Traumele copilariei

 

Problematica traumatizarii din copilarie

Printre primele cercetatoare ale modului de manifestare a traumei la copil se numara Anna Freud (si colaboratoarele), care, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, a cercetat modul in care copiii faceau fata situatiei de razboi.

Ele au constatat ca, pentru copiii mici, ramanerea langa o figura parentala unitara stabila este mai putin suprasolicitanta, in ciuda bombardamentelor, decat cazul in care copilului i se asigura securitatea fizica, dar in conditiile unui soc de despartire, ale unei traume de separare.

Lucrarile de psihologie infantila au adus o contributie importanta la intelegerea problematicii traumei infantile, incepand cu lucrarile lui S.Freud, A.Freud, R.Spitz, E.Erickson, J.Bowlby ti continuand cu cercetari mai recente, ale lui D.Stern sau J.Lichtenberg.

Un aspect important in traumatologia infantila se refera la faptul ca, la suprasolicitari, eventual repetate, prabusirea copilului se manifesta prin formatiuni simptomatice (intelese ca incercari nereusite de adaptare si autovindecare), in cazul extrem ca trauma psihica.

In intelegerea modului de manifestare a traumei infantile, conteaza:

  • stadiul de dezvoltare cognitiva, afectiva, psihosexuala si sociala a copilului;
  • factori somatici innascuti si dobanditi, care pot sa actioneze ca factori de risc, cum ar fi traumatismele craniene usoare in copilaria timpurie, sau ca factori protectori, cum ar fi asa-numitul easy temperament (copii usor de ingrijit).

Clasificarea traumelor din copilarie

Terr (1995) vorbeste despre doua categorii de traume:

  • Trauma de tip I (un eveniment traumatic singular). Se mai numeste trauma de soc si, de obicei, ea este amintita detaliat, facand abstractie de distorsiunile perceptive determinate de reactia traumatica acuta. Copiii gasesc adesea explicatii magice pentru evenimente, intrucat nu pot, din cauza dezvoltarii lor cognitive, sa stabileasca conexiunile complexe si sa tina seama de influentele intamplarii. Ca o consecinta a acestei situatii, vinovatia este adesea data pe propria persoana.
  • Trauma de tip II (un eveniment complex, mai lung). Ea duce la negare si anestezie emotionala, aparand frecvent depersonalizarea si disocierea. Multi copii dezvolta capacitatea de autohipnoza, pentru a se putea indeparta de stresul traumatic recurent, drept pentru care acest tip de trauma se poate continua cu tulburari disociative de identitate ulterioare.

Consecintele emotionale ale acestui tip de trauma se refera la:

  • extrema distantare si anestezia, care nu apar la trauma de tip I;
  • mania si furia durabile – la maltratari severe prelungite, orientate catre propria persoana; aceste sentimente pot alterna cu perioade de pasivitate extrema si amortire emotionala, putand duce ulterior la autoranire si suicid.
  • in alte cazuri, agresivitatea extrema resimtita se orienteaza spre exterior, se schimba rolurile din schema relationala traumatica si victimele devin agresori.

Combinatiile de traume de tip I ti II, adica situatiile in care factorii situationali traumatici persistenti actioneaza impreuna cu vatamari si pierderi de tip soc, duc la doliu persistent, patologic si depresie. Leziunile, durerile, infirmitatile creeaza adesea un dor constant de o stare fara rani, copiii avand dificultati in a integra realitatea ranilor sau infirmitatilor intr-o noua imagine de sine.

Traumele relationale severe, persistente (cum ar fi maltratarea prelungita, abuzul) duc la afectari ale mai multor sectiuni de dezvoltare ale copilului. Dezvoltarea poate stagna si fortele de dezvoltare ale copilului sunt legate si eforturile de a se adapta la trauma, respectiv de a-i supravietui psihic si, adesea, si fizic. Nu este obligatoriu ca o trauma de soc sa intrerupa dezvoltarea, aceste traume putand ramane in memorie ca o experienta neelaborata. Schema traumatica va fi din nou stimulata in cazul unor suprasarcini analoage.

Traumele din copilarie au in comun 4 indicii:

  1. Amintiri recurente, compulsive – retrairea vizuala, ca forma cea mai frecventa a retrairii; apar si amintiri tactile, olfactive, acustice, in functie de experienta predominanta in situatia traumatica;
  2. Modalitati comportamentale – „jocul traumatic”, in care copiii repeta trairea traumatica intr-o secventa adesea nesfartita si o reinscenare a aspectelor partiale ale experientei traumatice, in patternuri de comportament automatizate. Cel mai adesea, ei nu pot stabili o conexiune intre jocul lor si evenimentul traumatic.
  3. Angoase traumaspecifice – este un criteriu de diferentiere fata de angoasele infantile nevrotice.
  4. Atitudini alterate fata de oameni, de viata si de viitor. Pierderea increderii in oameni si asteptarile negative fata de viata viitoare sunt cele mai importante urmari ale zdruncinarii intelegerii infantile de lume.

Uneori, aspectele schemei traumei din experienta infantila pot fi elaborate prin masuri componsatorii, care pot merge pana la transformarea in contrariu.

Factori de risc si factori protectori in dezvoltarea infantila

Factorii de risc reprezinta evenimente de viata sau circumstante de viata suprasolicitante, care favorizeaza, individual sau in co-actiune, o tulburare psihica sau o boala, ducand la aparitia riscului de dezvoltare defectuoasa sau de tulburari psihice.
Factorii de risc si factori situationali traumatici pot colabora, in mod fatal, in sensul unei traume cumulative.

Baietii sunt mai vulnerabili la aceste categorii de factori decat fetele. Daca apare mai mult de un factor de risc, creste probabilitatea tulburarilor de dezvoltare.

