Teste de inteligenta

Daca va place ce cititi:


Elefant.ro - Premium

 

TESTE DE INTELIGENTA SI MODELE EXPLICATIVE ALE INTELIGENTEI

Testele de inteligenta sunt instrumente profesionale standardizate, care cuprind o serie de sarcini si probleme menite sa evalueze potentialul unei persoane de a realiza un comportament rezolutiv, eficient si indreptat catre un scop.

Conceptul de inteligenta a ocupat un loc de mare importanta in studiile psihologice, inca de la inceputurile aparitiei psihologiei ca stiinta de sine statatoare, intrucat s-a considerat ca inteligenta detine cheia succesului – social, profesional si financiar.

Prin urmare specialistii si-au manifestat interesul pentru surprinderea cat mai completa a conceptului de inteligenta. Astfel in timp s-au identificat foarte multe aspecte ale inteligentei si date despre factorii care determina comportamentul inteligent, s-au pus bazele teoretice ale inteligentei si s-au construit instrumente de masura. Fiecare test de inteligenta masoara anumite laturi ale capacitatii rezolutive a unei persoane, in functie de modelul explicativ, conceptual care sta la baza construirii testului respectiv.

De la inceputul secolului XX, de cand psihologul Alfred Binet a primit de la Ministerul Educatiei din Franta sarcina de a construi un test de inteligenta standardizat, si pana in prezent, in jurul conceptului de inteligenta au aparut numeroase modele explicative, cu un grad ridicat de complexitate. Desi la prima vedere pare simplu de surprins diferentele intelectuale dintre oameni, conceptul de inteligenta inca se constituie un material de studiu, pentru ca nu au fost elucidate tote laturile si implicatiile lui.

Cele mai importante modele explicative ale conceptului de inteligenta, luate in ordine cronologica sunt:

Modelul psihometric al inteligentei – A.Binet

“Scara metrica a inteligentei” a lui Binet si Simon, a fost primul instrument standardizat de masurare a inteligentei (1905). A fost creata ca sa raspunda unor nevoi de selectie si departajare a copiilor cu performanta la invatatura de cei cu dificultati, si ca atare era centrata pe masurarea performantei scolare la varste mici. Ea nu pastra la varste diferite, in mod constant, acelasi tip de probe, de aceea fluctuatiile de performanta erau atribuibile atat varstei cat si instrumentului. Aceasta scala nu facea distinctia dintre inteligenta, memorie si perceptie.

Considerata in termenii vitezelor de dezvoltare si descrisa prin raportul dintre varsta mintala / varsta cronologica, inteligenta era testata prin 30 de subteste masurand un spectru larg de functii, in special judecati, rationamente si comprehensiune, care dupa Binet constituiau esenta inteligentei.

Erau incluse sarcini perceptive, motrice, dar si foarte multe sarcini mnezice (repetarea unor serii de cifre, a unei propozitii de 15 cuvinte, memoria imaginilor, desen din memorie etc.). In mod explicit distinctia inteligenta-memorie nu aparea, deoarece prima punea in miscare elementele furnizate fie de fondurile de cunostinte activate din depozitele memoriei, fie deprinderi, priceperi sau perceptia actuala.

La distanta de peste trei decenii, in 1939, David Wechsler, psiholog in departamentul de psihiatrie al spitalului Bellevue din New York, a incercat sa ofere o forma alternativa testului Stanford-Binet, care se dovedea neutilizabil pentru adulti. Testele Wechsler de inteligenta s-au dezvoltat unele din altele, intr-o progresie logica, pe parcursul multor decade: de la Wechsler-Bellevue s-a trecut la Wechsler Intelligence Scale for Children (WISC) in 1949, pentru ca in 1955 sa se nasca Wechsler Adult Intelligence Scale (WAIS), ambele revizuite ulterior, iar in 1967 sa apara Wechsler Preschool and Primary Scale of Intelligence (WPPSI) pentru varste de la 4 la 6 1/2 ani.

Daca astazi sunt inca cele mai larg utilizate teste de inteligenta din lume, faptul se datoreaza:

renuntarii la raportul varsta mintala / varsta cronologica (care nu-si mai gaseste ratiunea dupa 14-16 ani) si definirea inteligentei prin raportarea la medie statistica de 100 cu o abatere standard de 15 (scara QI);
renuntarii la stilul “hoche-pot” (teste amestecate, eterogene) si constructia de subteste omogene tematic, cu o complexitate crescanda in interiorul fiecaruia, grupate in teste verbale si de performanta;
folosirii unor sisteme de cotare elaborate (19 clase standardizate) si esantioane reprezentative, construite cu mare grija.

