Un pas catre adevar, dreptul tau la vindecare



mycloset.ro

Un pas catre adevar, dreptul tau la vindecareUn copil abuzat psihic sau sexual face apel la mecanismul disocierii si al refularii ca sa poata depasi sentimentele de nesiguranta si de frica generate de comportamentul parintilor sai. Copilul va dori cu ardoare sa scape de teama, sa isi iubeasca parintii, sa aiba incredere in ei si va incerca sa se conformeze toata viata dorintelor lor, pentru ca acestia sa fie intr-un final multumiti de el.

Fie ca suntem supusi unei educatii autoritare, abuzului emotional sau sexual, toate semnele corespunzatoare acestor traume vor aparea mai tarziu, la varsta maturitatii. Nesiguranta si frica apar de obicei fata de partener, ne ingrasam sau incepem sa bem mai mult alcool decat de obicei si tot nu intelegem de ce se intampla aceste lucruri. Corpul nostru va fi cel care sufera in urma negarii ororilor intamplate in copilarie, dar daca ne tratam dependentele din prezent, putem repara daunele din trecut.

Dezvoltarea copiilor traumatizati se opreste la varste fragede. Acestia raman blocati la varsta producerii traumei, uneori, pentru toata viata. Trauma este un blocaj in psihicul uman. Vrem sa trecem mai departe, sa trecem peste moment, dar trauma ne blocheaza.

Un barbat care a suferit de pe urma autoritatii parentale, obligat sa se supuna vointei parintilor, poate dezvolta un comportament alimentar bulimic. Simultan, nu poate intelege de ce se cearta aproape tot timpul cu partenera, striga la ea desi nu vrea sa o faca. Poate suferi accese de furie si isi calmeaza nervii cu ajutorul alcoolului.

Un astfel de caz este prezentat de catre psihoterapeutul Allice Miller in “Revolta trupului”. Crescut de un tata abuziv, de varsta mijlocie, subiectul este tipul supraponderal, casatorit, cu doi copii, care a incercat toate prescriptiile doctorilor ca sa reduca din greutate. Uneori isi simtea furia din copilarie indreptata impotriva tatalui, dar nimic nu parea sa-l ajute. Locuia intr-o casa inchiriata de la parintii sai. Abia in urma sedintelor de psihoterapie a inteles dependenta sa de parinti, „pentru ca a fost programat inca din frageda pruncie sa se supuna vointei si puterii unor parinti lacomi, fara sa gaseasca o cale de scapare, din frica pura de a nu fi respins”.

Hrana in exces nu poate satisface nevoia de libertate si de iubire a individului. De ce nu este posibil sa ne rupem de parintii care ne-au exploatat emotional, de ce nu ne putem urma liberi drumul in viata, ci ramanem ancorati in aceasta panza de paianjen emotionala?

Pentru ca, indiferent de natura sunetelor care imbraca suferinta, speram ca vom obtine de la mama si de la tata ceea ce ne-a lipsit. Jinduim dupa apreciere, dragoste adevarata, dupa respect si le cerem si ca adulti, desi in aceasta etapa parintii ne refuza, inca, acest tip de hrana sufleteasca.

Unii dintre noi ne putem regasi total sau partial in cazul descris mai sus. In cazul acelui barbat, parintii s-au comportat cu el ca si cum il detineau, era o proprietate a lor, nu l-au ascultat niciodata cand si-a exprimat dorintele, sentimentele, au considerat ca este de datoria fiului sa renoveze casa – pentru care platea chirie – si sa investeasca bani in ea fara sa primeasca ceva in schimb pentru ca ei erau parintii lui si considerau ca au acest drept. Si ceea ce este incredibil, este ca si el credea aceste lucruri. Oricine s-ar afla in aceasta situatie ar crede probabil la fel.

Foarte multi adulti s-au lasat exploatati ca si in copilarie si cresc cu impresia ca trebuie sa fie si recunoscatori pentru relatia pe care o au cu parintii. Comportamentul parintilor care i-au santajat emotional si i-au manipulat pana la paroxism, le-au creat iluzia ca, poate, intr-un final acestia se vor schimba. Aceasta nevoie a copilului mic striga si la maturitate.

