Sacrificarea omului pentru iluzia de familie



answear.ro

 

“Cei mai buni ani ai vietii tale sunt aceia in care ai decis ca problemele sunt ale tale.
Nu invinovatesti pe nimeni si pe nimic pentru ele. Iti dai seama ca tu iti controlezi propriul destin
-Albert Ellis

 

Sacrificarea omului pentru iluzia de familieIn cazul unui copil care a fost abuzat de catre parinti (vezi articolul Revolta trupului impotriva moralei), apar invariabil anumite mecanisme care au loc la nivel emotional. Astfel, acesta:

  • Va interpreta tot ce s-a intamplat rau si confuz, ca pe ceva pozitiv si avantajos lui pentru a putea supravietui situatiei;
  • Va face sacrifcii pentru niste parinti idealizati care nu au existat niciodata;
  • Va ramane legat de aceste relatii care-i amintesc de vechile rani. Pentru ca acesta spera ca parintii se vor schimba intr-o zi, daca va gasi cuvantul potrivit, daca va avea atitudinea corecta;
  • Va incerca sa inteleaga maltratarile si sensul acestora;
  • Va avea tendinta de a face o balanta intre clipele frumoase, pozitive si cele rele/negative.


De ce sa ne sacrificam pentru niste fantome?

In prezent, copilul devenit adult va incerca sa-si rezolve problemele. Va incerca sa isi gestioneze emotiile pe care le simte fata de parinti si fata de trecutul trist pe care a fost nevoit sa-l traiasca.

Unii oameni reusesc sa isi dea seama de relatia falsa pe care o au cu parintii care i-au maltratat. Isi dau seama ca relatiile care se bazeaza pe o comunicare mascata nu se pot schimba, ele raman ceea ce au fost intotdeauna: falsa comunicare. Daca ne temem sa ne exprimam opinia in fata tatalui, daca ne este frica sa ne opunem pretentiilor autoritare ale mamei, cum putem spera la o comunicare reala? Doar in cazul in care parintii si copiii isi pot comunica onest si direct sentimentele si gandurile, fara frica, este posibila o relatie reala.

Deseori, oameni cu acest gen de experiente dramatice, gasesc parteneri de viata cu care se si casatoresc. Cu toate acestea, ei continua sa caute acel schimb emotional cu vechii parinti, chiar daca acum au ei insisi copii si un partener cu care pot sa discute liber. Pacea pe care ei o doresc atat de mult, acea impacare cu trecutul dupa care alearga ani de zile nu poate fi oferita din exterior. Pacea este oferita de intelegerea situatiilor, de intelegerea obiectiva a faptelor si de decizia de a face distinctie intre copilul-dependent de atunci si adultul-liber de astazi. Pacea este oferita de intelegerea ca oamenii nu pot fi siliti sa iubeasca pe altii, la fel cum nici parintii nu-si iubesc in mod necesar copiii, chiar daca i-au conceput.

Nu toti oamenii reusesc sa se distanteze de parintii care i-au chinuit – nici cand acestia au imbatranit. Nu toti oamenii reusesc, in ciuda chinurilor la care au fost supusi, sa depaseasca mila fata de parinti, mai ales pentru ca se afla acum in neputina batranetilor – sau este vorba despre mila fata de propria lor suferinta la care au asistat neputinciosi cand erau mici si pe care, acum, o transfera asupra parintilor?

Exista oameni maturi, in jur de 50 de ani, carora le este inca jena sa le spuna parintilor sa-i lase pur si simplu in pace. Le este inca jena sa le spuna ca au alte treburi, decat sa le faca lor pe plac si afiseaza aceeasi atitudine servila pe care au avut-o si cand erau copii. Raspund cu promptitudine de fiecare data la apel si nu iau nici un fel de atitudine. De ce? „Pentru ca sunt parintii mei… sunt batrani…” Nu mai conteaza cat de mult au patimit din cauza lor, cu toate ca resimt acele dureri si in prezent. 50 de ani? Da… varsta nu are nici o relevanta.dEpurtat.ro

Daca ne lamurim asupra faptelor pe care le-au facut parintii, suntem in afara oricarui pericol de a reitera abuzurile pe care le-am suportat ani de zile. In caz contrar, le vom repeta automat si vom infrunta mari dificultati in momentul in care vom incerca sa acceptam ideea ca putem si trebuie sa rupem legatura din copilarie cu parintii care ne-au facut rau. Este dreptul nostru sa avem grija de noi insine, sa ne ingrjim propriile rani si cicatrici, sa ne maturizam prin asumarea destinului nostru si sa ne vedem in liniste de propria viata.