Factorii protectori pot sa impiedice actiunea factorilor de risc sau traumatici, sau sa reechilibreze prejudiciile care au aparut deja (actiune corectiva).

Modul in care se intrepatrund aceste categorii de factori determina impovararea biografica sau profilul de impovarare, adica masura in care factorii protectori corespund, in gradul lor de forta, factorilor de risc si de suprasarcina traumatica (resursele protectoare nu sunt numai generale, ci trebuie sa fie si disponibile intr-o situatie potentiala concreta).

Discutarea traumei din copilarie conform modelului desfaturarii procesului traumatic

Intelegerea de sine si de lume a copiilor, zdruncinata de experienta traumatica, este inca in constructie, in dezvoltare.

Intelegerea situatiei este limitata de nivelul cognitiv, care este, in general, orientat mai mult spre concret si mai specific personalitatii decat la adulti. Copilul tinde sa atribuie unor persoane chiar si procese suprapersonale, cum sunt dezastrele naturale; figurile parentale puternice i-au refuzat, in aceste cazuri, protectia, poate pentru ca a fost neascultator.

Copilul nu poate sa isi formeze decat o reprezentare limitata despre circumstantele realiste in care a aparut trauma, pentru ca el nu poate avea o privire de ansamblu si nici nu poate reconstrui in memorie desfaturarile complexe si actiunile umane care duc la dezastrul sau. Lacunele in intelegerea de sine si de lume a copilului sunt acoperite prin constructe auxiliare „antropomorfe”, cu atat mai probabile, cu cat este mai mare nevoia si urgenta copilului.

Gandirea „pre-operationala”, „magica” a copilului poate determina aparitia fantasmelor de interventie, pe care le dezvolta copiii pentru a opri nenorocirea sau de a o face, retroactiv, sa nu se fi petrecut. Acestea trebuie sa modifice evenimentele care au premers catastrofei, sa intrerupa desfaturarea actiunii traumatice, sa faca sa nu se fi intamplat moartea sau ranile de la sfarsit.

Printre aceste strategii traumacompensatorii, se numara si strategiile disociative.

In trecerea de la situatie-reactie la procesul traumatic, copilul formeaza scheme care trebuie sa serveasca compensarii, echilibrarii experientei traumatice. Schema traumacompensatorie prezinta 3 aspecte partiale:

  • etiologic – originea catastrofei;
  • restaurativ – reimpacarea, respectiv anularea, de care tin si fantasmele de interventie;
  • preventiv – prelucrarea unor reguli cognitiv-emotionale pentru a fi evitata pe viitor repetarea catastrofei.

Aceste activitati compensatorii, adesea proband o mare inteligenta si creativitate, sunt in functie de dezvoltarea cognitiva si afectiva specifica varstei.

Simptomatica si sindroamele psihopatologice formate ca urmare a experientelor traumatice din copilarie

Asa cum se stie, simptomele reprezinta formatiuni de compromis rezultate direct din interactiunea dintre experienta traumatica si eforturile compensatorii. Unele modalitati de traire si de comportament simptomatice, ca depresia, anxietatea, tablourile disociative, atacurile psihogene sau dependenta pot fi intelese pornind de la conflictul intre scheme traumatice si masuri traumacompensatorii.

Patologia difera in functie de natura traumei: nefamiliala sau familiala.

Traumele nefamiliale – nu zdruncina fundamental intelegerea pe care o are copilul fata de securitatea unei lumi, in care el poate continua sa creasca, aparat de figuri parentale puternice. Chiar si atunci cand functia protectoare a parintilor „esueaza” trecator, totusi sistemul de relatii si de siguranta intrafamiliala ramane neatins mai departe. Acestei situatii ii corespunde o deosebita semnificatie protectoare a unui sistem familial intact sau cel putin a unei figuri de legatura pozitiva.

Schita unui sistem de reguli sau de scheme traumacompensatorii este aici simpla: lumea externa poate fi periculoasa si amenintatoare, dar in sanul familiei si al sinelui, ca organizare simbolica, exista siguranta si sustinere demna de incredere. Daca aceasta schema este foarte „generalizata”, din motive de aparare, atunci ia nastere, in procesul traumatic, o structura fobica, care reutette sa delimiteze o zona periculoasa din ce in ce mai restransa si o restrange la obiecte si locuri relativ departe de subiect.

Traumele familiale – in cazul violentei familiale sau abuzului sexual in familie. Figurile familiale de legatura sau de protectie au devenit agresorii traumatizanti. Eforturile trauma-compensatorii de cunoastere ale copilului ajung intr-o fundatura periculoasa. Copilul nu mai distinge criteriile dupa care poate diferentia intre figurile de relatie prietenoase si dusmanoase, amenintatoare si de ajutor. Daca tatal violent este perceput ca rau, atunci sinele este parasit fara aparare.

Daca tatal este perceput ca bun, si sinele a meritat „pedeapsa indreptatita”, atunci se pastreaza o figura parentala idealizata, pe care copilul o poate mentine pentru a fi armat impotriva unui mediu extrafamilial periculos. Legitimarile pe care le pot inventa figurile familiale de relatie pentru comportamentul lor sexual sau agresiv il incursa (invadeaza) adesea pe copil si mai mult in posibilitatile lui de cunoastere si masurile lui compensatorii.

In abuzul sau maltratarea intrafamiliala intentionata, copilul isi pierde capacitatea de a face o diferentiere sigura intre obiectele prietenoase si dusmanoase, respectiv intre locurile sigure si locurile nesigure, ceea ce poate duce la atacuri de panica generalizata.

 

Lasa un comentariu