Iata cateva din revelatiile ulterioare ale cazului amintit mai sus:elefant.ro

Parintii mei au incercat sa-mi creeze sentimente de vinovatie cand am parasit locuinta. Nu voiau sa ma lase sa plec. Cand au vazut ca nu ma pot sili cu nimic, s-au oferit sa-mi reduca chiria si sa-mi ramburseze o parte din banii investiti de mine. Atunci mi-am dat seama ca nu eu am profitat de pe urma acestui contract, ci ei. Nu am acceptat nici una dintre aceste propuneri. Dar intregul proces a fost dureros. A trebuit sa vad clar adevarul. Si asta a durut. Simteam suferinta copilului care am fost, care n-a fost iubit niciodata, care nu a fost respectat, care s-a lasat exploatat si intotdeauna a asteptat si a sperat ca vreodata va fi altfel. Iar acum s-a intamplat minunea, slabeam din ce in ce mai mult pe masura ce ma simteam mai bine. N-am mai avut nevoie de alcool ca sa-mi invalui in ceata sentimentele, am dobandit o minte limpede. Daca ocazional simteam furie, stiam cui i se datoreaza: nu copiilor mei, nu sotiei mele, ci mamei mele si tatalui meu, carora acum puteam sa le retrag dragostea mea. Am inteles ca iubirea aceasta nu era decat dorul meu de a fi iubit, dar care n-a fost implinit niciodata. La acest dor trebuia sa renunt. Brusc, n-am mai avut nevoie sa mananc atat de mult ca inainte, eram mai putin obosit, energia mea imi statea din nou la dispozitie si asta s-a vazut si in munca mea. Cu timpul, si furia mea fata de parinti s-a potolit pentru ca acum fac pentru mine ceea ce am eu nevoie si nu mai astept s-o faca ei. Nu ma mai silesc sa ii iubesc (de ce-as face-o?), nu imi mai e frica de faptul ca dupa moartea lor o sa-mi creez sentimente de vinovatie, cum mi-a prezis sora mea. Banuiesc ca moartea lor imi va aduce o mare usurare pentru ca prin asta va lua sfarsit constrangerea la ipocrizie. Dar incerc deja de acum sa ma sustrag acestei constrangeri. Parintii mei imi transmit prin sora mea ca sufera din cauza scrisorilor mele impersonale, pentru ca din ele lipseste afectiunea de odinioara. Si-ar dori sa fiu ca mai inainte. Dar asta nici nu pot, nici nu vreau. Nu mai vreau sa joc in piesa lor rolul la care m-au silit.

Dupa o lunga cautare am gasit un terapeut care imi face o impresie buna si cu care pot sa vorbesc cum am vorbit cu dumneavoastra, deschis, fara sa-mi menajez parintii, fara sa infloresc adevarul, nici macar adevarul meu, si sunt mai intai de toate bucuros ca am putut lua decizia sa parasesc aceasta casa de care m-au legat atata vreme sperante ce nu s-ar fi putut implini vreodata”.

 

Parintii ne programeaza din pruncie anumite seturi de comportamente, iar ideea de a-ti respecta parintii indiferent de ceea ce fac bulverseaza intreaga dezvoltare a copilului, deoarece se nasc sentimente de vinovatie si de frica. De exemplu, spaimele irationale, fara vreun obiect concret, pot fi generate de faptul ca nu ne iubim parintii. Ca ne dorim sa-i iubim, ca simulam iubirea ca sa ne conformam regulilor dar nu-i iubim din motive bine intemeiate. Daca acceptam acest adevar, frica dispare. Iar o data cu aceasta frica reusim sa dezvoltam intr-adevar in noi capacitatea de a iubi, fara sa fim obligati sau presati pentru asta de factori exteriori.

Atunci cand te eliberezi de asteptarile din partea celorlalti, exprimate sau nu, te simti mai bine; dispar simptomele fizice, nervoase, te comporti mult mai bine cu copiii tai, cu sotul/sotia tau/ta, pentru ca te-ai acceptat in totalitate.

Foarte multi oameni patesc in mod similar: fiica sufocata de pretentiile emotionale ale mamei camuflate in educatie si morala, sufocata de restrictii si cereri care-i ingradesc personalitatea; tineri care doresc sa-si impartaseasca gandurile, emotiile, sentimentele, dar care se lovesc de asprimea, de asteptarile si felul de a gandi al parintilor.

