Sa vedem daca meriti!



mycloset.ro

Sa vedem daca meriti!Ne nastem si crestem alaturi de aceasta expresie parca incetatenita in inconstientul colectiv al societatii. Unii dintre noi, mai putin norocosi, poarta amprenta conditionarii valorii lor aproape toata viata. Altii reusesc sa scape de ea printr-o lupta intensa si secatuitoare.

Expresia „Sa vedem daca meriti” sau afirmatia „Acum poti sa… ca meriti” conditioneaza sprijinul (fie el si sub forma de apreciere) pe care il poate oferi cineva de ceea ce poate da inapoi cel care beneficiaza. Acesta este un nivel deja vizibil ochilor si intelegerii noastre. Dar in ce moment isi face aparitia expresia? Pentru copilul mic, totul incepe cand se naste. In functie de calitatea cunostintelor, cat si de nivelul de rafinament al parintilor, rabdarea, diplomatia, capacitatea acestora de a iubi, acesta poate creste iubind viata si oamenii.

De ce este bine ca parintii sa il sprijine pe micut si apoi pe tanarul in formare? Pentru ca este sansa lor de a deveni altruisti. Au sansa de a simti si de a invata ce inseamna sa sprijine o fiinta umana diferita de ei. Au sansa de a ajunge la acel nivel in care sa fie capabili sa sprijine si pe altcineva in afara de ei insisi. Si… pentru ca este normal sa sprijini pe cineva fara sa fie nevoie sa-ti dea ceva la schimb.

De ce parintele cumpara copilului jucarii, haine, fructe si altele asemenea? Pentru ca el stie ca acesta are nevoie de ele, nu pentru ca le merita. Le daruieste pentru ca ii este drag de copil, nu pentru ca a „cotizat” printr-un anumit comportament cuminte si merituos. Oare un copil care refuza sa primeasca ordine de la parinti, de la educatoare, nu are nevoie de haine, de hrana, de iubire? Oare copilul care refuza sa indeplineasca ordine chiar este un copil rau? Sau este un copil care doar vrea sa i se vorbeasca cu respect, cu tandrete si caldura?

Cuminte, haios, vioi, rebel, agresiv, indiferent de adjective, el este o fiinta umana, noua, care trebuie sustinuta sa creasca si sa se descurce. Indiferent de cat de dificil este copilul, parintele va reusi sa gaseasca solutia necesara ca sa se inteleaga cu el, pentru ca il iubeste si vrea ca acestuia sa ii fie bine de-a lungul vietii sale, din punct de vedere afectiv si mental.

Fiecare parinte poarta cu el bagajul emotional rezultat din familia de origine, este influentat de relatia observata la proprii parintii, este influentat de educatia primita si/sau urmeaza el insusi anumite repere despre ceea ce inseamna sa aiba grija de cineva, reusind sa se elibereze de sub aceste influente mai mult sau mai putin faste. De aceea, aceasta este cea mai dificila „opera” care sta in puterea fiecarui parinte de a o „scrie” cat mai bine.

Categoria la care facem referire in acest articol, este genul acela de parinte care aduce acasa cele trebuincioase supravietuirii si-l creste pe copil cu sentimentul ca acesta trebuie sa ii fie dator si sa-i dea ascultare in toate planurile de existenta. Acest tip de parinte, este cel care transmite viitorului adult ideea de conditionare, idee, care va actiona singura dupa bunul plac, distrugand incetul cu incetul ceea ce ar fi trebuit sa fie initial dragostea pentru sine, oameni si viata.

Aud glasul unei femei care spune trist: „Nu merit sa fiu iubita…” A crescut cu un tata care asculta vorbele mamei despre faptele fetitei: <<nu ia note mari la scoala>>;<<nu face ce-i zic>>. Ea nu se comporta conform asteptarilor mici sau inalte si, prin urmare, expresia i-a urmarit copilaria si adolescenta: „Nu meriti sa…” (sa pleci in vacanta, sa mergi in tabara, de exemplu.). Nu a simtit niciodata ca parintii ei au iubit-o cu adevarat. Au avut grija de ea cand era mica, nu i-a lipsit hrana materiala, dar nu s-a simtit iubita.

