Viata dupa decesul celor dragi



answear.ro

Acest articol nu isi propune sa ofere solutii pentru cei care sunt nevoiti sa treaca peste decesul unei persoane dragi, vei afla insa cum sa previi mustrarile de constiinta si starea de vinovatie care probabil te vor apasa toata viata. Nimeni nu-ti poate prescrie o reteta prin care sa depasesti aceasta drama. Singura optiune este sa poti trai cu ce s-a intamplat si sa iti continui viata.

Moartea este un subiect dificil de abordat, indiferent de gradul de rudenie sau de relatie dintre tine si acea persoana: parinte, copil, sot/sotie, ruda, prieten. Important este daca reusesti sa „aterizezi in picioare” si daca reusesti sa vezi in continuare viata in plenitudinea ei, cu frumusetea si invataturile ei, daca reusesti sa nu vezi numai vinovati in jur sau in Cer, daca gasesti resursele interioare pentru cel care este in viata. Adica tu. Unii oameni nu le mai gasesc.

Se spune ca cea mai teribila drama este aceea cand iti moare propriul copil. Pentru ca acesta este sange din sangele tau, trup din trupul tau. Pierderea este simtita mult mai intens, datorita puternicei legaturi biologice. Multi parinti nu reusesc sa isi mai continue viata dupa ce un copil le-a murit. In acele momente cuplul nu mai este capabil sa se vada cu adevarat unul pe celalalt, iar daca nu gasesc un candidat potrivit pentru culpabilizare vor da vina pe ei insisi. Resentimentele care pot aparea intre cei doi creeaza o prapastie adanca, desi singura cale prin care pot sa suporte durerea este sa o faca impreuna.

Foarte multi oameni isi traiesc viata in jurul propriilor copii si uita de propria fiinta. Isi distrag atentia de la propria lor dezvoltare personala, lasandu-se prinsi de evenimentele exterioare, sociale care se invart in jurul copiilor. Fie ca uita de necazuri si griji, fie ca ignora ceea ce ar trebui sa invete din greselile facute, fie ca uita de problemele pe care ei le au cu proprii parinti sau in cuplu, ei inceteaza sa-si mai indeplineasca aspiratiile, sa se mai lupte pentru ei insisi si dau la o parte intreaga lor viata concentrandu-se exclusiv pe cea a copiilor. Traiesc prin ei, sufera cand ei sufera, se bucura doar cand copiii le indeplinesc asteptarile. Astfel se creeaza un fel de simbioza care la cea mai mica deviere de la traiectorie, afecteaza in primul rand parintele. Pentru foarte multi parinti, copiii reprezinta totul pe lumea asta. Sunt cei care gandesc ca trebuie sa se lase pe ei la urma, care se sacrifica si asta totul pentru „binele” copilului, bine reprosat mai tarziu daca copilul indrazneste sa iasa de sub controlul parintelui.

Cand copiii devin centrul universului parintilor, oamenii care s-au casatorit si au format o familie traiesc prin realizarile si bucuriile aduse de catre acestia. La decesul copilului, parintele inceteaza sa mai existe. Crede ca este inutil, nu-si gaseste scopul in viata, nu are rost sa mai traiasca. Acest lucru s-a intamplat pentru ca din start copiii le-au oferit scopul pentru care ei sa existe pe acest pamant. Neavand ei insisi un scop prea clar sau confruntandu-se cu neputinta de a-si realiza ce si-au propus in viata, a condus la transferarea dorintelor si asteptarilor lor asupra copiilor. In acel moment, parintii traiesc doar prin si pentru copii. Si astfel, vezi deja cum prinde contur scenariul vietii care se deruleaza in fata ochilor: sa-i vada pe acestia cand fac primii pasi, prima zi de scoala, prima dezamagire in dragoste, instruirea intr-o meserie banoasa, primul salariu, formarea unei noi familii si venirea pe lume a nepotilor. Daca copilul nu s-a realizat social asa cum si-a dorit parintele, acesta considera ca si-a trait viata degeaba. Aceasta legatura care s-a format intre parintii de acest gen si copii, ii duce in cele din urma la fatalitate, in cazul unui accident dramatic.

Dificultatea pe care o intampina parintii care nu au reusit sa treaca peste acest moment delicat dupa o perioada mai lunga de timp (un an-doi) este data de viata premergatoare vietii de familii, asa cum am aratat mai sus. Este foarte dificil sa mai traiesti pentru tine, cand ti-ai trait toata viata pentru altii.

Fiecare are propriul sau ritm in care sa-si revina dupa o asemenea lovitura. Nici o carte nu te poate pregati pentru decesul persoanelor dragi care va avea loc pana la urma. Toti vom deceda, singura diferenta dintre noi este varsta la care se va intampla acest lucru.

In clipele in care suntem nevoiti sa-i facem fata sau chiar cand ne gandim ipotetic la acest eveniment dureros, nu poti sa nu te intrebi ce se va intampla cu tine dupa ce persoana apropiata tie a decedat. Plangi din cauza durerii, plangi ca ai iubit-o sau plangi ca ai ramas singur? Suntem convinsi ca stim de ce plangem: am iubit si persoana iubita nu mai exista. Am iubit si plangem pentru ca simtim ca o parte din noi nu mai este. Si mai plangem pentru ca nu stim cum ne vom mai descurca fara ea. Intr-un fel, primele lacrimi varsate sunt pentru noi. Toti suntem constienti de acest lucru, doar ca nu-l impartasim. Ne este frica sa recunoastem ca suntem putin egoisti chiar si in clipa mortii. Intrebarea spune tot: ce ma fac eu fara…?