Ca adulti putem sa incetam sa mai facem acest efort de a le cauta scuze parintilor pentru comportamentul lor abuziv si sa intelegem in ce fel morala – „nu exista parinti perfecti”, „trebuie sa-ti iubesti parintii”; „trebuie sa-i ierti si sa te impaci cu ei”, etc – transmisa de-a lungul timpului ne-a ingreunat vindecarea traumelor.

Mama obisnuia sa dispara deseori de acasa. Iar cand aparea intr-o zi din senin, ma grabeam sa-i fac sandvisuri ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Uitam toate acele lucruri oribile pe care le facea, pentru ca la sfarsitul zilei era inca mama mea.

Cate femei si cati barbati si-au trait tineretea convinsi ca nu sunt demni de iubire? Cati dintre noi am crescut cu ideea ca trebuie sa dovedim si sa demonstram ca meritam iubirea? Iubirea nu poate fi obiectul unei tranzactii, nu poate fi un bun de care se dispune in functie de “merite”. Toate acestea sunt efectele unei copilarii lipsite de iubire, in care momentele neplacute predominau existenta fragila a copilului lipsit de aparare.

Atunci cand o femeie a fost iubita de catre tata in copilarie, aceasta va avea incredere in ea si va dezvolta relatii sanatoase cu sexul opus; chiar daca nu se va afla intr-o relatie, ei nu-i este frica de singuratate pentru ca stie, are siguranta de a fi fost iubita de un barbat – tatal ei. Daca tatal a respins-o, a neglijat-o sau a fost absent in copilarie, ea va cauta sa se agate de barbati slabi, opaci emotional, va atrage si va dezvolta relatii disfunctionale. (vezi articolul Cum sa-ti vindeci traumele din copilarie – partea 1)

Tendinta generala a celor care au avut de suferit din cauza parintilor este sa creeze o balanta intre faptele rele si cele bune ale acestora, o balanta intre Bine si Rau. De exemplu, o femeie, a fost agresata sexual si batatuta cand era copil, dar a trait si clipe frumoase alaturi de parinti: mama ii citea povesti inainte de culcare. Persoane din exterior o pot sfatui in sensul de a-si ierta parintii, o sfatuiesc sa cantareasca clipele bune si pe cele rele, sa inteleaga acum, ca adult in toata firea (o manipulare subtila in legatura cu ce ar trebui sa faca si cum sa se comporte un adult) ca nu exista parinti perfecti si ca toti oamenii fac greseli.

Daca femeia decide sa le ia apararea parintilor, ea va crea acea balanta si se va „deforma” din nou asa cum a facut-o in copilarie cu scopul de a primi iubire.

Insa, astazi, ca adulti, suntem constienti ca eforturile noastre de a fi iubiti ca si copii, au fost exploatate in variate forme si tot ceea ce am primit nu a fost iubire. Daca reusim sa ne distantam de ei, atat cat este necesar, vom reusi sa scapam de asteptarile, de sperantele noastre care nu se bazeaza pe nimic si de autoamagirile care ne-au insotit toata viata.

De ce asteptam, totusi, ca oamenii care, dintr-un motiv oarecare, nu ne pot iubi, s-o faca in cele din urma?!