Chiar si acum, la varsta adulta, asteptam ca ceva sa se schimbe, ca mama sa isi schimbe comportamentul, sa tina cont de ceea ce ne place, de ritmul nostru de a functiona, de libertatea noastra de a decide. Iar cand aceste lucruri nu se intampla, ne simtim vinovati din cauza sentimentelor contradictorii create de aceste doua situatii: vrem sa ne eliberam de povara de a-i accepta comportamentul, sa ne distantam de comportamentele vicioase, dar in acelasi timp auzim programarea incrustata neincetat de-a lungul vietii: “ m-am sacrificat pentru tine”, “eu te-am crescut, ar trebui sa-mi fii recunoascator/oare”, “ma sunai in fiecare zi, acum nu ma mai iubesti”.

Nimeni nu poate fi obligat sa iubeasca sau sa respecte pe cineva, indiferent cine e acea persoana. Nu trebuie sa-ti iubesti parintii si sa-i respecti, deoarece ei ti-au facut rau. Nu te forta sa ai anumite sentimente, pentru ca, niciodata, nici o constrangere sau obligatie nu a dus la ceva bun. In cazul tau, obligatia va actiona distructiv pentru ca trupul tau poate plati pentru asta. Efortul tau de a iubi pe cineva iti va influenta viata in mod negativ.

Si ceea ce este trist este ca “unii oameni asculta o viata intreaga de o fantoma care ne obliga in numele educatiei, moralei sau al religiei sa ne ignoram nevoile firesti, sa le refulam, sa luptam impotriva lor, pentru ca in final sa le platim cu boli al caror sens nici nu putem, nici nu vrem sa-l intelegem si de care incercam sa scapam cu medicamente”.

Exista femei care raman intr-o casnicie doar pentru ca religia le transmite intr-un mod inflexibil ca trebuie sa faca tot posibilul sa-si tina familia unita. Sufera, se simt inselate, tradate, nu reusesc sa se mai simta femei, dar nu fac nimic pentru a schimba situatia. Aceste femei sunt influentate si de presiunea constanta a societatii care arunca un stigmat asupra statutului de femeie divortata. Pentru ca nu se pot debarasa de regulile superficiale si de educatia primita, raman intr-o casnicie care le distruge o individualitate deja pierduta.

Exista parinti care reusesc sa submineze orice fel de incredere pe care copilul ar fi putut sa o aiba in propria persoana. Acesta va privi si va judeca orice situatie prin ochii mamei/tatalui. Din acest motiv, cu timpul, copilul va renuta treptat la orice incercare de a-si satisface propriile nevoi; in afara de cazul in care, din intamplare, vreuna dintre ele ar fi salvata de “vocea” aprobatoare a parintelui.

Nu datorezi recunostinta unor parinti care te-au nascut. Pentru ca ei te-au adus aici, ei poarta „responsabilitatea” – responsabilitatea nu ar trebui sa implice obligatie sau datorie pentru ca, in acest caz, iubirea nu mai poate fi cultivata – asupra sanatatii tale fizice si emotionale atunci cand esti mic. Este imperios necesar ca ei sa aiba grija de tine, pentru ca tu nu te poti descurca singur. Este necesar ca ei sa te sprijine sa cresti, sa te dezvolti mental, cognitiv, afectiv si sa te descurci singur in viata, fara a incerca sa te tina legat de ei.

Tu nu esti vinovat pentru faptul ca ei nu au fost capabili sa te iubeasca sau pentru ca nu au fost pregatiti sa fie parinti. Cu cat ti se invoca mai mult spiritul de sacrificiu, datoria si alte notiuni similare, cu atat ar trebui sa-ti fie mai clar ca ceea ce ai avut in familie nu a fost iubire. Iubirea trebuie sa curga ca un izvor, din amonte spre aval, de la parinti catre copii, nu invers. Recunostinta faptului ca ei ne-au crescut o vom manifesta la randul nostru, cand vom avea si noi copii. Aceasta este legea firii… Erich Fromm, psihoanalist si sociolog, spunea: „iubirea este grija activa pentru viata si cresterea a ceea ce iubim”.