Cui ii este frica de moarte, ii este frica si de viata. Cand te atasezi de prieteni, rude, iti pui fericirea si bucuriile in ei. Fa un exercitiu si gandeste-te la cineva fara de care crezi ca nu vei fi fericit. Cand persoana moare, „mori” si tu. Mergand in aceasta directie, de-a lungul vietii pierzi: persoane, obiecte, concepte. Cand te agati de ele, exista simultan si pericolul de a le pierde. Cand te atasezi de oameni (nutresti posesivitate) si de concepte (putere, prestigiu, lauda, apreciere, profesie) traiesti sub imperiul fricii ca le poti pierde si ii vei privi pe oameni prin prisma amenintarii pe care o reprezinta ei la adresa atasamentelor tale.

Cand suntem obsedati de a avea si de a nu pierde, viata este ceea ce ni se intampla in timp ce suntem ocupati sa ne facem planuri peste planuri. De aceea zicala “viata trece pe langa noi” este valida. Aceasta este povestea tuturor: „daca nu obtin acest lucru (bani, prietenie, orice) nu voi fi fericit; trebuie sa ma straduiesc sa-l obtin si, apoi, cand il voi avea, trebuie sa ma straduiesc sa-l pastrez. Asta ma face sa fiu emotionat un timp. O, sunt atat de emotionat. Am obtinut ce voiam!”(Anthony de Mello).dEpurtat.ro

Dar cat dureaza emotia? Cateva minute? Cateva zile? Pana este in pericol urmatorul atasament. Dupa ce trece o perioada de timp si gasesti pe altcineva/altceva de care sa fii atras, ce se intampla cu vechiul atasament? Nu aveai nevoie de el nu-i asa? Nu aveai nevoie de el ca sa fii fericit, ca sa te descurci. Cand esti atasat de o persoana, nu o mai poti vedea cu adevarat. Gandurile de gelozie, de posesivitate, grijile iti umbresc judecata. Atasamentul distruge capacitatea de a iubi. Numai daca lasi oamenii liberi, te poti bucura de compania lor pe deplin.

In fata mortii poti sa fii in doua feluri: poti sa fii slab sau poti sa fii puternic. Ramai blocat sau mergi mai departe. Un aspect care ne facem sa ne simtim slabi in fata mortii este faptul ca ne simtim vinovati ca nu am facut mai mult pentru oamenii respectivi (sot/sotie/copil/bunici), nu am fost buni cu ceilalti pe cat puteam sa fim, iar acum ei nu mai sunt. Nu le-am fost alaturi, ne-am certat frecvent, ne-am aratat mai mult nemultumirile si criticile decat dragostea sau nu i-am vizitat destul. Regretele insuportabile sunt acelea in care regretam faptele bune pe care puteam sa le facem si nu le-am facut. Cand puteam sa ne comportam mai frumos si nu am facut-o.

Pentru a fi mai puternic in astfel de momente, trebuie sa faci tot ceea ce depinde de tine pe parcursul vietii, sa faci ceea ce stii ca ii face bine celuilalt pentru ca mai tarziu sa nu trebuiasca sa suporti consecintele unei constiinte incarcate. Renunta la lupta de orgolii. Iubeste omul si renunta la interesele personale. Iubeste-l pe el, nu ceea ce iti ofera. Iubeste-l acum, pentru ca la un moment dat nu va mai fi. Cinsteste si onoreaza oamenii la care tii si arata-le acest lucru.

In fata mortii nimic nu mai are importanta. Nu conteaza casa pe care o vroiai, masina sau excursiile pentru care i-ai facut viata amara partenerului de cuplu – sau chiar tie insuti – pentru ca nu ti le-a oferit asa cum iti doreai sau nu ti-a oferit cat iti doreai. Nu conteaza banii, toate obiectele pe care le ai, atunci cand nefericirea si singuratatea isi fac simtita prezenta in inima ta. Te simteai singur in cuplu/familie din cauza dorintelor neimplinite sau a problemelor pe care nu ai vrut sa le rezolvi, dar acum esti si mai singur.

Din pacate, cei mai multi oameni traiesc cu iluzia ca finalul vietii se afla undeva, departe. Amana introspectia cu privire la ea si astfel sunt prinsi nepregatiti.

Alti oameni considera ca este mai usor sa acceptam decesul unei persoane in varsta despre care se spune ca si-a trait viata si este mai dificil sa acceptam decesul unui om tanar/adult care avea toata viata inainte. Este corect? De aici se intelege ca dupa o anumita varsta, 60-70 de ani, pot „pleca” linistiti pentru ca nu mai au motive sa traiasca. Ei insisi nu constituie un motiv suficient?

Viata se termina in momentul in care inima inceteaza sa mai bata. Depinde de fiecare dintre noi ce teluri ne propunem. Pentru multi oameni viata se termina cand se pensioneaza pentru ca se simt inutili. Isi masurau valoarea si utilitatea personala in functie de activitatile sociale intreprinse, de banii pe care ii castigau, de relatiile pe care si le formau. Se trezesc in fata unui timp liber pe care nu stiu cum sa-l umple, pentru ca nu s-au preocupat niciodata de asta. Au fost preocupati de dorinte: castig, succes, lume, prestigiu. Au castigat lumea, dar si-au pierdut sufletul.

Ce te face mai puternic in fata mortii ? Sa intelegi ca viata nu este o lupta cu ceilalti. Ideal este sa fii cat mai viu.

 

Autor: Laura Cotrobescu, psiholog

dyfashion.ro

Lasa un comentariu