Testele Wechsler marcheaza un mare progres in raport cu testele Binet, desi nici ele nu sunt foarte bogate factorial. Analiza factoriala a decelat un factor de comprehensiune verbala (abilitatea de a intelege si a exprima ideile si gandurile verbal), un factor de organizare perceptuala, (aptitudinea de a percepe relatiile spatiale si secventiale, care-i permite cuiva sa organizeze manual elemente separate in intreguri) si un factor de memorie, care implica memoria imediata, ca si abilitatea de a chema elementele anterior invatate necesare noilor conditii (Zimmerman, I.L., Woo-Sam, J.N., 1973, p. 11).

Cele 12 subteste ale bateriilor Wechsler au o buna congruenta intre diferitele forme (WAIS, WISC, WPPSI) si presupun in mod fundamental o inteligenta a limbajului (Informatii, Comprehensiune, Aritmetica, Similitudini, Cifre si Vocabular) si una vizual-spatial-motrica (Cod A si B, Completare de Imagini, Cuburi, Aranjare de Imagini, Asamblare de Obiecte sau Labirinturi).

Nici aici distinctia inteligenta-memorie nu exista, memoria fiind considerata componenta implicita a inteligentei, fie sub forma ei semantica, relativa la continuturile verbale puse in miscare, fie prin ceea ce numim astazi memoria procedurala, relativa la modalitatile de lucru sau deprinderile de a opera cu material concret sau abstract. Semnificativ este faptul ca Wechsler a dezvoltat si o scala de Memorie (Wechsler Memory Scale, cu subtestele Informatie, Orientare, Control Mental, Memorie Logica, Cifre Direct si Invers, Reproducere Vizuala si invatare Asociativa), care nu s-a impus de aceeasi maniera ca bateriile de inteligenta, dar sugereaza faptul ca marele psihodiagnostician a simtit nevoia unei abordari psihometrice diferentiate a inteligentei.

Modelul factorial al inteligentei sau teoria factorului general G

Teoria celor doi factori ai inteligentei, dezvoltata de psihologul britanic Charles Spearman (1904, 1927), asimila inteligenta unei energii mentale, in forma sa initiala sustinand ca toate activitatile impart un singur factor comun, numit factor general, sau g. Pentru fiecare activitate ar exista si un factor specific, s. Corelatia dintre doua functii este cu atat mai mare cu cat are mai multa saturatie in factor g, in timp ce s diminueaza corelatiile.

Daca factorul g este prezent in toate activitatile, permitand predictia performantelor cuiva de la o situatie la alta, factorul s ar fi inutil sa fie masurat; in consecinta ar fi de preferat un singur test puternic saturat in g decat o colectie de teste eterogene, cea mai buna masura a lui g fiind cele bogate in relatii abstracte gen Raven sau Cattell Culture Fair Intelligence Test.

Primele tentative de interpretare psihologica a factorului g, cuprinse in teoria energiei mintale, stipuleaza ca factorul specific s ar corespunde dezvoltarii si organizarii unui grup particular de neuroni, in timp ce factorul g este datorat energiei provenite de la intregul cortex.

Depasind naivitatea acestei prime interpretari, Spearman a dezvoltat prin teoria proceselor neogenetice o alta intelegere psihologica asupra celor doi factori, la baza careia sta legea intelegerii experientei proprii, a eductiei (stabilirii) relatiilor si a eductiei corelatelor; in acest context g ar masura neogeneza.

Formulat pentru prima data, acest principiu al inteligentei generale (postulat de existenta lui g) consta in posibilitatea discriminarii de finete prin raportarea la datele de experienta depozitate in memorie (adica de analiza), de integrare (operatia de sinteza a unui ansamblu de date sau impresii) si totodata de inventie (bazata pe o variabilitate combinatorie). Spearman a intuit atat structura operatorie a inteligentei cat si rolul memoriei ca depozitara a experientei.

Modelul multifactorial al inteligentei

intre un factor foarte general si cel specific s-a postulat existenta unor factori intermediari, desemnati ca factori de grup, pe care insusi Spearman i-a admis, dandu-le insa o pondere neglijabila. Multi dintre discipolii lui Spearman au recunoscut un numar moderat de factori de grup care intra cu diferite ponderi in diferite teste. De exemplu factorul verbal are o pondere mare intr-un test de vocabular, mai mica in unul de analogii si mai mica intr-un test de rationament aritmetic.
Cel care a rafinat metoda analizei factoriale, Thurstone, a creat un model al “Abilitatilor mintale primare” alcatuit din 12 factori, din care el a retinut ulterior doar 7.

