Sindromul Stockholm



mycloset.ro

 

Pentru a ilustra mai bine semnificatia acestui sindrom, va vom oferi un exemplu aparut la un moment dat in presa. In 1998, in Austria, o fetita de 10 ani a fost rapita. Ea a reaparut dupa o perioada de 8 ani, reusind sa fuga din casa rapitorului, profitand de absenta acestuia.

La evaluarea psihiatrica post-traumatica, ea a declarat ca adolescenta sa a fost diferita, insa a fost norocoasa pt ca a fost ferita de multe ispite carora alti tineri de varsta sa le cad prada (alcool, droguri, sex). Aceasta declaratie a scos la iveala faptul ca fata ii multumea indirect agresorului sau pentru binele pe care i-l facuse. A fost diagnosticata cu sindromul Stockholm.

Atunci cand o persoana traverseaza o situatie limita, in care sufera abuzuri, privare de libertate, se confrunta cu teama de violenta sau moarte, se naste o tensiune interna care genereaza incercarea disperata de aparare impotriva abuzului.

Mecanismul de aparare care apare in aceasta situatie este identificarea cu agresorul. Pentru a face fata situatiei, victima preia atributele agresorului, comportamentele acestuia, se identifica cu, cauza sa.

Desi la baza, acest mecanism de aparare a primit denumirea de “identificare cu agresorul”, in literatura psihanalitica, numele de “sindromul Stockholm” provine dintr-o intamplare petrecuta in capitala suedeza Stockholm.

In vara anului 1973, doi indivizi au organizat un atac la banca Sveriges Kreditbanken, din cartierul Norrmalmstorg. Patru functionari ai bancii, printre care si casiera, au fost luati ostatici, si au trait timp de 6 zile o situatie de cosmar, sub amenintarea armelor.

Cand, in cele din urma, fortele de ordine au reusit sa patrunda in banca, spre marea lor surpriza, victimele li s-au impotrivit, luand partea agresorilor. Mai mult decat atat, dupa o perioada de timp, casiera s-a casatorit cu unul dintre jefuitori, aflat in acel moment la inchisoare. Trecand prin momente de maxima angoasa, din incapacitatea psihica de a face fata traumei, victimele preluasera perspectiva abuzatorilor, s-au identificat cu acestia, ajungand chiar sa le ia apararea.

Este o situatie des intalnita in familiile in care este practicata violenta domestica. Intalnim femei, victime ale abuzurilor repetate, care tind sa gaseasca scuze partenerului violent, si refuza sa il paraseasca atunci cand li se iveste ocazia. Acest sindrom mai poarta numele de “legatura traumatica”.

Victima se ataseaza de abuzatorul sau, cu care empatizeaza si caruia i se supune. In aceeasi situatie se afla si femeile abuzate de soti. Ele se ataseaza intr-atat de abuzatorul lor, incat ii gasesc scuze, ajungand chiar sa considere ca abuzurile la care sunt supuse, sunt o dovada a iubirii –“ma bate pentru ca e gelos, ma iubeste atat de mult incat nu ar suporta sa ma piarda”.elefant.ro

In literatura psihanalitica, fenomenul identificarii cu agresorul a fost ilustrat sugestiv de catre Anna Freud, care ofera cateva exemple menite a ne lamuri.

Primul este exemplul unui copil care este dus la psiholog de catre profesorul sau, pe motiv ca de cate ori i se facea observatie, copilul se stramba, provocand rasul intregii clase. Pe parcursul consultatiei, terapeutul constata ca ceea ce profesorul interpretase drept strambaturi, erau de fapt o imitatie caricaturala a gesturilor sale. Pentru a face fata angoasei provocate de profesor, copilul preluase inconstient comportamentul acestuia, transformandu-se din victima in agresor.

Un alt exemplu este cel al unei fetite care se temea de fantome. De aceea, atunci cand traversa holul intunecos al casei ea imita intocmai gesturile fantomelor, iar in acest mod frica ii disparea. Ea preluase atributele entitatilor de care se temea, iar teama disparuse.