In exemplul de mai sus, se afla nenumarate femei care au fost abuzate de catre tata, fara ca mama sa ia vreo atitudine. Ca sa reuseasca sa-si ia viata in propriile maini, „femeia matura trebuie sa-si dezvolte empatia pentru fetita din ea, careia nimeni nu i-a vazut suferintele, deoarece era folosita pentru interesele parintilor, pe care ea, datorita inzestrarilor ei, le indeplinea perfect. Daca pana acum a reusit sa simta aceasta suferinta si sa-i acorde copilului din ea asistenta de care avea nevoie, atunci nu trebuie sa compenseze clipele bune cu cele rele, pentru ca prin asta intra iar in rolul fetitei care dorea sa indeplineasca dorintele parintilor: sa-i iubeasca, sa-i ierte, sa-si aminteasca de clipele frumoase, etc.”

Daca intelegem ca, indiferent de ceea ce am suferit in relatia cu parintii nostri, ei s-au inchis emotional ca intr-o cetate, s-au retras din punct de vedere afectiv si au refuzat o legatura reala cu proprii copii, nu mai trebuie sa facem eforturi inutile prin care sa evaluam, sa punem in balanta binele si raul, ci suntem liberi sa ne gandim la sentimentele si emotiile noastre: <<Ce m-a chinuit in copilarie? Ce nu mi-am dat voie sa simt?>>.

In acest moment vorbim despre descoperirea perspectivei copilului care a suferit, care a tacut pentru ca nu avea de ales. Nu este vorba despre condamnarea parintilor, ci despre renuntarea mentala la o relatie distructiva, pentru ca ea consta din mila, dor si asteptari care vor raman vesnic neimplinite.

Se crede ca maturitatea inseamna toleranta fata de fapte odioase (vezi articolul Reprimarea furiei sau cum se nasc tiranii) pe motiv ca cei care le-au comis sunt si ei oameni si/sau nu au stiut ce fac. Calea spre maturitate nu sta, insa, in toleranta fata de cruzimile suferite, ci in recunoasterea propriului adevar si in sporirea empatiei pentru copilul batut. Sta in intelegerea consencintelor maltratarilor, a felului in care acestea au impiedicat viata adultului sa se desfasoare normal, cat de mult potential a fost distrus si cat din aceasta suferinta a fost transmisa mai departe generatiei urmatoare.

Balanta dintre partile bune si cele rele asigura o recadere in aceeasi mila, in negarea cruzimilor, a abuzurilor, toate aceste elemente sprijinindu-se pe ipoteza ca ar fi vorba despre o intelegere diferentiata a lucrurilor. Aici se afla insa efortul copilului, iar omul matur trebuie sa evite aceasta balanta, pentru ca il bulverseaza si il impiedica sa-si traiasca propria viata.

Daca dorim si este posibil, putem sa ne interesam despre trecutul parintilor nostri, sa aflam mai exact in ce fel s-au comportat cu ei proprii parinti. Dar toata aceasta informare trebuie sa aiba scopul de a elucida trecutul, nu de a le gasi justificari pentru propriul comportament indezirabil. Pentru ca parintii puteau sa decida sa nu repete greselile pe care proprii parinti le-au facut. Mama putea decide sa nu-si sufoce atat de mult fiica, sa nu o agreseze verbal, etc. Ce au facut acestia in urma traumelor din propria copilarie? Au luat masuri? Cat au reusit sa proceseze? Noi nu putem sa schimbam toate aceste lucruri, nu putem decat sa ne traim viata si sa ne schimbam atitudinea.

Probabil ca partea cea mai grea de acceptat, pentru oamenii care nu au avut parte de iubire in copilarie, este ca parintele nu a fost capabil sa-i iubeasca. Nu a avut iubire fata de sine, nici fata de partener, nici fata de propriul copil. Pentru omul care nu a avut parte de aceasta iubire, dupa care a tanjit tot timpul, este dificil de acceptat ca parintele nu a avut aceasta capacitate. Cu toate acestea, recunoasterea acestui adevar, elimina multe dintre problemele care mai tin legat adultul de ceea ce a fost.

Cand admitem, de exemplu, intregul adevar despre mama si renuntam treptat la relatia cu ea, cand renuntam la mila si la asteptarile de a ne face mama fericita ca intr-o buna zi aceasta sa ne iubeasca, in acel moment ne oferim sansa ca pofta si bucuria de viata sa apara in interiorul nostru. Acceptam ca acest parinte nu poate iubi?

