Educarea copiilor brutali



Exista intre copii diferente de temperament si de caracter. Uni sunt linistiti si ascultatori. Acestia sunt usor de educat. Altii sunt instabili, nelinistiti, brutali, bataiosi, indaradnici. Acestia nasc probleme educative atat pentru parinti cat si pentru pedagogi, dar masurile educative rationale pot corecta temperamentele care produc greutati in viata familiala si sociala.

Sistemul nervos al acestor copii este mai iritabil si mai greu de influentat. Unele situatii produc adevarate nevroze motorii. in aceasta categorie se situeaza copiii bataiosi, cei scandalagii, cei cu balbaieli, ticuri, cei instabili. Mediul familial convenabil influenteaza in bine evolutia psihica a unor asemenea copii.

Copilul cu comportare brutala exaspereaza si oboseste intreaga familie. Cea mai neinsemnata contrazicere sau o neinsemnata durere fizica ii exagereaza nervozitatea pe care o manifesta prin plans spasmodic. Acest copil, exagerat de nervos, este vesnic in miscare, agitat, instabil in comportament.

Cand este mic, alimentarea lui este un chin. In jocuri nu este perseverent. Incepe unul si imediat il schimba cu altul. Alearga necontenit, chinuieste micile animale domestice (caine, pisici). In perioada prescolara, daca este obligat sa stea linistit in banca, isi schimba in continuare pozitiile misca mainile, picioarele, gura, are o privire strabica. Seara adoarme greu, are cosmaruri nocturne.

Se trezeste noaptea plangand fara motiv. Poate sa sparga obiectele casabile din casa, incepe sa loveasca fara motiv pe fratii lui mai varstnici.

Este mai prudent ca, fata de acesti copii, sa nu se utilizeze critici negative care deprima, caci dau rezultate mai bune sfaturile constructive. Copilul excesiv de nervos nu trebuie ingrozit prin amenintari. Nu trebuie in continuare comparat cu alti copii mai linistiti, caci nu trebuie descurajat. In familiile ordonate, unde exista calm, liniste si buna intelegere, copiii isi vindeca usor “ciudateniile” nervoase.

Vindecarea merge mai greu cand mediul familial este nefavorabil, dezordonat, iar copilul traieste intr-o atmosfera de tristete si inconsecventa, fara buna intelegere intre parinti. Copilul are nevoie nu numai de belsug in casa, dar si de dragoste parinteasca, de afectiune din partea familiei si sa simta ca are intelegere si ocrotire.

Buna dispozitie apropie pe parinti de copii. Copilul mic este nervos si iritabil cand parintii se cearta intre ei. Traind intr-o atmosfera de calm, copilul nu va ajunge egoist, artagos, obraznic, dezordonat, scandalagiu, plangaret fara motiv, nerespectuos, adica nu va fi un prost educat.

Cand copilul dificil se naste si ajunge la varsta de scolar, se adapteaza mai greu la situatii care nu-i convin.

Incepe sa faca legatura intre interesele lui individuale si cele ale colectivului lui scolar, indiferent de ce ii impun parintii. Mentalitatea educatorilor pretinde de la educatori afectiune, fara a tine cont de diferentele de varsta, temperament, caracter. Copilul nu admite prietenie fara reciprocitate, intelegere mutuala si incredere. Un educator stie sa scurteze aceste distante.

Chiar daca nu sunt de acord, parintii trebuie sa se fereasca de a crea panica in sufletul copiilor, care navigand inca varsta de 10 ani sunt foarte emotionali. Certarea lor facuta cu tipete si asprime, trebuie considerate ca defecte de comportare, care pot duce la copil o stare de infricosare, uneori durabila.

Uneori un copil devine indiferent la cele mai violente iesiri explozive ale unui parinte. Desigur ca nu acesta este scopul urmarit de parinti certareti. Brutalitatea la copii poate fi provocata de obiceiuri certate cu blandetea. Cruzimea este un factor negativ in educatie. Taierea unui pui de gaina in fata copiilor, starneste mai intai curiozitatea lor, apoi oroare si mila si, cu vremea, indiferenta.

O buna educatie trebuie sa urmareasca la copil repulsia varsarii de sange la animale nevinovate, iar daca parintii sunt medici sa nu vorbeasca in fata copiilor de cazurile chirurgicale rezolvate in spital. Exista copii care nu pot suporta vederea suferintelor altor fiinte.

Inselarea copilului da rezultate proaste. Sa luam un exemplu: un copil este obligat sa suporte o operatie de apendicita. Copilul a aflat si este speriat. Inainte de a-l duce la spital, tatal ii spune: “Mergem sa-ti alegi o bicicleta. Vreau sa-ti fac un cadou.” Copilul este bucuros si vesel. Ajung la spital si copilul vede in fata lui in loc de o bicicleta, oameni imbracati in alb, care ii fac o injectie pentru linistire.

Copilul nu va uita niciodata teroarea suferita. Nu era mai normal, in locul operatiei fortate, sa se fi procedat la discutii de lamurire si sa fie convins ca va suporta operatia fara dureri?

