Aspecte psihofiziologice ale sugestibilitatii



 

Exista doua directii principale in abordarea aspectelor psihofiziologice ale sugestibilitatii si hipnozei:

  • incercari de apreciere a corelatiilor dintre nivelele bazale ale undelor alfa E.E.G. si sensibilitatea hipnotica;
  • incercarea de a delimita diferentele intre subiectii puternic si slab hipnotizabili prin asimetria functionala a celor doua emisfere cerebrale.

Prima directie se bazeaza pe ideea rolului ritmului alfa in producerea starilor modificate ale constiintei; daca productia de unde alfa coreleaza cu sensibilitatea hipnotica, atunci o crestere a acesteia prin mijloace voluntare de autocontrol ar putea produce o sporire a hipnotizabilitatii subiectilor mai putin sensibili.

In ciuda mijloacelor tehnice utilizate pentru testarea acestei ipoteze, rezultatele obtinute contin si date echivoce.

Astfel, studiile lui London, Hart & Leibovitz (1968), Nowlis & Hart (1970) au evidentiat ca subiectii puternic hipnotizabili produc o mai mare densitate de unde alfa in stare de veghe decat cei nehipnotizabili. De asemenea, Morgan, McDonald & Hilgard (1974), desi nu au gasit vreo dominanta emisferica in ceea ce priveste frecventa alfa, au observat aceeasi relatie pozitiva intre productia de unde alfa si hipnotizabilitate.

Studiul efectuat de Engstrom, London si Hart (1970) a demonstrat si faptul ca, prin cresterea densitatii undelor alfa in stare de repaus, prin antrenamente bazate pe biofeedback, se poate mari sensibilitatea hipnotica.

Pe de alta parte, o serie de studii nu au gasit aceasta relatie intre densitatea undelor alfa si hipnotizabilitate si au criticat rezultatele mentionate mai sus prin insuficienta considerare a factorilor situationali si o neatenta selectie a variabilelor (Evans, 1972; Travis, Kondo & Knott, 1973; Edmonston & Grotevant, 1975; Sabourin, Cutcomb & Pribram, 1986).

Se considera ca o analiza mai detaliata a E.E.G. ar fi mai utila si ca, in orice caz, trebuie luate in consideratie mai degraba schimbarile in densitatea undelor alfa decat nivelul bazal al acestor unde (Paskewitz, 1977).

Ideea asimetriei functionale a celor doua emisfere cerebrale este bine cunoscuta in literatura de specialitate. Emisfera stanga este considerata a fi mai implicata in procesele analitice si secventiale ale gandirii, in timp ce emisfera dreapta in cele imaginative si holistice.

Studiile recente ale comportamentului hipnotic si corelatelor E.E.G. si electrodermale demonstreaza o implicare sporita a emisferei drepte (Crawford & Allen, 1983; Gauzelier, 1987; Banyai, Meszaros & Csokay, 1985 etc.). Exista si unele studii (Sabourin, Cutcomb & Pribram, 1986) care nu confirma aceste rezultate.

Relatiile deosebite descoperite intre activitatea cerebrala si psihologia comportamentului sugerat face necesara, dupa cum bine remarca Lundy (cf. Edmonston jr., 1989, p. 249) o mai stransa colaborare cu neuroanatomistii si neorofiziologii, cu atat mai mult cu cat rezultatele raportate vizeaza localizari cerebrale din ce in ce mai specifice.

Astfel, recentul studiu al lui Meszaros, Crawford si colaboratorii (1989) evidentiaza nu numai aceasta specificitate emisferica a comportamentului hipnotic, ci evidentiaza si o alta asimetrie intre regiunile anterioare si posterioare, mai accentuata la subiectii puternic hipnotizabili decat la cei slab hipnotizabili.

Conform datelor raportate de acestia, activitatea cerebrala in timpul hipnozei se localizeaza dominant in regiunea parieto-occipitala dreapta mai mult decat in regiunea temporala. Acest fapt pare sa fie confirmat si de studierea fluxului sanguin cerebral, a carui crestere indica o intensitate marita a metabolismului in zonele mentionate (Edmonstonjr., p. 249).

Abordand aceeasi problema, Ruggieri si colaboratorii (1989, p. 241) afirma ca emisfera stanga este mai implicata in procesele caracterizate printr-o puternica relatie intre subiect si mediu, in timp ce emisfera dreapta este mai activa in asa-numitele procese intrasubiective (de exemplu in automodularea starilor emotionale).

„Din aceasta perspectiva – spune Ruggieri – consideram ca starea hipnotica este expresia particulara a echilibrului emisferic.” (Ruggieri, R.Capozzi & Clavenzani, 1989, p. 241)

Abordand si diferentele perceptive intre cei doi ochi – dreptul percepe figura, stangul percepe fondul – aceasta lucrare sugereaza un mecanism central de distorsiuni ce actioneaza in elaborarea raspunsului la sugestie.

Cercetarile lui De Rascalis confirma, utilizand corelatele fiziologice ale sugestibilitatii, teza lui Eysenck conform careia introvertitii stabili si extravertitii nevrotici sunt cei mai sugestibili indivizi.

Una dintre cele mai dificile probleme in acest domeniu, dupa cum subliniaza W.E. Edmonstonjr (1989, p. 250), este interpretarea relatiilor dintre hipnoza si dominanta cerebrala. Activitatea dominanta a emisferei drepte in hipnoza, raportata de multe studii, tinde sa faca din aceasta o functie a emisferei drepte. Ori, aceasta concluzie se bazeaza pe interpretarea unui raport (activitatea emisferei drepte/activitatea emisferei stangi) si rezultatul poate fi expresia modificarii ori a numaratorului, ori a numitorului.

Mai precis, dominanta emisferei drepte poate fi ori expresia activarii deosebite a acesteia, ori a inhibarii celei stangi (fapt sugerat deja de unele studii), ori se obtine prin combinarea acestor procese.

Daca acceptam aceste posibilitati, apare urmatoarea dilema: „hipnoza este un proces al emisferei drepte din cauza ca emisfera dreapta este mai putin inhibata decat stanga ? Sau hipnoza este un proces al emisferei stangi, dar un proces inhibitor mai degraba decat excitator”? Aceasta dilema ar putea fi rezolvata printr-un studiu temeinic al nivelurilor bazale ale activitatii corticale.

 

Ion Dafioniu – Hipnoza clinica

Lasa un comentariu