Cu alte cuvinte, daca faci ceva din datorie, exista oare iubire in ceea ce faci? Acolo unde exista datorie, nu poate exista iubire. Copilul care nu este dorit de catre parinti, va incerca toata viata sa-i faca pe acestia fericiti. Exista parinti care, la un moment dat, vin cu ideea nastrusnica de a-si invata copiii formularea „te rog frumos” pe care sa o foloseasca atunci cand vor ceva. Nimic rau pana aici, dar, parintii continua in aceasta directie cu ideea ca doar copiii trebuie sa foloseasca aceasta formulare, nu si ei insisi. Viceversa nu este valabila, pentru ca parintii, in schimb, fac atat de multe pentru copii. Nu pare nefiresc daca ceea ce cer acestia suna putin poruncitor. Iar copiii accepta de bunavoie, cu zambetul pe buze si cu recunostinta spusele parintilor: „da, asa e, chiar aveti dreptate”. Iar sentimentul de datorie se adanceste si mai mult in inima si in trupul micutilor care vor trai cu spaima si vinovatie multe momente din viata, pentru ca le este cumplit de greu sa incerce sa iasa de sub cuvantul parintilor, care au facut atatea pentru ei.

Daca parintii au fost la randul lor privati de dragostea parinteasca, sarcina de a le oferi iubire, atentie si apreciere va reveni copilului mic. Aceasta va deveni misiunea copilului caruia nu-i ramane altceva de facut decat sa-si salveze proprii parinti. Iar aceasta datorie va fi frecvent vizibila in relatiile cu partenerii de mai tarziu, cu prietenii, cu viitorii sai copii, pentru ca sentimentul de vinovatie aproape ca il va omori daca incearca sa se sustraga datoriei de a-i ajuta si de a-i salva pe altii din confuzia vietii lor.

Este posibil ca parintii nostri sa fi suferit din cauza familiei lor de origine; este posibil ca mama sa nu fi cunoscut niciodata iubirea, grija si aprecierea sau a fost parasita la nastere. Orice s-ar fi intamplat, noi nu putem sa umplem acel gol sufletesc cu o minciuna. Acele tare emotionale ne vor crea o senzatie de mila fata de ea, nu de iubire. Si vom incerca sa o iubim din mila, nu dintr-un sentiment autentic de iubire fata de semenul nostru. De ce vrem sa iubim din mila, cand nu avem nici un fel de dragoste pentru ea? De ce vrem sa o amagim astfel? Cui foloseste asta? De ce ne silim sa iubim un parinte care ne-a santajat emotional si ne-a facut sa ne simtim devorati de el? Ce dorim sa daruim prin mila noastra fata de parintele respectiv cand, in fond, totul este o minciuna?

Miller subliniaza inca o data componentele asa-zisei iubiri dintre copilul maltratat si parinte. Daca privim obiectiv avem de-a face cu doua persoane suferinde: cea care raneste si cea care este ranita. In realitate, in aceasta relatie exista: mila, iluzie, negarea adevarului, prefacatorie si sentimente de culpabilitate. Putem sa vorbim deschis si sincer cu parintii care ne-au lezat? Poate ca am dori acest lucru daca nu ar interveni imediat frica inconstienta de pedeapsa si de ceea ce ni s-ar putea intampla daca am lasa ca adevarul nostru sa iasa la iveala. Avem dreptul sa spunem ceea ce simtim; aici nu este vorba despre razbunare, ci despre sinceritate. In orice fel de relatie este necesara sinceritatea, daca dorim sa fim autentici. Cu atat mai mult, in relatia cu parintii este nevoie de sinceritate ca de aer. De ce in acest tip de relatie mai ca este aproape interzisa?

Un pas important in procesul de vindecare a dependentei de parintii pe care i-am interiorizat este sa renuntam la sentimentele de vinovatie.

Sa renuntam la asteptari, este al doilea pas: sa renuntam la asteptarea ca intr-o zi totul se va schimba; sa nu mai speram ca tot ceea ce ne-a lipsit in copilarie, precum prietenia, discutiile libere si sincere, exprimarea afectiunii vor fi posibile candva.

Iar daca intr-o zi, ei isi vor da seama de greselile lor si se vor stradui sa le indrepte, acest lucru va depinde numai si numai de ei. Exact ca si in cazul partenerului de viata, noi nu detinem controlul asupra parintilor; noi purtam doar responsabilitatea asupra propriilor noastre actiuni.

Asteptarile din copilarie sunt in unele cazuri atat de puternice incat persoana renunta la tot ceea ce ii face bine ca sa fie, in sfarsit, asa cum isi doresc parintii, pentru a nu pierde iluzia iubirii. Aceasta este o mare tragedie pentru sufletul si trupul care cauta neostoit sa respire viata si libertate.