Alti oameni, printre care si terapeuti, considera ca o atitudine mai matura a copiilor adulti ii va determina pe parinti sa le acorde mai mult respect, fapt ce va duce la imbunatatirea relatiei cu acestia. Insa, experienta arata faptul ca o schimbare benefica a copiilor abuzati care ajung la maturitate, rareori genereza sentimente de bucurie si admiratia parintelui care i-au facut sa sufere candva. De foarte multe ori ei reactioneaza cu invidie, manifesta un sindrom de retragere si doresc ca fiul sau fiica sa fie la fel ca inainte: ascultator, devotat, tolerant fata de desconsiderari si, in principiu, depresiv si nefericit. Constiinta desteptata a copiilor maturizati ii sperie si ii nemultumeste pe multi parinti, care constata ca nu mai au putere si control asupra odraslelor si, in cele mai multe cazuri, nici nu poate fi vorba despre o imbunatatire a relatiei. Este posibil sa existe si contraexemple, dar ele sunt foarte rare.

Exista multe situatii de viata in care copilul-adult reuseste sa plece de acasa, are o meserie cu ajutorul careia poate defula continuturile inconstiente – amintirile, emotiile, nevoile negate sau disociate – si formeaza o familie; reuseste sa aiba grija de propria viata. Cu toate acestea, daca i se cere sa-si ierte parintele pentru abuzul fizic sau emotional, se va afunda si mai mult in depresie. De obicei, mamele vor veni cu pretentii si vor pune o presiune moralizatoare: „acum, castigi destul, poti avea grija de mine, pentru ca eu sunt mama ta” sau „Acum te-ai mutat, ai o casa frumoasa, te-ai vazut cu <<sacii in caruta>>, pe mine nici nu ma mai cauti”.

In alte exemple, regasim situatia femeii care a auzit in fiecare zi din partea mamei sale ca este o ratata. Cu toate acestea, ea se zvarcoleste intre ciocan si nicovala: se straduieste sa respecte „legea”, conditiile impuse din exterior de a-si iubi mama indiferent de emotiile pe care le simte fata de cea care a dominat-o si a insultat-o deseori.

Iata framantarile ei: Cu cat mama imi spune mai mult ca sunt o nulitate, ca nu pot sa reusesc nimic, cu atat mai mult dau gres in toate. Dar nu vreau sa-mi urasc mama, vreau sa fac pace cu ea, vreau s-o iert ca sa pot in sfarsit sa ma eliberez de ura mea. Dar nu reusesc. Si in ura ma simt vanata de ea, ca si cand m-ar uri. Dar asta nu poate fi adevarat. Unde gresesc? Stiu ca o sa sufar daca nu voi reusi s-o iert. Pentru ca terapeutul meu mi-a spus ca a fi in razboi cu parintii mei e ca si cum as fi in razboi cu mine insami. Fireste ca stiu ca nu poti ierta daca nu o faci din adancul inimii si ma simt total bulversata pentru ca exista momente in care pot ierta si simt compasiune pentru parintii mei, apoi ma cuprinde brusc furia si ma revolta ce mi-au facut ei mie si apoi nu mai vreau sa-mi vad deloc parintii. Vreau sa-mi traiesc viata, sa-mi gasesc linistea si sa nu ma mai gandesc tot timpul la cum ma bateau, cum ma umileau si cum aproape ma torturau.