Dincolo de acest numar (magic in psihologie), exista multe alte similitudini neintamplatoare cu teoria inteligentelor multiple a lui Gardner. Pe scurt acesti factori sunt:

• V, Comprehensiune verbala, este cel mai adecvat masurat de testele de vocabular, cum ar fi intelegerea citirii, analogii verbale, propozitii disaranjate, rationament verbal si explicarea de proverbe;
• W, Fluenta verbala se regaseste in teste de anagrame, ritm, numire de cuvinte dintr-o categorie (nume de baiat ce incep cu litera D, de exemplu);
• N, Numar, identificat in viteza si precizia calculului aritmetic;
• S, Spatiu, reprezentat de doi factori distincti, unul acoperind perceptia sau relatiile spatiale fixe sau geometrice si un altul de vizualizarea manipulatorie, in care schimbarile de pozitie trebuie vizualizate.
• M, Memorie asociativa, regasit in testele de memorie bruta ori de asociatii in perechi, existand evident o prezenta larga a acestuia in toate probele de memorie. Pe langa aceasta mai exista si factori speciali de memorie, cum ar fi memoria secventelor temporale ori a pozitiilor spatiale.
• P, Viteza perceptiva consta in surprinderea rapida si cu acuratete a detaliior vizuale, a similitudinilor si a diferentelor, fiind identificat si de Kelley ca subsecvent sarcinilor perceptuale.
• I (sau R) Inductie (sau Rationament General). Initial Thurstone a propus un factor inductiv si unul deductiv, primul masurat prin teste de rationament silogistic, al doilea, mai greu de identificat, putand fi masurat prin teste de rationament aritmetic.

Distinctia dintre factorii generali, de grup si specifici nu este foarte usor de facut, acelasi factor putand fi general in baterii mici si de grup in baterii foarte mari si eterogene. Oricum, diversi autori, cu diverse tipuri de analiza factoriala, au evidentiat peste 100 de factori diferiti pe care au incercat (prin identificare incrucisata) sa-i reduca la un numar rezonabil, indicand si testele care surprind cel mai bine factorii astfel identificati. Dar si asa au ramas peste 24 de factori cognitivi cu 2-5 teste pentru a-l masura pe fiecare. Acest numar relativ mare pleaca de la complexitatea naturii umane, ramanand ca psihologul practician sa determine doar cativa dintre ei, presupusi a fi mai predictivi in raport cu sarcina sau domeniul investigat.

Modelul propus de Thurstone este elegant si practic, pentru ca el retine un numar relativ mic de factori (sapte), bine definiti, prin combinarea carora se acopera o mare varietate de situatii; ca acestia, in calitate de unitati mai elementare, sau radacini ale inteligentei, cuprind si formele ei inalte (rationamentul, comprehensiunea, fluenta si numarul), dar si cele mai elementare (spatiul, viteza perceptiva) si mai ales memoria, vazuta ca o constituanta bazala a inteligentei, desi prezenta ei este mai larga decat cea circumscrisa prin analiza factoriala, existand forme mai speciale si mai restrictive ale acesteia (a pozitiilor spatiale si a secventei temporale), nedecelate ca atare factorial.

Modelul organizarii ierarhice a inteligentei

Psihologii britanici Burt (1949) si Vernon (1960), la care s-a alaturat americanul Humpreys (1962), au dezvoltat un model care integreaza teoria bifactoriala a lui Spearman cu cea multifactoriala a americanilor.

In varful ierarhiei au propus factorul general g al lui Spearman, sub care se afla doi factori foarte largi de grup, corespunzand celui verbal-educational (v: ed) si aptitudinilor practic-mecanice (k: m), care se subdivid in factori minori de grup (verbal sau numeric, pe de o parte, mecanic, spatial, manual, pe de alta parte), iar la baza fiind factorii specifici s.

Aceasta structura arborescenta este si o grila de cernere si de control al proliferarii factorilor descoperiti de diversi psihologi, dand ocazia autorilor de teste sa afle la ce nivel de generalitate se afla factorul investigat de testul lor. Dupa continuturi sau metode, un test poate fi insa eterogen, aceasta sarcina putand fi rezolvata prin teste ce includ solicitari, parti diverse.

Modelul tridimensional al inteligentei – Guilford

Dupa doua decenii de analiza factoriala, Guilford a propus binecunoscutul sau model tridimensional, paralelipipedic, numit Structura Intelectului, continand 120 de casute, rezultate din conjugarea a 5 operatii (evaluare, productie convergenta, productie divergenta, memorie si cognitie) cu 4 continuturi (figurale, simbolice, semantice si comportamentale), ce dau 6 produse (unitati, clase, relatii, sisteme, transformari si implicatii). Fiecare celula contine mai mult de un factor, fiecare dimensiune are un umar de cod (Operatii, Continuturi, Produse).

Modelul initial propus de Guilford in 1967, care era in mod esential o extindere a teoriei abilitatilor mintale a lui Thurstone a cunoscut doua modificari. Prima dintre ele introducea o a cincea categorie de continuturi (figural-auditiv si figural-vizual) alaturi de celelalte patru din modelul initial, rezultand 150 de posibile sarcini intelectuale incluse in structura intelectului.