Nu putem fi decat in felul in care suntem si nu ne putem obliga parintii sa ne iubeasca, daca ei nu sunt capabili de iubire. Exista parinti care nu pot iubi decat masca propriului copil si, daca acel copil renunta la aceasta masca, adesea ei spun: „Nu mai esti ca inainte, te-ai schimbat”; „Vreau sa fii asa cum erai inainte”; „Inainte ma iubeai mai mult, acum esti altfel”.

Este extraordinar de sesizat faptul ca omul nu poate fi mintit. Intotdeauna acesta va avea uneltele necesare care sa-i arate, cu intermitente, adevarul si realitatea; intotdeauna omul va simti ca morala si cerintele religioase care fac referire subtil la obligatii, ii vor face rau.

Copilul este hranit de mic cu morala si el se va hrani cu ea de bunavoie pentru ca isi iubeste parintii. Adultul isi va utiliza intelectul ca sa lupte impotriva moralei, dar va deveni filosof sau poet. Insa sentimentele sale reale ii vor crea un blocaj care ii va dauna la un moment dat trupului asa cum s-a intamplat cu multi scriitori clasici.

Foarte multi oameni reactioneaza la marturisiri de genul: „nu-mi iubesc parintii pentru ca m-au umilit mereu/ m-au sufocat si m-au controlat” spunand ca nu trebuie sa-i uram daca vrem sa fim sanatosi, ca ne eliberam de ura daca ii iertam. Ca nu exista parinti perfecti, ca acestia mai fac greseli, iar greselile ar trebui tolerate si noi, adultii, am putea invata ceva din asta. Subiectul nu este „cat de perfect” este un om, ci, daca cel care greseste incearca sa-si indrepte eroarea comisa. A gresi este omeneste, dar sa perseverezi in greseala in mod constant devine diabolic.

Sa analizam acum procesul iertarii. Iertarea nu te elibereaza in mod direct de ura pe care o porti parintilor. In acest caz, iertarea acopera ura. Copilul tolereaza comportamentul absurd al parintilor pentru ca il considera normal si pentru ca nu poate sa ia atitudine impotriva lor. Mai tarziu, ca adult va constientiza constrangerile la care a fost supus, dar va simti suferinta sa pe care o va oglindi in relatia de cuplu, cu prietenii, cu proprii copii. Frica inconstienta din copilarie fata de parinti il va impiedica sa-si recunoasca adevarul. Si acest fapt se va transpune in modul de relationare cu persoana iubita.

Doar ura refulata poate sa imbolnaveasca pe cineva. Atunci cand iti poti exprima liber sentimentele, ura dispare. Nu mai esti obligat sa o porti cu tine. „Daca ura este prezenta, nu foloseste la nimic sa ti-o interzici asa cum propovaduiesc toate religiile”. Daca intelegi ce anume a generat prezenta urii, poti decide si alege ceea ce te elibereaza de dependenta care a produs ura. Pentru ca atunci incepi sa faci pentru tine ceea ce ai nevoie, sa cresti si sa te ocupi intr-adevar de ceea ce iti este necesar. Ideea nu este sa gasesti justificari pentru abuzul pe care l-au comis si nici sa cauti vinovati pentru ceea ce ti s-a intamplat, ci sa te vindeci si sa iti daruiesti toate acele lucruri bune care ti-au lipsit.

In final, Miller conchide: „fireste ca exista oameni scindati de mici in sentimentele lor reale, care sunt dependenti de institutii precum Biserica si care permit sa li se dicteze cat de mult au voie sa simta. Si, in cele mai multe cazuri, n-au voie sa simta mare lucru. Dar nu imi pot imagina ca asta va ramane pentru totdeauna asa. Undeva, candva se va ajunge la revolta si procesul de prostire reciproca va fi stagnat, daca unii oameni vor gasi curajul, in ciuda spaimelor lor de inteles, de a spune adevarul, de a-l simti, de a-l face cunoscut si de a comunica pe baza acestuia cu ceilalti. […] Pentru ca este usor sa iti imaginezi ca lumea ar fi mai buna daca niste copii si-ar folosi energia lor aproape inepuizabila in scopuri mai productive decat lupta pentru existenta”.

 

astratex.ro

Lasa un comentariu