“Nu meriti” – mai aud inca o data cuvintele care inlocuiesc cu succes ceea ce ar fi trebuit sa fie de la bun inceput dragoste, indrumare si intelegere fata de copilul mic sau mare. Unii parinti vor ca odrasla sa fie disciplinata, sa invete si sa aiba rezultate deosebite la scoala, dar transforma ceea ce ar trebui sa fie dragoste pentru carte si scoala, intr-o obligatie. De ce procedeaza astfel? Este posibil ca nici ei sa nu fi iubit, la randul lor, scoala si sa fi fost terorizati de catre parinti sa studieze, dar tot din obligatie, pentru ca nu au stiut cum sa o transforme in curiozitate si placere.

Poate ca parintii tin la copii, dar unii dintre ei se concentreaza in formarea unei singure legaturi cu acestia, legatura care are la baza diverse forme de pedeaspa – sau de amenintare cu pedeapsa. Ei se concentreaza in special pe comportamentul copiilor si reactioneaza prin pedepse, in loc sa se concentreze pe ce nevoi are copilul, fara sa stie ca un copil este mult mai usor de disciplinat atunci cand se simte mai intai iubit. Acestia se concentreaza pe comportament in loc sa se intrebe de ce a reactionat asa, de ce a gresit, ce a stat la baza acelui comportament si sa invete cum „sa-l ia” pe copil ca sa afle ce se intampla.elefant.ro

Majoritatea parintilor tin la copiii lor, dar nu toti isi exprima grija astfel incat sa se faca intelesi sau sa le satisfaca nevoile emotionale si sa le asigure o protectie fizica si emotionala. Probabil ca, fiind constienti de aceasta neputinta, gresesc si ei prin atitudinea manifestata fata de copil, fara insa a hotari sa schimbe ceva la ei.

In loc de insuflarea curiozitatii pentru lucrurile inconjuratoare, auzim un dialog transformat, inconstient sau nu, in targuiala de la piata, dar in care se folosesc alte unelte de schimb: <<Ai fost cuminte? Ai luate note mari?>>, „<<Da>>, spune copilasul de 7-11 ani”, <<Bun, atunci vino sa te pup si ia ciocolata de la bunicu`>>. Mai tarziu, telefonul mobil, banii si alte „jucarii” iau locul ciocolatei.

Acest tip de educatie seamana mai mult cu un dresaj si induce fetei sau baiatului ideea de comert, iar in comert nu exista sentimente. Parintele sau rudele il obliga pe copil sa se intereseze de chestiuni materiale si sa faca schimburi, iar ceea ce ar fi trebuit sa devina o relatie stransa de prietenie intre parinte si copil se va reduce la materialism. Iar in materialism sentimentele dispar.

Este infinit mai usor sa se foloseasca metoda compensatiei ca sa nu trebuiasca sa se ocupe nimeni de cresterea copilului si, astfel, parintii sa aiba mai mult timp rezervat placerilor personale. Este posibil ca unii parinti sa fie foarte incantati daca odraslele nu i-ar mai deranja atat prin prezenta sau intrebarile lor insistente, daca ar putea sa creasca singuri si sa invete sa faca totul fara sa li se explice nimic. De ce ii mai concep atunci? Daca nu pot pretui darul care li s-a dat, de ce l-au vrut?

Avand in vedere acest comportament fata de copilul in formare, mai este o bucurie pentru el si pentru oricine, in general, sa afle lucruri noi? Sa astepte cu nerabdare clipa de a deschide manualul, sa citeasca un roman ori sa descopere frumusetile naturii inconjuratoare? Oare cati dintre noi n-am fi fost fascinati de minunatiile planetei Pamant, de frumusetea galaxiilor, daca am fi avut parinti care sa ne faca constienti de ele, prin discutii de-a lungul claselor primare? Este o ocazie atat pentru copii cat si pentru parinti sa se apropie afectiv unii de ceilalti prin aceste discutii, sa afle lucruri noi si sa isi dezvolte la randul lor bagajul de cunostinte, indiferent ce domeniu ar alege. Astfel, s-ar „impusca doi iepuri dintr-o singura lovitura”.