Dupa 20 de ani de la lansare, Guilford si asociatii sai descoperisera deja 98 dintre factorii anticipati, celulele neacoperite ramanand a fi studiate ulterior. Desi initial s-a presupus ca cei 150 de factori erau independenti, cercetarile dezvoltate de Kelderman, Mellenberg si Elshout in 1981 (apud Aiken,1997, p. 188) nu au putut demonstra valabilitatea acestei presupuneri.

Incercand sa suplineasca o lipsa majora a modelului sau, data de absenta unei organizari ierarhice, Guilford insusi a incercat in 1981 si 1985 sa inlocuiasca varianta sa cu un model de abilitati ierarhice, constand din 150 de factori de ordinul intai (primari), 85 de ordinul al doilea (secundari) si 16 de ordinul al treilea. Cercetarile lui Brody din 1992 au concluzionat insa ca aceasta nu este o alternativa valabila a modelului ierarhic al lui Burt si Vernon, cu un factor general g in varf.

Modelul ierarhic propus de Philip Vernon, a „devenit mai popular decat abordarea complex multifactoriala a lui Guilford “ afirma Aiken. Modelul propus de Guilford are urmatoarele caracteristici:

• pune accent nu pe ierarhie, ci pe structura si pe proces;
• intrarile pun pe picior de egalitate cognitia si memoria, descrise intr-un format comun, ca si continuturi si produse;
• initierea procesului se poate face fie din afara sistemului, fie dinspre cognitie sau memorie, compatibilizate de formatul comun;
• cognitia continua procesul spre productie divergenta sau convergenta, care trece obligatoriu prin faza de evaluare, faza finala fiind cea mnezica (de stocare, depozitare).
• modelul structural-morfologic al lui Guilford a avut mare relevanta in proiectarea obietivelor operationale in educatia scolara in deceniile 7 si 8 (vezi Mecker, 1969), dupa care tot mai mult s-a impus modelul clasificarii ierarhice al lui B.S. Bloom, deoarece acesta dadea un domeniu de continut (cognitiv, afectiv si motor) si un altul de diferentiere si ordonare ierarhica (Vlasceanu,1992, p. 32), prin care se oferea o perspectiva mai inchegata in proiectarea didactica.

Modelul Inteligentei fluida si cristalizata – R.B. Cattell

Plecand de la o distinctie pe care Donald Hebb o facea intre inteligenta de tip A (portiunea din inteligenta totala datorata ereditatii) si inteligenta de tip B (cea datorata mediului). R. B. Cattell (1963) a dezvoltat o teorie cu mare rezonanta in timp, conform careia inteligenta este compusa din doi factori majori: inteligenta fluida (g ) si inteligenta crisalizata (g ), pe care el le vedea ca fiind distincte, dar intercorelate.

Desi amandoua implica abilitatea perceptiei relatiilor, inteligenta fluida este intr-o mai mare masura determinata biologic si genetic, in consecinta fiind mai mult nonverbala si independenta de cultura (culture free). Comparativ cu inteligenta cristalizata, cea fluida se schimba putin pe perioade scurte de timp, dar este mai puternic afectata de traumatisme sau atacuri cerebrale. Ea intra in functiune intr-o multitudine de sarcini care reclama adaptarea la situatii noi si are un declin mai accentuat dupa 35 de ani.

In opozitie, inteligenta cristalizata, care se dezvolta din aplicarea inteligentei fluide la un context cultural specific, este utilizata preponderent in sarcini uzuale, fiind deci mai dependenta de cultura. Ca si evolutie pe scara timpului, inteligenta fluida se plafoneaza la sfarsitul pubertatii (14–15 ani), in timp ce inteligenta cristalizata evolueaza pana la 25–30 de ani.

Daca testele Raven surprind preponderent prima forma, testele tip Binet sunt o buna masura a celui de al doilea tip, in timp ce in bateriile Wechsler ambele tipuri de inteligenta se regasesc in proportii asemanatoare. Din cercetarile sale de analiza factoriala extensiva, Cattell a gasit trei factori care nu sunt de ordin general: abilitati vizuale, recuperare mnezica si viteza perceptiva.

In prelungirea teoriei sale, Cattell a dezvoltat o Baterie Comprehensiva de Abilitati, care determina 20 de factori, continand inteligenta fluida si cristalizata in diverse proportii.

Un model integrator al inteligentei – Teoria celor trei straturi ale abilitatilor cognitive a lui J. B. Carroll (The Tree- Stratum Theory)

Unul dintre discipolii teoriei abilitatilor mintale primare a lui Thurstone, J. B. Carroll, a facut o atenta trecere in revista a tuturor studiilor factoriale importante despre inteligenta, intreprinse pana in 1980, in scopul identificarii si descrierii abilitatilor cognitive. Studiul sau, publicat in 1993, este de referinta in materie, pentru ca incearca sa redea unitatea interna teoriilor factoriale asupra inteligentei, divizate intre tendinta unitara promovata de Spearman, cea pluralista reprezentata de Thurstone si cea ierarhica a lui Burt si Vernon.