Uneori revoltele copilului sunt gresit interpretate. Ele pot fi consecinta unor suferinte fizice sau unor umiliri morale.
Nu trebuie sa se admita de catre educator un scandal facut de copil sub nici un motiv. Totusi, o oarecare compasiune, asociata cu putina tandrete, da rezultate mai bune, decat o represiune severa. Un copil fuge si cade. Plange si se vaita exagerat, mama ii spune: “imi pare bine ca ai cazut, altadata sa nu mai fugi!”.

Copilul este certat. De ce? Ca jucandu-se a cazut? Sau ca prin plansete plictiseste pe mama? Nu este pedagogic. Copilul constata ca mama nu are intelegere pentru el si va plange si mai tare.

Daca insa plansul exagerat al copilului este un santaj asupra adultului, parintii nu trebuie sa-l accepte.
Daca un copil este furios in scop de a obtine ceva cu care parintii nu sunt de acord, sa fie lasat sa tipe fara a se discuta cu el. Uneori un copil face scandal pentru ca nu vrea sa-si faca lectiile sau nu vrea sa ia un medicament, e mai prudent sa i se refuze o placere, decat sa fie pedepsit prin lovire.

Parintele nu trebuie niciodata sa arate ca e speriat de tipetele copilului. Un educator slab este incoerent si lasa totdeauna copilul in nesiguranta, fara a sti ce are de facut si ce nu-i admis sa faca.
In general, pedepsirea severa nu trebuie considerata ca o necesitate pedagogica. Ca o pedeapsa sa dea rezultate trebuie aplicata rar si ponderat.

Daca este logica, da rezultate, dar daca se aplica in mod hain, diminueaza sansele de reusita. Incapatanarea si mania sunt factori agresivi greu de modificat.

Un copil mereu manios este un serios obstacol de a nu se supune in fata parintilor. Obraznicia si violenta copilului trebuie combatute prin dezaprobarea lenei, lasitatii, egoismului, insolentei, ingamfarii, arogantei. Copilul sa fie sfatuit sa nu faca fata de colegi lui acte inutile e curaj si indrazneli necugetate.

Trebuie prin educatie sa ajungem la stadiul de stapanire de sine, care trebuie sa fie o calitate a oricarui copil. Stapanirea de sine, foarte necesara copilului brutal, este deprinderea de a-si controla comportarea de a-si domina impulsivitatea.

Ca sa etichetam copilul cu termenul de “brutal”, trebuie sa aiba manifestari violente repetate. Exista si manifestari de manie care sunt descarcari nervoase, asociate cu alte stari psihologice sau filosofice.

Datoria educatorilor in asemenea cazuri este de a nu reactiona intr-un mod care ar exercita mai mult nervii si sensibilitatea copilului. Bruscarea, bataia de joc, amenintarile, orice alt obicei vexatoriu duce la rezultate educative negative. Un copil in criza brutala nu e capabil nici a intelege, nici a rationa. Trebuie asteptata revenirea la calm, altfel interventia nu are sansa de a potoli copilul.

Unele pretentii ale copilului pot fi justificate. Un copil face mofturi ca nu vrea sa doarma pe intuneric. I se poate rezolva in mod favorabil acest moft, care cu timpul se poate modifica. Uned ucator abil poate modifica gradat toanele unui copil si inlatura crizele de plans spasmotic.

Unii copii plang ore in sir daca nu sunt satisfacuti. Nu trebuie favorizate, fara rezerva, capriciile, manile si obiceiurile rele. Gradatiile calculate ale restrictiilor contra scandalurilor dau rezultate bune.

Parinti prea certareti nu pot da copilului lectii de moderatie. Cei care bombane toata ziua si cearta copiii fara incetare, fac copilului o impresie neplacuta si ii dezorienteaza. El nu mai stie ce trebuie sa faca si ce nu trebuie.

In general, parintii exagerat de certareti simt la randul lor nevoia de a face observatii aspre. Ei se descarca de oboseli, plictiseala si de nemultumirile lor, de grijile lor obositoare, testand atmosfera familiala.

Familia acestora devine irascibila si se incarca cu o stare generala de nervozitate. Toate elanurile sunt paralizate in aceasta atmosfera trista. Copilul nervos are instincte brutale in acest complex familial.

El nu mai consimte ca parintii sa aiba o victorie asupra amorului lui propriu si nu cedeaza usor. Certurile permanente produc mai multe prejudicii decat pedepsirile. Cand parintele, in cursul unei morale, tine un discurs in care reaminteste copilului toate abaterile vechi, il inchide in vechile amintiri, distrugandu-i orice elan de corectare.

Umilirea are un efect debilitant. Orice copil mai maricel are o mandrie care-i sustine echilibrul moral, la fel cum organele endocrine mentin echilibrul fizic.
Stangacia educatorilor poate zdruncina tendinta de corectare. Parintii mai pot face greseala de a ponegri copilul mai maricel in fata cunoscutilor, povestind greselile lui.