Un copil care trece printr-o situatie traumatica, pentru a putea integra trauma preia fie comportamentul, fie convingerile, fie atributele agresorului sau.

Aceste situatii pot fi observate cel mai bine in jocurile copiilor. Putem observa jocul unui copil agresat, in care indeplineste rolul de tata al papusilor, pedepsindu-le si batandu-le pentru ca “nu au fost cuminti”. Aceasta nu este o forma de exprimare a propriei agresivitati, cum am putea fi tentati sa credem, ci o identificare cu autoritatea temuta, o modalitate de aparare contra angoasei. Copilul dobandeste astfel sentimentul propriei puteri si autoritati.

Un indicator al identificarii cu cauza agresorului este sentimentul de vinovatie. Copilul da dreptate parintelui care l-a pedepsit, considerand ca este intr-adevar vinovat, si merita pedeapsa pe care a primit-o, motiv pentru care decide sa fie extrem de ascultator si cuminte, pentru a evita astfel pedeapsa, considerand, constient sau inconstient, ca parintele nu poate pedepsi un copil care i se supune intocmai.

El gaseste astfel scuze parintelui abuzator, deoarece nu dispune de alte mijloace pentru a se apara. Mecanismul poate deveni atat de puternic, incat intalnim adulti, fosti copii-victime ale unor abuzuri destructurante, care inca gasesc scuze parintilor (“avea dreptate, eram un copil rau”, “da, dar daca nu ar fi fost parintii mei, nu ajungeam acum un adult responsabil”).

La baza mecanismului sta intotdeauna incapacitatea de a face fata traumei, de a supravietui violentei si fricii provocate de aceasta.

Joaca de-a “educatoarea rea”, de-a “profesorul sever”, de-a “parintele beat si violent”, de-a “doctorul care face o injectie dureroasa”, sunt, cu toate, exemple de identificare cu agresorul.

Copilul care ajunge acasa de la spital, in urma unei interventii dureroase, poate avea un comportament violent cu jucariile sau cu ceilalti frati, prefera sa se joace cu obiecte ascutite, sau sa “faca operatii”. Copilul care a avut la gradinita un episod conflictual cu educatoarea, ajuns acasa poate repune in scena, din pozitia autoritatii, episodul, disciplinand colegii de joaca sau asumandu-si atribute ale autoritatii specifice educatoarei (pantofii mamei, margelele, tonul ridicat).

Modul in care un copil agresat interactioneaza cu ceilalti copii, este marcat de modelul care ii provoaca angoase. Copilul agresiv, care ii conduce pe ceilalti, autoritar si violent, reproduce, prin identificare, comportamentul persoanei care ii provoaca frica.

In felul acesta el invata un model, pe care este foarte posibil sa il perpetueze in viata de adult. Devenind la randul sau parinte, va avea, fata de copiii sai, acelasi comportament, devenind din victima, agresor.

De aceea, daca studiem trecutul unor parinti care isi abuzeaza propriii copii, remarcam o istorie plina de abuzuri in copilarie, de victimizare si suferinta. Acesti copii s-au identificat atat de puternic cu agresorul lor, incat acesta a devenit un mod de viata. Cu cat este mai puternic abuzul la care au fost supusi, cu atat riscul de a perpetua acelasi comportament este mai mare.

La fel, cercetand istoria personala a unei femei casatorite cu un barbat violent, incapabila sa-l paraseasca, vom descoperi un tata abuziv in copilarie. De multe ori, femeia respectiva ia partea sotului, convinsa fiind ca acesta o iubeste, la fel cum, in copilarie, a ajuns sa considere ca acesta este modul in care tatal ii arata iubirea sa.

Este bine sa urmarim modul in care propriul nostru copil se identifica cu noi, cu partenerul, cu persoanele cu rol de autoritate din viata sa. Avem astfel ocazia sa ne observam propriul comportament, si sa depistam din timp orice forma de abuz la care copilul este supus si despre care nu poate relata.

 

Sursa: psihiatria.blogspot.com

astratex.ro

Lasa un comentariu