca i-au permis acestuia sa evite anumite experiente traumatizante. Aceste experimente negative tind sa se repete nu doar in prezenta stimulilor ce le-au creat ci si in situatii asemanatoare.

Psihoterapia nu-si propune o restructurare ampla a personalitatii, ci doar o inlaturare a simptomelor. Psihoterapia contine un set de procedee menite sa elimine o serie de reactii dezadaptative, de comportamente nedorite si sa elaboreze noi metode de comportament eficiente, care sa-i permita individului sa faca fata vietii cotidiene.

Conceptele de baza ale psihoterapiei:

  • de intarire sociala (principiul intaririi : manipularea stimulilor ambianti, astfel incat comportamentul nedorit sa fie descurajat, iar cele dezirabile recompensate.)
  • de control a comportamentelor

TEHNICI:

  • tehnica stingerii comportamentelor nedorite:

Modelele de comportament invatate au tendinta de a slabi si disparea in timp daca nu sunt intarite corespunzator. Acest lucru este evident la copii, unde comportamentele nedorite sunt observate de alte persoane (adulti in general).

ex: un copil este adus la terapie deaorece era foarte violent, agitat, rau atat in familie, cat si la scoala. Din discutiile avute cu parintii si copilul, terapeutul a descoperit ca parintii erau deosebit de permisivi cu absolut tot ceea ce facea copilul. Parintii au fost ajutati sa discrimineze intre comportamentul real si cel cu un caracter demonstrativ, au fost invatati sa ignore copilul, nedandu-i atentie la comportamentele demonstrative si recompensandu-le pe cele dezirabile.
De asemenea, invatatoarea a fost invatata sa-i ignore comportamentele negative, si sa-i acorde atentie atunci cand se comporta bine.

Exista doua tehnici psihoterapeutice mai cunoscute care se bazeaza pe principiul stingerii comportamentelor indezirabile:

  • tehnica imploziva
  • tehnica expunerii

Metodele sunt asemanatoare in esenta, diferenta consta in faptul ca pacientul se confrunta cu stimulii anxiogeni in plan imaginar sau real.

In tehnica imploziva pacientului i se cere sa-si imagineze stimulul care-i produce anxietate, iar terapeutul, in loc sa-l linisteasca, manevreaza astfel situatia incat sa-i produca o crestere masiva a anxietatii. Prin expuneri repetate, in conditii de securitate afectiva, stimulii anxiogeni isi pierd forta, iar comportamentul de evitare tinde sa se stinga. Se poate utiliza relaxarea, hipnoza sau tranchilizante usoare pentru a creste susceptibilitatea pacientului si pentru facilitarea terapiei.

In cazul tehnicii expunerii, confruntarea are loc in plan real. Aceasta este mai greu de rezolvat si se utilizeaza de regula la copii sau la subiectii cu capacitate imaginativa mai redusa.

  • tehnica desensibilizarii sistematice

S-a dovedit utila in reducerea unor comportamente nedorite prin punerea in actiune a unor modele de comportament antagoniste. Prin tehnica desensibilizarii, clientul este invatat sa se relaxeze si sa se comporte intr-un mod incompatibil cu aparitia anxietatii in prezenta unor stimuli anxiogeni reali sau imaginari.

Autorul acestei tehnici este Wolpe. El porneste de la principiul ca modelele de comportament bazate pe anxietate nu sunt altceva decat raspunsuri conditionate. Terapia consta in a-l invata pe client sa ramana calm si relaxat in situatiile anxiogene.

Etape:

  • invatarea relaxarii de catre pacient ( se realizeaza in primele 6 sedinte). Wolpe utiliza metoda relaxarii treptate a lui Jacobson
  • stabilirea ierarhiei factorilor anxiogeni (se realizeaza tot in primele sedinte): se stabileste o ierarhie in ordine descrescatoare, de la situatia cea mai anxiogena la cea mai putin anxiogena
  • procedeul desensibilizarii: dupa ce subiectul stapaneste bine tehnica de relaxare, i se cere sa se relaxeze cu ochii inchisi, in timp ce terapeutul ii descrie scene incepand cu unele neutre, crescand progresiv in ierarhie pana la cele mai anxiogene. Pacientul, aflat in relaxare, este solicitat sa-si imagineze fiecare situatie descrisa de terapeut. In momentul in care acesta simte anxietate, sedinta se incheie. Tratamentul continua pana cand pacientul ramane relaxat chiar si in scenele imaginative cele mai anxiogene.

Durata unei sedinte este de 30 min , de 2-3 ori pe saptamana.

Exista si variante terapeutice in cadrul carora desensibilizarea se realizeaza si inplan real, clientul fiind solicitat sa se confrunte cu situatii pe care le-a exersat in exterior.

Wolpe spunea ca aceste tehnici nu sunt suficiente la pacientii cu greutati in invatarea relaxarii, la subiectii care au probleme imaginative sau cand ierarhia a fost alcatuita gresit.

Metoda este utila pentru reducerea tracului de examen, a tracului competitional, fobiilor, agorafobiilor si a tulburarilor cu anxietate generalizata.

 

Lasa un comentariu