„Aceasta femeie este convinsa ca, daca isi ia in serios amintirile si ramane credincioasa trupului ei, se afla in razboi cu parintii sai si asta ar insemna sa duca razboi cu ea insasi. Asta i-a spus terapeutul. Dar consecinta acestei afirmatii este ca aceasta femeie nu poate face absolut deloc diferenta intre viata ei si cea a parintilor sai, ca nu poate avea identitate si nu se poate intelege pe sine decat ca pe o componenta a parintilor ei. Cum a ajuns terapeutul sa faca o asemenea afirmatie? Nu stiu, dar sunt de parere ca in asemenea declaratii se observa frica terapeutului de proprii parinti. Nu este de mirare ca pacienta se lasa molipsita de aceasta teama si bulversare si nu indrazneste sa-si descopere istoria copilariei ca sa-si poata lasa trupul sa traiasca cu adevarul lui”.(Miller, 2006)

Oamenii care nu au fost batuti, agresati emotional sau sexual, nu au fost sufocati de „dragostea” materna sau de autoritatea paterna excesiva, nu au nevoie de acest efort, se pot bucura de sentimente in prezenta parintilor si pot sa numeasca acest lucru iubire.

Din nefericire, foarte multe tineri, oameni in toata firea se regasesc si in prezent printre astfel de exemple. Foarte multi copii au suferit din cauza faptului ca iubirea a lipsit din familia de origine si au fost nevoiti sa supravietuiasca fiecare prin mijloace proprii. Unii dintre ei au avut sansa de a intalni oamenii potriviti care sa le arate ca pot sa simta lucruri negative si pot lua atitudine fata de cei care le-au dat viata, fara sa se teama de pedeapsa.

Deseori, traim cu impresia, ca exprimarea propriilor sentimente, emotii si ganduri, duce la indepartarea celorlalti (mai ales a familiei – buna/rea, nu conteaza, bine ca exista; acesta este principiul dupa care multi oameni isi traiesc viata), si astfel ne izolam si, ca urmare ne condamnam noi insine la singuratate. Insa, acest compromis, nu va aduce decat la suferinta interioara, suferinta cu care vom trai probabil toata viata daca nu decidem sa renuntam la ea, daca nu decidem sa renuntam la relatiile care ne fac rau si care nu ne lasa sa fim liberi. Sa renuntam la persoanele care nu ne lasa sa ne acceptam sentimentele si emotiile sau care au tendinta de a nega ceea ce traim pe interior. Aceasta este necesitatea de a renunța la persoanele care nu ne reprezinta. Ce sens are sa ducem in spate, dupa noi, o viata intreaga niste oameni langa care nu putem sa crestem? Si aceasta afirmatie se refera in general la oameni, indiferent de gradul de rudenie pe care acestia il reprezinta. Aceasta este o decizie foarte grea, pe care fiecare trebuie sa o ia in cunostinta de cauza, pentru el insusi.

Intr-un alt caz, incercarea de a-l idealiza pe tata, fara nici un motiv, fara nici o amintire care sa confirme aceasta consideratie, poate dura pana la varste foarte inainte. Daca ne-am pus sperantele in tata sa indeplineasca rolul de salavator care sa ne scoata din mainile terorii unei mame dependente de alcool, in urma sedintelor de psihoterapie, aceasta fantezie se poate darama.

O astfel de imagine creata de catre fata in jurul tatalui, se reflecta si asupra relatiilor ei cu ceilalti barbati. Femeia va astepta sa fie protejata si sa-i fie inteleasa problema. Va avea tendinta de a stabili relatii cu oameni carora le va fi, in principiu, indiferenta, relatii in care ea li se va supune total, deoarece ea nu a inteles adevarata purtare a tatalui ei.

Este destul de dificil pentru o persoana aflata intr-o asemenea situatie sa recunoasca adevarul inimaginabil. Pentru ca, desi acum adulta, in trup traieste copilul care ar fi murit fara iluzia ca tatal o va ajuta. Dar, acum femeia adulta poate renunta la iluzie pentru ca acea copila nu mai este singura cu soarta ei. Exista partea adulta care s-o protejeze, care poate sa faca tot ceea ce nu facuse tatal ei: sa-i inteleaga durerile si s-o apere de abuzuri.