Tot ceea ce are legatura cu studiul, cu scoala se transforma intr-o corvoada de care copiii doresc sa scape (atitudine si mai evidenta la varsta adolescentei) si totusi, de acum inainte, schimbul acesta devine singura cale prin care unii copii spera sa obtina ceva: atentia, lauda, afectiunea parintilor, prajituri, obiecte, etc.

Alti parinti nu intampina astfel de probleme cu scoala, pentru ca au fost binecuvantati cu niste copii al caror temperament a fost inclinat catre obedienta si/sau studiu. Parintii sunt multumiti, cred ca au foarte putine lucruri de facut cu ei, pentru ca „natura isi urmeaza cursul”, dar se trezesc dupa multi ani de zile ca nu si-au apropiat copiii, simt ca nu sunt o familie, desi locuiesc inca impreuna si acestia nu-i considera prieteni. Nu si-au dat seama ca si copiii cand sunt mici au nevoie sa vorbeasca cu cineva, asa cum un adult are nevoie de prieteni cu care sa iasa si sa vorbeasca. Exista parinti care sistematic procedeaza cam asa: fetita vine acasa de la scoala, mama o invita la masa sa manance. Fetita vrea sa povesteasca ce a facut la scoala, dar se izbeste de cuvintele mamei: „Taci si mananca!”.

Mai tarziu, la prima abatere de la regulile parintesti tanarul afla cu surprindere ca „nu mai merita” pretuirea parintelui. Tanarul va constientiza faptul ca primea imbratisarea parintelui doar daca era cuminte, studios, aliniat ca la instructie sau doar atunci cand invatatoarea avea cuvinte de lauda la adresa lui.

In functie de temperament, unii tineri reactioneaza printr-o atitudine servila: ei incearca sa faca tot ceea ce vor parintii, sa fie eminenti, sa fie copii buni – in acceptiunea parintilor, doar, doar parintii se vor simti mandri de ei si le vor arunca o firimitura de iubire. Alti tineri se revolta si se distanteaza si mai mult de familie.

Expresia „sa meriti” provoaca asteptari pentru ca ea obisnuieste copilul sa obtina ceva la schimb.

Sa vedem un exemplu: parintele plateste pentru educatia tanarului, iar daca acesta nu ia diploma mult asteptata, parintele il poate da afara din casa pentru ca nu i-a adus ce astepta. Cum a indraznit acesta sa nu-i urmeze visul? Aceasta este asteptarea programata de catre tatal care cere inapoi (rasplata si recunostinta tanarului exprimata prin obtinerea diplomei) ceea ce a dat (banii).

Mama considera ca fiica – deja ajunsa la varsta de 20 de ani – nu merita grija si dragostea ei, pentru ca aceasta nu a citit carti pe banda rulanta asa cum ii sugera cu insistenta de-a lungul copilariei si uneori pe un ton mustrator „<<O sa ajungi femeie de serviciu>>”, ii spunea ea; „Eu nu am avut cate ai tu, a trebuit sa citesc ca sa scap din saracie”, „Esti o proasta!”, mai adauga din cand in cand. Mama visa ca fiica sa depaseasca conditia ei acutala si aceasta o dezamageste profund pentru ca se opune cicalelilor sale si fuge de ea. Fiica a crescut urand si cartile si pe mama. Ce a realizat mama prin comportamentul ei dominant? „Vorba dulce, mult aduce”, dar unii parinti considera ca educatia se face cu „parul” fie el propriu sau metaforic. Mai are vreo relevanta ca tanara si-a urmat propriul drum in viata asa cum a crezut de cuviinta? Nu, nu a ajuns femeie de serviciu, dar acest lucru nu se datoreaza incurajarilor, sustinerilor si dragostei de mama, ci propriei straduinte.

“Tata, am nevoie de ajutorul tau.”
“Ce ai facut ca sa-l meriti? Iti aduci aminte cand….?”