Teoria celor trei straturi ale abilitatilor cognitive apare la capatul acestui efort de sinteza, prin care saturatia variabilelor in factori ale trasaturilor latente sunt dispuse la mai multe niveluri de generalitate, de la cele inalt specifice (tipice stratului intai), pana la cele de mare generalitate (tipice stratului al treilea).

Aceasta ofera un cadru teoretic pentru a putea raporta natura si plasamentul abilitatilor considerate mai aproape de unul dintre nivelurile acestui model.
Daca pentru primul strat sunt tipice aptitudinile inguste, avand un grad mare de specializare (reflecta efectele specializarii si ale invatarii), stratul al doilea acopera abilitati foarte generale, care se afla in domenii largi ale comportamentului, in timp ce al treilea strat corespunde factorului general g al inteligentei, postulat de Spearman.

Straturile nu sunt rigid definite, pentru ca raportarea unei abilitati la unul dintre ele este conceputa ca o indicatie a gradului ei de generalitate in acoperirea domeniilor cognitive sau de performanta: “generalitatea este mai degraba o problema de grad, decat una de categorisire stricta” (Carroll, 1993, p. 635).

Autorul recunoaste ca teoria sa este o dezvoltare a modelului lui Thurstone, in sensul ca se sprijina pe factorializari succesive ale matricilor de corelatie (factorizari ale factorilor, care dau factori de ordinul al doilea, sau chiar al treilea). in acest model, abilitatile mintale primare sunt considerate un model uni-strat, in timp ce multi factori din modelul structural al lui Guilford corespund stratului al doilea din modelul lui Carroll.

Ierarhia propusa de aceasta teorie riguroasa se bazeaza in principal pe datele psihometrice, furnizate de matricile de intercorelatii dintre testele psihologice, educationale, dar si din surse non-test, cum ar fi notele scolare, evaluarea prin scale de rating a competentelor sau a unor atribute personale. De aceea, modelul are nu numai o inalta valoare teoretica (deoarece ofera o perspectiva integratoare a cercetarilor factoriale asupra inteligentei), dar creeaza posibilitatea deschiderilor spre domeniul educational si al personalitatii.

Modelul Genetic al inteligentei – J.Piaget

Este cu siguranta cea mai elaborata, mai vasta si mai importanta teorie asupra inteligentei. Jean Piaget fiind, alaturi de Freud, printre cei mai des citati autori in cartile sau articoloele de specialitate. Meritul sau este de a fi fundamentat o teorie cristalizata pe o larga baza de interdisciplinaritate (biologie, logica si epistemologie), a carei trasatura dominanta este centrarea pe geneza structurilor inteligentei, inteleasa ca o interiorizare de actiuni prin care elementele lumii exterioare sunt integrate la nivelul functionarii mintale a unui subiect.

“Psihologia inteligentei” aparuta in 1947 da o fundamentare atat teoretica, cat si experimentala caracterului operatoriu al gandirii, care rezulta tocmai din interiorizarea actiunilor externe. Geneza structurilor inteligentei surprinde construirea sa progresiva in cursul dezvoltarii, de la nastere la varsta adulta, prin mecanisme de echilibrare continua a acestora, pe baza asimilarii si acomodarii, reglate prin scheme senzori-motorii. Interiorizarea si diferentierea sunt procesele majore ce duc la aparitia functiei semiotice si ulterior la dezvoltarea gandirii operatorii.

Considerarea echilibrarii progresive si dinamice ca principiu ce asigura trecerea de la o structura la alta prin modificarea si complexificarea permanenta a jocurilor asimilativ-acomodative, stabilitatea dezvoltarii psihice a copilului in functie de echilibrele atinse sunt castigurile majore ale acestei teorii, care a avut un extraordinar impact in epoca, autorul nefiind insa scutit de contestari incisive.

David Cohen, citat de Zlate (1999, p. 327) ii reproseaza lui Piaget ingustimea teoriei, centrata excesiv de mult pe cognitiv, cu neglijarea sferei afective; excesul de logica, exagerarea rationalului si a rationalitatii, ignorarea diferentelor de personalitate si mai ales de mediu socio-cultural, cu postularea implicita a universalitatii procesului dezvoltarii intelectuale (idee pe care psihologia transculturala a corijat-o substantial ), si, in sfarsit, excesul de abstractie.

La Jean Piaget psihologia dezvoltarii este pusa in functiune de actiuni interiorizate, devenite scheme operationale ale inteligentei, stocate intr-un fond de reprezentari ce apartin memoriei, prin care se reorganizeaza atat structurile afective, cat si cele cognitive.