Din pacate, „in prea multe terapii, morala pedagogiei negre (n.e.: Miller se refera la faptul ca majoritatea consilierilor ofera din nou celor care cauta ajutor, regulile educatiei cu care acestia au crescut) este directionata de la inceput sau este introdusa pe parcursul terapiei, din cauza ca terapeutul nu s-a eliberat inca de aceste constrangeri. […] iar, daca pentru o vreme clientul a fost ajutat sa-si vada, in sfarsit, traumele si maltratarile suferite, mai devreme sau mai tarziu i se va spune, ca parintii au si parti bune si ca i-au dat copilului multe, lucru pentru care adultul ar trebui sa fie recunoscator. O astfel de referire este suficienta pentru a aliena iarasi subiectul, pentru ca tocmai acest efort de a vedea partile bune ale parintilor este cel care l-a dus la refularea perceptiilor si sentimentelor sale.”

Iata un exemplu concret (Miller, 2006, Revolta trupului), in care o fetita dorea sa scape de raceala mamei, refugiindu-se in bratele tatalui si cautand salvarea in el:

Laura mi-a scris ca s-a dus la un terapeut care i-a dat posibilitatea sa renunte pentru prima oara la masca sa, sa-si recunoasca forta ca fiind artificiala si sa aiba incredere intr-un om care a ajutat-o sa gaseasca drumul spre sentimentele ei si sa-si aminteasca dorul din copilarie de apropiere si tandrete. Laura a cautat la tata salvarea de raceala mamei ei; acesta i-a aratat un interes mult mai mare fetitei si se juca uneori cu ea, astfel incat copilul pastra speranta intr-o buna relatie. Dar tatal Laurei, constient fiind de pedepsele corporale aplicate de catre mama, a acceptat situatia, nu l-a aparat, nu si-a asumat nicio raspundere pentru copil. Si cel mai rau era ca trezise in copil dragostea pe care, de fapt, [acesta] nu o merita. Cu aceasta dragoste a trait tanara femeie pana a facut o boala al carei sens incerca sa-l inteleaga cu ajutorul terapeutului.

Astfel, la inceput parea sa fie foarte promitator. Cu ajutorul acestuia Laura a reusit sa darame zidul de aparare din ea, dar in final, cand in ea s-a trezit banuiala ca tatal o exploatase sexual, terapeutul a inceput sa-i construiasca treptat un nou zid. Atunci a inceput brusc sa vorbeasca despre dorintele oedipiene ale copilului si prin aceasta a bulversat-o pe Laura intr-un mod asemanator in care o facuse si tatal ei. El [terapeutul] a sacrificat-o pe Laura propriilor slabiciuni si amintirilor care ii ramasesera neprocesate pentru ca fusesera refulate. I-a oferit teoria psihanalizei in locul empatiei unui Martor Constient (n.e.: persoana care a reusit sa se elibereze de morala, precepte si regulile educatiei impuse de societate).

Datorita cultivarii sale, Laura a putut intelege fuga terapeutului, dar a repetat cu el acelasi model, pentru ca relatia cu tatal ei ramasese nerezolvata. Era in continuare recunoscatoare terapeutului si tatalui pentru ceea ce obtinuse de la ei, s-a supus in acest fel moralei traditionale si nu s-a putut rupe de relatia din copilarie. Astfel, simptomele au existat in continuare, in ciuda terapiei primare si terapiei psihofizice, pe care le-a incercat. Morala parea sa invinga prin aceea ca istoria Laurei si suferintele ei fusesera sacrificate in multe terapii, pana cand a avut posibilitatea, cu ajutorul terapiei de grup, sa renunte la recunostinta neintemeiata si la sentimentele ei de vinovatie, sa perceapa respingerea din copilarie a tatalui ei cu toate urmarile ei si sa vada ca ea poarta intreaga raspundere pentru propria viata.