Situatii similare de viata precum dialogul de mai sus vor impinge tanarul sa caute sprijin sau sa se descurce singur, tanar marcat de brutalitatea cu care tatal isi conditioneaza asa-zisa iubire si totodata sprijinul. Vorbele si actiunile tatalui care exprima acest mod de gandire, il ranesc si il inraiesc pe copilul, care, cu greu va mai crede, ulterior, in dragoste si prietenie.

Cu trecerea timpului, copilul crescut in aceasta maniera “pe merit” va intoarce spatele parintilor, care vor apela uneori la el. Si chiar e indreptatit sa gandeasca “Ce au facut acestia pentru el?”. L-au sprijinit, l-au ocrotit, i-au oferit repere, cum sa faca fata problemelor, situatiilor tensionate, l-au facut sa simta ca le pasa de el? L-au sprijinit cu gandul ca fiul lor va ajunge intr-un final sa duca o existenta responsabila si fericita? A fost ghidat, i s-au explicat niste lucruri sau ei doar au reactionat in raport cu comportamentul si dorintele acestuia si au dorit sa-i conduca viata? L-au crescut in reprosuri, in „ce nu face bine”, si cate lipsuri are?

Cu acest tip de “educatie” la baza cum se mai poate face diferenta dintre un gest real de afectiune exprimat intre copil si parinte si gestul de afectiune care ascunde atingerea unui scop pecuniar sau de orice natura?

„Sa vedem daca meriti” induce si obligatie – omul este obligat sa raspunda conform poftei altora.

Ce turnura ar fi luat lucrurile, daca parintele s-ar fi intrebat ce anume isi doreste copilul, ce ii face bine, ce drum vrea sa urmeze? Daca s-ar fi preocupat de binele acestuia, daca si-ar fi dat seama ce are nevoie ca sa se dezvolte, daca ar fi cautat sa il inteleaga, daca ar fi creat acel climat de iubire in care copilul sa simta iubirea parintilor, cu siguranta lucrurile ar fi stat altfel. Dar nu poti cere iubire de acolo de unde nu exista.

Unii parinti au un mod ciudat de a arata ca vor binele copilului lor. Fiica aude cuvintele mamei care-i spun ca o sa ajunga femeie de serviciu, iar fiul aude cuvintele tatalui care-i spun ca va ajunge cersetor, pentru ca nu doreste sa urmeze traseul stabilit de catre tata. Intotdeauna, violenta de orice tip va genera violenta… De obicei, aici intra in discutie polemica legata de urmarea unei anumite facultati/meserii/cariere. Parintii sunt ingrijorati ca meseria respectiva nu este platita cat ar trebui si se intreaba din ce o sa traiasca si cum o sa se descurce copilul lor, dar nu isi pun problema ca tanarul si-a asumat traseul respectiv. Cine isi pune problema viitoarei sanatatii mentale si psihice rezultate in urma alegerii unei ocupatii pe care o uraste?

Se pare ca unii parinti fac copii pe care, ulterior, vor sa-i conduca. Este dezamagitor pentru un parinte cu asteptari inalte de la fiul sau sa afle ca acesta doreste sa urmeze o meserie care nu aduce nici un fel de prestigiu social. <<Cum, nu este doctor?! Este un prapadit de mecanic auto?>> ; <<Vrea sa fie artist? Sa n-aud de asa ceva!>>, etc.

Tatal sau mama nu se mai poate lauda cu copilul in care a investit, atata amar de vreme, hrana, bani si/sau timp. Efortul acestora a fost doar pentru obtinerea unei imagini in societate, imagine pe care ar fi obtinut-o prin intermediul odraslei. Prin urmare, copilul nu merita nimic de la ei, nici dragostea lor!

Cati dintre oameni depun eforturi sa ascunda deceptionarea (dispretul) de pe chip, aparuta instant in momentul in care afla despre o persoana ca e vanzatoare la aprozar? Foarte putini inteleg ca asta este ceea ce face ca sa-si plateasca facturile, nu ceea ce este! Foarte putini inteleg ca lipsa de respect care reiese din acest exemplu, se va manifesta si in viata de cuplu si in cea de familie. Nu respecti oamenii, nu te respecti pe tine si nici pe propriul copil, iar ceea ce urmeaza in educatia de mai tarziu a copilului, devine previzibil. Si ne-am dat seama de acest fapt pornind de la o simpla reactie dintr-o situatie cotidiana de viata.