Modelul inteligentei triarhice al lui Sternberg

Ca si Gardner, teoria triarhica a inteligentei, propusa de Sternberg in 1985, pleaca de la necesitatea depasirii perspectivei psihometrice, prea tehnica si prea centrata pe predictia succesului scolar: “testele obisnuite de QI sunt inguste pentru ca se focalizeaza pe capacitatile cognitive si de rezolvare de probleme, pe care el le crede a constitui doar a treia parte din aspectele importante ale inteligentei” (Dworetzky, I. P., Davis, N. J., 1989, p. 256).

In cartea sa “Dincolo de QI” (1984), Sternberg propunea deja o teorie triarhica asupra inteligentei, incercand sa restituie acesteia dimensiunile lipsa pentru a fi un concept valid, nu numai in raport cu teoria psihologica, ci si cu viata. El a sugerat ca exista trei aspecte distincte ale inteligentei, fiecare combinandu-se cu celelalte doua pentru a produce comportamentul inteligent.

Inteligenta contextuala este data de abilitatea individului de a se adapta la mediul sau sau la cultura; “desteptul strazii” este cel care stie ce are de facut intr-o situatie data, de multe ori ostila, caci invata sa supravietuiasca si sa se descurce in cultura si mediul sau.

O decizie sau o actiune pot fi considerate comportament inteligent intr-o cultura, dar nu in alta (a renunta de exemplu la bunurile pamantesti si a trai o viata sfanta din mila altora poate fi foarte “inteligent” in societatile asiatice traditionale, dar nu in cele ale culturii occidentale). Acest tip de inteligenta se leaga in mod fundamental cu motivatia (ori motivele sunt elaborate sociocultural) dar si cu capacitatea de a valoriza contextul de viata, ambele tezaurizate in memoria culturala si individuala.

Inteligenta empirica marcheaza si mai strans legatura inteligentei cu memoria procedurala, de lunga durata si episodica, caci ea indica modul cum propriile noastre experiente trecute afecteaza si fundamenteaza comportamentul actual. Ea mai este numita de Sternberg inteligenta experientiala si este abilitatea de a face din ceva nou invatat, rutina.

A invata din greselile proprii inseamna a putea sa-ti capitalizezi propria experienta si a nu face de doua ori aceeasi greseala. Autorul sustine ca experienta anterioara are doua tipuri de efecte principale: ne face mai rapizi in intelegerea actiunilor pe care le reclama o situatie, apoi ne face mai indemanatici in prelucrarea informatiei si in elaborarea raspunsului. In conducerea automobilului, de exemplu, aceasta capitalizare de experiente tipice aparute in trafic ne face mai competenti, pentru ca prelucram mai rapid si automat informatia, timpul de reactie scade, raspunsul nostru este mai prompt si mai adecvat.

Inteligenta categoriala (numita si componentiala) este cea care ii defineste pe copiii “destepti scolar” sau “destepti la carte”, este cea masurata preponderent de testele de QI sau de probele piagetiene, focalizate pe rezolvarea cognitiva de probleme.

Inca din 1977 Sternberg a identificat trei tipuri de mecanisme cognitive: metacomponentele, legate de aspectele generale precum planificarea si luarea deciziilor; componentele de performanta, care sunt deprinderile pentru fiecare sarcina in parte; componentele de acumulare a cunostintelor, adica deprinderile de invatare sau de intelegere a informatiilor noi.
Acestea din urma marcheaza cel mai strans legatura cu memoria de lucru, dar si cu cea de lunga durata.

Alegerea itemilor testelor de inteligenta se face in legatura cu aceste trei tipuri de componente, desi acestia nu au de-a face cu inteligenta contextuala si acopera doar vag inteligenta empirica. De aceea Sternberg a incercat el insusi sa dezvolte teste care sa masoare cele trei tipuri de inteligenta, desi predictia ar putea fi mai buna cand se descopera slabiciunile si se identifica si caile depasirii lor: compensarea slabiciunilor inteligentei poate deveni o parte importanta a psihologiei aplicate.

In “Inteligenta aplicata” (1986) Sternberg a incercat elaborarea unui program de antrenament bazat pe teoria triarhica, pentru a ajuta individul sa-si intareasca oricare din aceste trei forme de inteligenta. in fond este un punct de vedere constructiv despre inteligenta, care valorifica si psihologia simtului comun (caci inteligenta nu este ceva innascut, ce ai ori nu ai, deci pentru zone importante ale ei putem sa ne dezvoltam prin invatare si experienta acumulata si depozitata in memorie).

Modelul inteligentelor multiple al lui H.Gardner

Cartea lui Gardner, Frames of Mind ( Cadrele Mintii), a avut un mare impact, a fost un manifest impotriva modului in care era perceputa inteligenta la vremea respectiva.

