Sacrificiul tau, boala mea



avon.ro

Sufocat de dragostea materna:
Marcel Proust

 

Sacrificiul tau, boala meaCine si-a acordat o data in viata timpul si a avut ragaz sa se cufunde in lumea lui Marcel Proust stie ce bogatie de sentimente, senzatii, imagini si observatii poate oferi cititorului acest autor. Pentru a scrie astfel trebuie ca el insusi sa fi trait toata aceasta bogatie de vreme ce a lucrat ani la rand la opera sa. De ce nu i-au dat aceste trairi putere de viata? De ce a murit la doua luni dupa terminarea cartii? Si de ce asfixiat? „Pentru ca suferea de astm si in cele din urma a facut pneumonie”, ar fi raspunsul uzual. Dar de ce a suferit de astm?

Prima criza grava a avut-o la numai nouasprezece ani. Ce i-a provocat aceasta boala? Nu era un copil iubit de mama sa? Nu a putut simti iubirea ei sau s-a luptat prea mult cu indoiala? Fapt este ca a putut descrie lumea observatiilor, sentimentelor si gandurilor lui abia dupa ce i-a murit mama. Cateodata simtea ca a vorbi despre toate acestea cu mama lui ar fi o insolenta la adresa ei; de aceea n-a putut sa i se dezvaluie niciodata. Nu asa cum era el cu adevarat, cum gandea si cum simtea. Asta reiese foarte clar din scrisorile sale catre mama sa, din care voi cita in cele ce urmeaza.

Ea il „iubea” in felul ei. Se ingrijea foarte mult de el, dar voia sa decida pentru fiul ei in cele mai mici amanunte, sa-i dicteze relatiile, sa-i permita sau sa-i interzica orice si la varsta de optsprezece ani; voia ca el sa fie asa cum si-l dorea, dependent si docil. El incerca sa se apere, dar se scuza pentru asta cu teama si indoiala, atat de mult se temea sa-i piarda daruirea. I-a cautat, ce-i drept, dragostea toata viata, dar a trebuit sa se apere de controlul ei permanent si de pretentiile ei de-a avea putere asupra lui, retragandu-se in sine.

Astmul lui Proust a exprimat aceasta nevoie. Inspira prea mult aer (,,iubire”) si nu avea voie sa expire aerul de prisos (control), sa se razvrateasca impotriva a ceea ce primea de la ea. Opera sa n-a putut decat sa-l ajute sa se exprime in cele din urma si sa ofere o mare bogatie altora. Dar el a suferit ani la rand chinuri fizice pentru ca nu avea voie sa-si constientizeze integral suferinta fata de mama care il controla si ii pretindea prea mult.

In mod cert a trebuit sa-si menajeze mama interiorizata pana la final, pana la moartea lui, crezand in acelasi timp ca si el insusi trebuie sa se ascunda de adevar. Trupul sau n-a putut accepta acest compromis. Corpul sau cunostea adevarul, probabil chiar de la nasterea lui Marcel. Pentru el, pentru trup, manipularea si grija n-au fost niciodata expresia iubirii adevarate, ci un semn de teama. Era teama unei fiice mai degraba conventionale, supuse si burgheze, de creativitatea iesita din comun a fiului ei.

Jeannette Proust si-a propus ferm sa-si joace bine rolul de sotie a unui medic renumit si sa fie pretuita de societatea a carei apreciere era foarte importanta pentru ea. Originalitatea si vivacitatea lui Marcel le-a trait ca pe-o amenintare pe care dorea s-o inlature prin toate mijloacele din lume. Toate acestea n-au scapat copilului care se trezise deja, fiind si o fire deosebit de sensibila. Dar a trebuit sa taca foarte mult timp. Abia dupa moartea mamei a reusit sa-si publice patrunzatoarele observatii si sa reprezinte in mod critic, ca nimeni altul inainte, societatea burgheza a vremii sale. Propria mama a fost scutita de aceasta critica. Desi chiar ea fusese exemplul viu pentru aceasta.

La treizeci si patru de ani, imediat dupa moartea mamei sale, Proust ii scria prietenului sau, contele Robert de Montesquiou: „Ea stie ca sunt incapabil sa traiesc fara ea… De acum incolo viata mea si-a pierdut unicul scop, unica dulceata, unica iubire si unica mangaiere. Am pierdut acele lucruri a caror nesfarsita vigilenta mi-a adus pace, iubire, unica mana a vietii mele… Sunt patruns de toate durerile… Asa cum spunea infirmiera care a ingrijit-o: Pentru ea am ramas intotdeauna de patru ani” (citat dupa Mauriac, 1953, p. 10).

In aceasta descriere a iubirii pentru mama sa se oglindeste tragica lui dependenta si legatura fata de ea, care nu-i dadea posibilitatea de eliberare si care nu-i lasa nici o distanta si nici un pic de spatiu fata de supravegherea continua. Prin astm s-a exprimat aceasta nevoie: ,,Inspir atat de mult aer si n-am voie sa-l expir, tot ce imi da ea trebuie sa fie bun pentru mine, chiar daca ma sufoca.”avon.ro

O privire retrospectiva in istoria copilariei lamureste originea acestei tragedii, explicand de ce a fost legat Proust prin toate firele si in atat de mare masura de mama sa, fara a se putea elibera, desi, fara indoiala, a suferit din cauza ei.