De aici inainte a inceput literalmente sa duca o viata noua, creativa, datorita admiterii adevarului ei. Acum stia ca azi nu o mai ameninta nici un pericol, daca nu isi interzicea sa bage de seama ca tatal sau era pur si simplu un molau care n-a ajutat-o niciodata pentru ca nu voia si ca o folosise pentru a-si descarca propriile traume, ca sa nu trebuiasca sa le simta niciodata. Iar trupul Laurei se simtea in mod vadit linistit de ceea ce bagase de seama, pentru ca tumoarea pe care medicii voiau neaparat s-o opereze a regresat rapid.

ln terapiile ei anterioare, Laurei i s-a oferit metoda vizualizarii in care isi pusese mari sperante pe vremea aceea. Cand, odata, a reusit sa-si aminteasca o scena de pe vremea cand avea numai sapte ani in care tatal ei, altminteri idealizat, a lovit-o din gelozie, terapeutul a fost de parere ca acum ar trebui sa si-l reprezinte pe tata intr-o ipostaza prietenoasã si cu aceasta imagine pozitiva s-o inlocuiasca pe cea veche, negativa. Acest lucru a ajutat-o efectiv pe Laura sa prelungeasca ani buni idealizarea tatalui. Intre timp, tumoarea a crescut in uterul ei pana cand s-a decis sa isi recunoasca adevarul pe care il semnaliza amintirea ei reala.

Tehnici asemanatoare sunt oferite in cadrul terapiilor pentru a preschimba, dupa cum se afirma, sentimentele negative in sentimente pozitive. Aceasta manipulare serveste de obicei intensificarii refularii care il ajuta dinainte pe subiect sa se sustraga durerii propriului adevar (semnalat prin emotii autentice). De aceea, reusita acestor metode nu poate fi decat de scurta durata si este problematica. Pentru ca emotia negativa initiala era un semnal important al trupului. Daca mesajul lui este ignorat, trupul trebuie sa transmita noi semnale pentru a se face auzit.

Sentimentele pozitive create artificial nu sunt doar de scurta durata, ele ne lasa in situatia copilului, cu asteptarile lui din copilarie ca parintii ii vor arata intr-o buna zi numai partile lor bune si n-o sa mai aiba nevoie sa simta furie sau frica fata de ei.

Dar noi trebuie (si putem) sa ne eliberam de aceste asteptari iluzorii din copilarie, daca vrem sa ne maturizam si sa ne traim realitatea actuala. Intre acestea se numara si aceea de a ne trai asa-zisele emotii negative si de a le putea transforma in sentimente inteligibile pentru a putea stabili cauzele lor reale, in loc sa vrem sa le evitam cat mai mult cu putinta. Emotiile traite nu dureaza vesnic. (Totusi, in acest timp scurt, ne pot elibera energiile blocate.) Doar daca incercam sa le exilam cu forta pot prinde radacini in trup.

Masajele pentru detensionare si terapiile psihofizice pot aduce o vreme o mare usurare prin aceea ca, de exemplu, muschii si tesuturile conjunctive sunt eliberate de tensiunea emotiilor refulate, tensiunile se potolesc si durerea poate fi inlaturata. Dar aceasta tensiune poate reveni chiar de a doua zi daca ne raman necunoscute cauzele emotiilor noastre, pentru ca asteptarea pedepsei de catre copil este inca destul de puternica in noi si ne este prea frica sa nu-i maniem pe parinti sau pe cei care le tin locul.

Tot atat de putin eficiente sunt exercitiile de ,,exteriorizare” a furiei, recomandate adesea, de la lovitul pernei pana la box, cata vreme persoanele, carora li se datoreaza in primul rand aceasta furie, trebuie menajate. Laura a incercat multe asemenea exercitii, intotdeauna cu un succes temporar. Abia cand a fost pregatita sa perceapa amploarea iluziei sale cu privire la tata si sa simta, nu numai furia, ci si durerea si frica, uterul ei s-a eliberat de la sine, fara exercitii de detensionare, de chinuitoarea tumoare.

 

dyfashion.ro

Un raspuns pentru “Sacrificarea omului pentru iluzia de familie”

  1. Claudia says:

    La varsta mea inca alerg dupa iubirea mamei.
    Inca sufar ca nu pot sa o vad, sa o simt.
    Inca ma invinovatesc uneori pentru lipsa ei, inca am momente cand copilul din mine sufera.Dupa 40 de ani…o sa reusesc sa ma simt apreciata de mama?
    Retoric.

Lasa un comentariu