Nici un alt autor nu a fost atat de decis in a sparge unitatea inteligentei, postulata de binecunoscutul factor g al lui Spearman, ca Howard Gardner.

El arata, invocand studiile pe creierele cu leziuni, dar si perspectiva pedagogica, ca exista sapte inteligente distincte, fiecare avand propriul cod si propriile componente:

1. Inteligenta lingvistica, care “asculta” si “vorbeste” in cod verbal si are capacitati fundamentale legate de fonologie, sintaxa, semantica si gramatica;
2. Inteligenta muzicala, care “asculta” ritmuri si melodii, are propriul sau limbaj, competentele ei tinand si de producerea cantului, a muzicii;
3. Inteligenta logico-semantica, care opereaza cu cifre si simboluri matematice, foloseste gandirea secventiala si relationala, serialitatea dar si clasificarea;
4. Inteligenta spatiala, care “asculta” si “vorbeste” in imagini, are capacitatea de a avea perceptii vizuale precise, de a opera transformari, modificari sau manipulari interne ale perceptelor, putand sa le reconstruiasca;
5. Inteligenta kinestezica, a corpului, manifestata in dans, expresie faciala, miscari in spatiu si toate miscarile fine ale mainilor si degetelor, prin care se capata competenta utilizarii corpului propriu si a manipularii obiectelor lumii;
6. Inteligenta cunoasterii de sine, (intrapersonala sau intrapsihica) pentru intelegerea propriilor emotii, constiinta si sine;
7. Inteligenta pentru cunoasterea altora, (interpersonala sau interpsihica) prin care intelegem emotiile, intentiile, temperamentul si comportamentul altora.

Dubla arhitectura a mintii

Simplificand, Gardner descrie arhitectura mintii pe doua niveluri:
• unul care se bazeaza pe instrumente automatizate;
• altul care opereaza cu mijloace constiente, cu strategiile cunoasterii simbolice;

Pentru majoritatea sarcinilor rutiniere avem o gama complexa de instrumente (priceperi sau deprinderi) mai mult sau mai putin specifice. A face cafeaua, a conduce masina etc. presupun intrarea in functiune a unei cunoasteri tacite, fixata fara reprezentari simbolice, alcatuita din instrumente care executa rapid si fara reflexivitate. in situatiile noi, neasteptate sau complexe, aceste instrumente rutiniere sunt insuficiente si atunci apelam la capacitati reflexive prin care intelegem, planificam si actionam. De aceea acestea consuma mai mult timp si au o desfasurare mai lenta.

Acest al doilea nivel este al metacognitiei si presupune gandirea constienta, prin care se elaboreaza strategii si planuri. Aceasta inseamna ca trebuie sa devenim constienti de scopuri si de intentii, sa selectam metode, strategii si mijloace, sa ne chestionam “lumea interna” pentru a avea o privire anticipativa (feed-forward) dar si un feed-back, ceea ce este sarcina constiintei treze.

La nivelul activitatilor umane exista mii de sisteme functionale si capacitati integrate care realizeaza un echilibru intre instrumentele automatizate si gandirea reflexiva, intretesute cu intentii, emotii si interactiuni sociale.

Functionarea scenariului si constiinta

Centrul capacitatilor metacognitiei este scenariul, care utilizeaza 5-6 itemi la un moment dat, ceea ce arata capacitatea ei de lucru limitata, desi acestia pot atrage din memoria de lunga durata (MLD) alti itemi incarcati informational, pe care sa-i recombine cu cei prezenti. Fortele scenariului sunt multiple, dar cateva sunt esentiale:

• constiinta treaza spre lumea externa si interna (“ochiul mintii”);
• gandirea reflexiva , prin care aceasta se reflecta pe sine atat prin imagini (simboluri iconice, imagini, diagrame), cat si prin simboluri seriale (verbale, matematice, aritmetice);
• intentionalitate (liberul arbitru), in mare masura dependenta de manipularea interna a itemilor inauntrul si in afara scenariului;
• memoria de lucru (memoria de scurta durata, MSD);
• supravegherea, controlul si evaluarea gandirii (feed-back sau revizuirea demersului si feed-forward sau anticiparea, privirea in zona proximei dezvoltari) si supravegherea instrumentelor si competentelor automatizate;
• sinele treaz (experienta personala a identitatii de sine);
• functiile scenariului – imaginatia.Cea mai dinamica din functiile scenariului este imaginatia, a carei putere inseamna nu doar vizualizare, ci si imagini auditive si kinestezice, imagini manipulative ale mainilor, forma obiectelor, mirosul etc. Ea este o functie creativa ce se dezvolta de la nastere la varsta adulta. O parte din forta ei se bazeaza pe experienta si pe cunoastere: cu cat avem mai multa cunoastere, cu atat potentialul creativ creste. Scenariul este deasemenea de baza in intelegerea celorlalti prin empatie, care reprezinta de fapt capacitatea de a oglindi prin intelegerea empatica scenariul celuilalt in noi insine.

