Nevoia de a fi utila



“E o femeie asa buna la suflet, indragostita de un barbat imoral; Si-l iubeste chiar daca e rau. Si nu inteleg de ce”.

„N-am auzit-o niciodata plangandu-se!”

„De ce il suporta?”

„Ce naiba vede la el? Ar putea gasi usor pe cineva mai bun.”

 

Unii dintre voi pot recunoaste aceste intrebari si dileme puse de-a lungul timpului de catre prieteni, rude sau amici la adresa acelor cupluri care prezinta o relatie nesatisfacatoare. Un cuplu in care ea, din iubire excesiva, suporta toata suferinta si dezamagirile intr-un efort considerat nobil de catre cei mai multi dintre noi.

Si in acest caz, psihoterapeutul de cuplu Robin Norwood lamureste in cartea sa „Femei care iubesc prea mult”: „explicatia misterului acestui atasament statornic se gaseste, de cele mai multe ori, in experientele din copilarie. Majoritatea femeilor care iubesc prea mult se dezvolta si continua si la maturitate rolurile pe care le-au adoptat in copilarie. Pentru multe din noi, aceste roluri semnifica negarea propriei noastre personalitati, in incercarea de a satisface nevoile celorlalti membri ai familiei. Poate ca am fost fortate de imprejurari sa ne maturizam mai repede, sa ne asumam prematur responsabilitati pentru ca mama sau tata erau prea afectati, fizic sau psihic, ca sa-si indeplineasca indatoririle de parinti. Sau poate ca ne-a lipsit unul din parinti, din cauza divortului sau decesului, iar noi am incercat sa-l inlocuim, atat pentru fratii mai mici cat si pentru parintele ramas. Poate ca am devenit „mamica” fratilor mai mici in timp ce mama era plecata la  serviciu. Sau poate ca am avut ambii parinti, dar pentru ca unul din ei era furios sau frustrat sau nefericit, iar celalalt nu raspundea cu compasiune, ne-am trezit in postura de confidente, ascultand anumite detalii (despre relatia lor), care depaseau capacitatea noastra de a le “digera” emotional”.

Frica de consecintele pe care le-ar fi atras refuzul de a asculta, teama de a nu pierde dragostea parintelui au dus si mai mult la intarirea rolului autoimpus. Responsabilitatile au venit mult prea devreme pentru o fetita aflata in plina dezvoltare psihica si emotionala, cand fragilitatea este inlocuita radical cu imaginea unui om mult mai puternic decat e in realitate, pentru ca asa isi doreste parintele sa o vada.

Protectia oferita familiei le-au facut pe femeile care iubesc prea mult sa invete de timpuriu cum sa aiba grija de altii, mai putin de ele insele. Si-au negat propriile dorinte, nevoile de afectiune si atentie, crezand ca sunt mult mai descurcarete decat in realitate si mai putin tematoare.

Lipsite de toate efectele benefice ale unei dragoste autentice parintesti, copilaria traita le-a impins sa caute cat mai multe ocazii in care sa faca ceea ce au invatat cel mai bine: sa aiba grija de ceilalti, sa se preocupe mai mult de dorintele si cerintele lor, decat preocuparea pentru propria persoana. Intr-o relatie de cuplu, daruiesc foarte mult si asteapta prea putin, pentru ca asa s-au obisnuit.

Prin ajutorul acordat celorlalti spera ca temerile vor disparea si vor fi coplesite de dragostea acestora. Masca „salvatorului” apare pregnant.

Femeile cu astfel de experiente au nevoie de momentele de criza in cuplu, ca sa poata trai. „In absenta zbuciumului, stresului sau unei situatii disperate pe care s-o controlezi, sentimentele adanc ingropate din copilarie [..] – ar iesi la iveala si ar deveni amenintatoare”.

Relatia cu parintii ne edifica de obicei asupra relatiilor care se pot dezvolta ulterior, in perioada adulta. Daca relatia cu parintii a fost una in esenta benefica, instructiva, bazata pe onestitate, exprimare a afectiunii, interesului si aprobarii, mai tarziu, ca adulti vom avea tendinta sa cautam persoane si sa ne simti bine cu cele care trezesc in noi aceleasi sentimente integrate de mici: sinceritate, deschidere, caldura sufleteasca, respect de sine s.a.m.d. Si invers, vom avea tendinta de a evita persoanele manipulatoare, ostile, critice, care prin atitudinea lor ar incerca sa ne puna intr-o lumina proasta, sa ne scada stima de sine, etc.

Daca relatia cu parintii a fost brutala, manipulatoare, hiper-protectoare, supradependenta – anormala – incepe sa devina „normal” sa ne placa persoane care exprima verbal sau comportamental nuante identice cu cele cu care ne-am obisnuit in familie. „Ne vom simti ca acasa alaturi de persoane cu care re-cream tiparele anterioare de raportare anormala, si dimpotriva, incomodate si stingherite cu persoane blande, amabile, altfel spus, normale. Cu alte cuvinte, pentru ca nu suntem provocate sa incercam sa schimbam pe cineva ca sa-l facem fericit sau ca sa-i castigam afectiunea sau acceptarea, reprimate, ne inchipuim ca ne plictisim alaturi de oameni normali. […] Exista, la majoritatea adultilor – copii de alcoolici – si a descendentilor proveniti din familii cu diverse alte disfunctionalitati – o fascinatie pentru persoanele cu probleme si o atractie pentru emotii, mai ales negative. Daca dramele si haosul au fost constant prezente in viata noastra si daca, asa cum se intampla deseori, am fost fortati in copilarie sa ne renegam sentimentele, avem nevoie la maturitate de evenimente dramatice care sa ne trezeasca sentimentele – daca mai e ceva de trezit. Asadar, ca sa simtim ca traim, avem nevoie de sentimentul de nesiguranta, de durere, dezamagire si lupta”.

In acest cerc vicios calatoreste femeia care iubeste prea mult, intr-un perpetuum mobile extenuant si din care nu-si mai doreste sa iasa. Pasii, miscarile, totul o face sa se simta atat de bine, incat este convinsa ca “cercul” se numeste dragoste.

 

Adaptare dupa „Femei care iubesc prea mult” – Robin Norwood

Lasa un comentariu