Parintii lui Proust s-au casatorit la 3 septembrie 1870, iar la 10 iulie 1871 s-a nascut primul lor fiu, Marcel. Nasterea s-a petrecut intr-o noapte foarte tulburata in Auteuil, unde populatia se afla inca sub socul invaziei prusace. Este usor de imaginat ca mama sa nu s-a putut elibera pe de-a-ntregul de nervozitatea ce domnea, ca sa fie, in interiorul ei, exclusiv disponibila si plina de iubire pentru copilul nou-nascut. Este evident ca trupul bebelusului a simtit nelinistea si indoiala de a fi un copil nedorit. In aceasta situatie, cu siguranta, copilul ar fi avut nevoie mai mult decat de obicei sa fie linistit. O astfel de situatie la nastere poate induce bebelusului frica de moarte, care ii poate provoca mari greutati mai tarziu, in copilarie. Asa s-a intamplat si cu Marcel.

Intreaga sa copilarie n-a putut adormi fara sarutul de noapte buna al mamei, iar aceasta necesitate a devenit cu atat mai profunda, cu cat era resimtita de parinti si de toti cei din jur ca o penibila lipsa de maniere.

Ca orice copil, Marcel voia neaparat sa creada in iubirea mamei lui, dar intr-un fel parea sa nu se desprinda de amintirea trupului sau, care ii reamintea sentimentele amestecate ale mamei sale imediat dupa nastere. Sarutul de noapte buna ar fi trebuit sa stearga prima perceptie fizica, dar indoielile reapareau chiar din seara urmatoare. Mai intai, vizitele din salon, seara de seara, au putut trezi in copil sentimentul ca multi barbati si femei din inalta burghezie inseamna mai mult decat el pentru mama lui. Cat de mic era el in comparatie cu ei! Astfel statea in pat si astepta un semn de iubire asa cum si-l dorea. Ceea ce primea neincetat, in loc de asta, de la mama era grija pentru buna sa purtare, ascultare, pentru „normalitatea” sa.

Mai tarziu, matur fiind, Marcel a pornit sa cerceteze lumea care ii  furase sentimentul dragostei materne. Mai intai a facut-o activ, ca dandy de salon, iar mai tarziu, dupa ce mama sa a murit, in fantezia prin care a descris aceasta lume cu o suferinta surda, cu precizie si sensibilitate. Este ca si cand ar fi pornit intr-o mare calatorie pentru a primi, in sfarsit, un raspuns la intrebarea: ,,Mama, de ce sunt acesti  oameni mai interesanti decat mine? Nu le recunosti goliciunea, snobismul? De ce inseamna atat de putin pentru tine viata mea, dorul meu de tine, dragostea mea pentru tine? De ce-ti sunt incomod?”

Asa ar fi gandit copilul daca si-ar fi putut trai constient emotiile, dar Marcel a vrut sa fie un baiat cuminte si sa nu creeze probleme. Astfel, a intrat in lumea mamei sale si aceasta a inceput sa-l fascineze; a putut s-o reprezinte liber in opera sa, asa cum poate orice artist, si a putut s-o critice nestingherit. Si toate acestea le-a savarsit in pat. De aici a facut calatoriile imaginare, ca si cand patul sau de suferinta l-ar fi putut proteja de consecintele giganticei demascari, de o temuta pedeapsa.

Un scriitor are posibilitatea sa exprime prin personajele sale orice sentimente adevarate, pe care nu le-ar fi rostit niciodata in realitate fata de parintii sai. In romanul sau de tinerete, cu o puternica tenta autobiografica, Jean Santeuil, care a aparut abia postum si pe care si Claude Mauriac l-a folosit in biografia scrisa de el drept izvor pentru anii de tinerete ai autorului, Proust exprima mult mai direct aceasta nevoie a sa, dand de inteles ca percepuse respingerea parintilor sai.

El vorbeste despre ,,mari prilejuri de nefericire… in natura acestui fiu, in starea sanatatii lui, felul lui de a fi inclinat spre tristete, de a fi risipitor, inertia lui, imposibilitatea lui de a-si gasi locul in viata” si despre ,,irosirea talentelor sale intelectuale” (Proust 2001, p. 1051). In acelasi roman isi arata revolta fata de mama, dar numai sub numele personajului sau, Jean:

 „Atunci mania sa asupra lui insusi spori inca mai mult decat aceea asupra parintilor. Pentru ca ei erau cauza fricii lui, a acestei inactivitati ingrozitoare, plansului sau cu hohote, migrenelor lui, insomniei lui, le-ar fi facut ceva rau sau mai degraba ar fi vrut, daca ar fi putut, ca, in loc s-o intampine cu injurii, sa-i spuna mamei lui cand ar fi intrat ca renunta la orice munca, ca va dormi toate noptile in alta parte, ca il considera pe tatal sau un prost… si toate acestea doar pentru ca simtea nevoia sa biciuiasca si sa-i dea inapoi prin cuvinte ca niste lovituri ceva din raul pe care ea i l-a facut. Dar aceste cuvinte, pe care nu le putea rosti, ramaneau ascunse in el si actionau ca o otrava care nu poate fi eliminata si care-i infecta toate madularele; picioarele, mainile ii tremurau si se crispau in gol cautand o prada” (ibid., p. 362).