Este evident ca H.Gardner a formulat o teorie elaborata si complexa despre inteligenta, chiar daca intr-o oarecare masura, in schita, teoria factoriala a lui Thurstone o anticipa. Noutatea ei provine din modul cum articuleaza cele doua nivele ale cognitiei, maniera in care, prin metacognitie si scenarii, explica complexitatea gandirii reflexive, a constiintei, intentionalitatii, functiilor de control si evaluare ale sinelui si mai ales prin modul in care cupleaza memoria (asimbolica sau simbolica, de scurta sau de lunga durata) cu procesele cognitive.

Solidaritatea memoriei si inteligentei, ambele integrate de constiinta si Eu in scenariu, legatura cu creativitatea, empatia si invatarea interpersonala dau noutatea acestei viziuni originale. Chiar daca spargerea unitatii inteligentei nu este suficient argumentata, castigurile aduse de perspectiva dublei arhitecturi a mintii (cognitie si metacognitie) compenseaza aceste lipsuri.

MODELUL INTELIGENTEI EMOTIONALE –D. GOLEMAN

Desi Gardner a acordat multa atentie descrierilor inteligentei din perspectiva rolului pe care aceasta il joaca la nivelul emotiior, nici el si nici cei care au lucrat cu el nu au urmarit in detaliu rolul sentimentelor in cazul manifestarii celor sapte tipuri de inteligenta.

Salovey, include apoi inteligentele personale ale lui Gardner,in definitia de baza pe care a dat-o inteligentei emotionale, extinzand aceste capacitati la cinci domenii principale:

• cunoasterea emotiilor personale
• gestionarea emotiilor
• motivarea de sine
• recunoasterea emotiilor celorlalti
• manevrarea emotiilor

Desi oamenii au capacitati diferite de a face fata reactiilor emotionale, baza nivelului capacitatii lor emotionale este determinata neuronal.
Creierul este extrem de plastic cu privire la exprimarile emotionale, capabil sa invete permanent asfel incat contribuie din plin la remedierea lipsurilor date de nivelul deficitar al stapanirii capacitatilor emotionale.

Psihologul D.Goleman,autorul cartii Inteligenta Emotionala sustine ca uneori cu totii amestecam intelectul cu acuitatea emotionala. Capacitatea de a gestiona frustrarile, de a intelege emotiile noastre si ale celor din jur poate face de cele mai multe ori diferenta dintre reusita sau esec.

Modelul teoretic si explicativ al inteligentei emotionale a cucerit foarte repede mintile si sufletele oamenilor, pentru ca are marea calitate de a propune cai rezolutive eficiente in domeniile cel mai greu de gestionat cum sunt relatiile interpersonale, reusita sociala si personala.

Conform acestei teorii, invatarea emotionala incepe inca din primele momente ale existentei si modeleza modul de interactiune al copilului cu lumea si cu el insusi. In primii trei, patru ani din viata creierul copilului ajunge la aproximativ doua treimi din volumul maxim pe care il va dezvolta ulterior, si evolueaza in complexitate mai mult ca in oricare alta perioada a vietii.

Conceptele si cunostintele cheie se fixeaza in aceasta perioada, precum si modalitatile de raspuns emotional. Bazele arhitecturii emotionale a creierului se pun in copilaria mica, si mai tarziu pot oferi explicatii pertinente pentru momentele nefavorabile din viata noastra, acelea in care ne blocam intre ratiune si sentiment, iar deciziile noastre luate pe un fond emotional negativ ne pot distruge cele mai marete idealuri.

Inteligenta emotionala presupune de exemplu sa fim capabili sa ne stapanim impulsul emotional, sa fim empatici si sa putem trata cu mare tact relatiile interpersonale.
Acest model pune emotiile in centrul aptitudinilor necesare pentru o viata implinita, iar inteligenta emotionala capata un pret fara precedent, pentru ca de ea depinde succesul dar si starea de sanatate si calitatea vietii.

Desi teoria si metodele practice de evaluare a inteligentei emotionale s-au dezvoltat permanent, nu exista instrumente psihologice formalizate, standardizate, pentru masurarea acestei dimensiuni. Cele cateva chestionare care s-au dezvoltat plecand de la conceptul de inteligenta emotionala, nu surprind nici pe departe complexitatea si fluiditatea acestui concept ci, se rezuma la cateva aspecte limitate de interactiune cu cei din jur si la modul de reactie emotionala in situatii de viata critice.

 

 

,

Daca v-a placut acest articol:

Lasa un comentariu