Acesta avand o stabilitate psihologica fragila, stangacia educatorilor poate sa o darame.
Copilul se refugiaza intr-o indiferenta si nu-i mai pasa de indemnurile parintilor. Totusi acesti copii, se resemneaza greu, asa se explica aparitia de ticuri, manii si alte semne de nervozitate intensa, ce se manifesta ulterior.

Un copil a carui tensiune interioara este prea mare, risca sa cada mai mult in excese pe care parintii lupta sa le inlature.
Copilul brutal, prea mult sacait, poate adauga la dezechilibrul lui, stari de incapatanare, manii, dorinta de a se bate repetat cu colegii lui. Daca un parinte admite ca un asemenea copil sa fie pedepsit si inchis in casa, lipsit de libertate si de responsabilitate, se face o greseala care il poate transforma intr-un infirm psihic.

Parintele trebuie sa simta o necesitate de a ameliora si perfectiona felul de a fi a unui copil. El trebuie sa lupte pentru ridicarea valorii lui umane. Parintele trebuie sa faca eforturi pentru inlaturarea piedicilor ivite in calea unui asemenea copil care va marturisi ca este deceptionat, ca parintii nu il inteleg, nu il iubesc.

La un copil care manifesta crize de comportare cruda se poate constata o suferinta intima sau o dereglare biologica. Trebuie cercetat in toate cazurile daca instinctul combativ nu este secundar unui impuls sexual.
In acest caz, in functie si de varsta copilului, este necesar sa se consulte un endocrinolog, care apreciind starea fizic in coroborare cu varsta, va lua masurile cele mai indicate din punct de vedere medical.

Din punct de vedere pedagogic, sarcina ramane in continuare atat a parintilor si familiei, cat si a scolii si a celorlalti factori. Un astfel de copil trebuie sa primeasca mai multe intelegere, caci uneori faptele sale pot fi rezultatul starii patologice in care se afla.

Un mediu neprielnic poate accentua si mai mult accesele sale din punct de vedere al frecventei si violentei lor, ceea ce poate crea si necesitatea consultului unui psihiatru.
A cere unui astfel de copil o consideratie a faptelor sale, a caracterului sau, inseamna a desconsidera gradul de boala in care se afla si implicit a-l condamna, in cazul in care nu cerem sprijinul unui medic – a carui menire este aceea de a aprecia si intrebuinta toate metodele terapeutice ce le are la dispozitie, spre a putea insanatosi copilul.

De multe ori, climatul familial iritativ este cel care uneori initiaza si in cele mai multe cazuri intretine factorul psihic al copilului tarat.

Acest climat, prin ponderea lui, este foarte greu de depasit, iar uneori singura solutie de depasire ramane ruperea verigii copil – familie spre a salva factorul educational al copilului.

Ceea ce este mai trist, este faptul ca aceasta hotarare trebuie luata la o varsta cat mai mica a copilului spre a-l scuti pe acesta de interpretarea actelor din jur, creandu-i astfel posibilitatea desfasurarii sale ulterioare fara influenta incidentului familial de care e bine sa nu aiba cunostinta, evitand astfel complexe pe care orice suflet de copil si le creeaza referitor al parintii sai.

O atare situatie nu trebuie privita ca un sacrificiu, ci ca o necesitate, caci evolutia ulterioara a copilului, dezvoltarea sa fizica si morala conteaza mai mult decat intentiile, sperantele pe care ni le punem in redresarea unui camin, a unei familii ce dezmembrata sufleteste, cu greu poate recupera si manifesta caldura si ambianta sufleteasca de care are nevoie copilul.

Aceasta nu este o dogma si deci nu trebuie luata ca atare, dar experienta a aratat ca recuperarea morala a parintilor ce au apucat o astfel de cale este dificila; dar problemele din familie nu-l poate absolvi pe copil de lipsa suportului moral de care el simte nevoia.

Un astfel de copil, in asemenea situatie, se intristeaza si se inchide in el pana in momentul in care lipsa lui de suportabilitate depaseste pragul limita, dupa care, nemaiputand suporta situatia, incepe sa se exteriorizeze, devenind agresiv, brutal, dar mai ales, greu de recuperat.

Lipsa de afectiune a unuia sau chiar a ambilor parinti (ceea ce este mai grav) in reciprocitatea relatiilor lor familiale nu poate fi ascunsa copilului, oricat de bine si-ar regiza acestia relatiile lor in fata copilului, caci acesta are marea calitate de a depista cele mai mici lipsuri familiale.
Iata cum, climatul familial devine si se repercuteaza ca un factor naiv in formarea si educarea copilului.

Ramane ideea ca un climat fericit familial evita aparitia fenomenelor reactive la copil, iar eventuala lor determinare spre o atare evolutie (de reactivitate) este dependenta in acest caz de un factor patologic constitutional, ce odata depistat, intra in competenta medicului psihiatru.

Lasa un comentariu