Dupa moartea mamei, n-a mai exprimat decat iubire. Unde a ramas, de fapt, viata adevarata cu indoielile si sentimentele ei puternice? Totul a fost preschimbat in arta si aceasta fuga de realitate a platit-o cu astmul.

Intr-o scrisoare din 9 martie 1903, Marcel ii scria mamei sale: „Dar eu nu am pretentii la bucurie. De mult am renuntat la ea” (Proust, 1953, p. 109). Iar in decembrie 1903: ,,Totusi, cel putin invoc noaptea cu un plan de viata dupa voia ta…”; in continuare, in aceeasi scrisoare: „Mai bine sa am crize si sa iti fiu pe plac, decat sa nu le am si sa nu-ti fiu pe plac” (ibid., pp. 122-123).

Foarte graitor pentru conflictul dintre trup si morala este citatul dintr-o scrisoare a lui Proust de la inceputul lui decembrie 1902:

Adevarul este ca tu, de indata ce ma simt mai bine, distrugi totul, pana imi este iarasi rau, pentru ca ceea ce imi face mie bine te infurie pe tine… Dar este trist ca nu pot avea simultan afectiunea ta si sanatatea mea ” (ibid., p. 105).

Amintirea devenita celebra a lui Proust cu madlena inmuiata in ceai relateaza, de fapt, unul dintre rarele momente fericite in care s-a simtit aparat langa mama sa si in siguranta. Odata, cand avea unsprezece ani, a venit inghetat si ud pana la piele de la plimbare, a fost imbratisat de mama sa si a primit ceai fierbinte cu o madlena. Fara reprosuri. Acest lucru a fost de-ajuns in mod cert ca sa-i indeparteze copilului pentru o vreme spaima de moarte, care dormita in el probabil inca de la nastere si care se afla in legatura cu incertitudinea asupra faptului de a fi un copil dorit.

Prin desele sanctionari disciplinare si critici din partea parintilor sai, aceste spaime latente au fost permanent redesteptate. Copilul treaz din el trebuie sa fi gandit: ,,Mama, iti sunt o povara, ai vrea sa fiu altfel, asta imi arati atat de des si o spui mereu”.

Copil fiind, Marcel nu putea exprima asta in cuvinte, iar cauzele spaimelor lui au ramas tuturor ascunse. Zacea singur in camera, astepta o dovada de iubire de la mama lui si raspunsul la intrebarea de ce voia ea ca el sa fie altfel decat era de fapt. Acest lucru il durea. Suferinta era, cu siguranta, prea mare pentru a putea fi simtita, cercetarile si intrebarile au fost exprimate in literatura si exilate in  imperiul artei. Descifrarea enigmei propriei vieti i s-a refuzat lui Marcel Proust. Cred ca „timpul pierdut” era viata sa netraita.

Totusi, mama lui Proust nu era nici mai rea, nici mai buna decat mamele din vremea aceea si fara indoiala ca s-a ocupat in felul ei ca fiului sau sa-i fie bine. Dar nu ma pot alatura corului de biografi care ii lauda excesiv calitatile materne, pentru ca nu ma identific cu sistemul lor de valori. Unul dintre ei scrie, de exemplu, ca mama lui Proust a fost un model al virtutii autosacrificiului. Probabil ca asa este, ca Proust a invatat de la mama lui sa nu-si savureze propria bucurie, doar ca eu nu consider aceasta atitudine de viata nici demna de lauda, nici drept virtute.

Ceea ce a cauzat grava boala fizica a fost obligarea la recunostinta totala si imposibilitatea de a opune rezistenta controlului si constrangerii materne. Morala interiorizata l-a silit pe Marcel Proust sa-si inabuse revolta. Daca ar fi putut vreodata sa vorbeasca in nume propriu cu mama sa asa cum l-a pus sa vorbeasca pe personajul Jean Santeuil, n-ar fi facut astm, n-ar fi suferit de accese de sufocare, n-ar  fi trebuit sa-si petreaca jumatate de viata in pat si n-ar mai fi murit atat de devreme.

Scrie atat de clar in scrisoarea sa catre mama ca prefera sa fie bolnav decat sa-si asume riscul de a nu-i fi pe plac. Declaratiile de acest fel nu sunt rare nici astazi, trebuie numai sa nu fie uitate consecintele pe care le are aceasta cecitate emotionala.

 

Fragment din Revolta trupului – Allice Miller
Editura Nemira

avon.ro

Lasa un comentariu