Parintele nu isi iubeste copilul pentru ca este al lui, pentru cum a evoluat, pentru eforturile sale de a se dezvolta in directia in care poate sa o faca, nu il iubeste pentru ca a crescut, ca si-a dezvoltat gandirea, ca are logica, ca intelege concepte si le aplica, nu il iubeste pentru ca are o inima mare, pentru ca este capabil sa fie un prieten adevarat si de incredere. Se pare ca parintele „iubeste” si este mandru de urmas doar daca acesta a avut realizari sociale si daca s-a incadrat in viziunea lui obsesiva despre viata.

Despre acest subiect se pot scrie multe lucruri, dar sa trecem la urmatorul efect al verbului „a merita”, in viata de cuplu.

Aceasta conditionare pe baza de merit apare si in perechi si se poate observa atunci cand exista momente in care partenerii nu se implica, nu sunt devotati 100% unul altuia, au retineri in exprimarea sentimentelor prin gesturi care fac bine celuilalt s.a.m.d. Parca si auzim intr-unul din aceste cazuri, din tenebrele mintii, o voce care spune: “Merita sa fiu mai dragut/a cu el/ea?”, “Cum s-a purtat cu mine?” “A facut ce i-am zis sa faca?”, si exemplele pot continua la nesfarsit.

Din pacate, gesturile naturale de tandrete vor fi conditionate de ceea ce a facut sau nu unul dintre ei. Si aici, din nefericire, tranzactia isi face usor, usor, simtita prezenta, iar sentimentele, prezente la inceput, dispar treptat, o data cu practicarea frecventa a acestor schimburi. Aceasta nu inseamna ca este vina lor, ei pot fi tributari trecutului, dar depinde doar de ei ca acesta sa nu-i mai „urmareasca”.

In casnicie, o alta femeie sufera de complexul inferioritatii. Crede ca nu merita nimic bun, nu merita sa fie iubita, apreciata pentru cine este ea. Si toate acestea pentru ca inca se simte vinovata: nu a putut sa corespunda asteptarilor si nu s-a conformat cerintelor celor care ar fi trebuit sa fie cel mai aproape de ea, cei care ar fi trebuit sa o descopere, sa o cunoasca, sa o sustina si sa o iubeasca pentru ca era copilul lor. A auzit de la ei ca nu merita…

Alta femeie a fost invatata si s-a obisnuit cu ideea ca ea trebuie sa faca ceva in schimbul aprecierii, iubirii, gesturilor de afectiune ale sotului. A fost invatata ca valoarea ei este determinata de ceea ce face, nu de ceea ce este. Treburile gospodaresti, sa fie o mama desavarsita si sa se ocupe singura de stabilirea itinerariului in concediu, etc, sunt activitati pentru care barbatul sa o iubeasca. Cand acest lucru nu se prea probeaza prin faptele mult asteptate, se intreaba de ce nu merita si ea o recunostinta pentru efortul depus, de ce nu merita o floare sau un cadou drept multumire pentru confortul pe care il creeaza.

Pentru ca ceea ce ar trebui sa formeze fundatia unui cuplu ar trebui sa fie calitatile, sentimentele, nu <<prestarile de bunuri si servicii>> in care fiecare asteapta sa fie aplaudat pentru dulapul reparat si vasele spalate. Treburile gospodaresti devin secundare, se fac in doi, din bucurie, din placere, cand poate fiecare, nu din obligatie sau pentru ca asteptam ceva in schimb.

Vrem iubire, sa daruim iubire, vrem sa avem armonie si buna dispozitie in casa, sa oferim un zambet si sa fim impaciuitori, vrem prietenie, sa invatam ce inseamna sa fim prieteni cuiva, vrem intelegere, sa nu mai judecam pe nimeni in functie de ceea ce face, ci sa intelegem de ce actioneaza astfel si sa acordam intelegere si sprijin la randul nostru. Binele pe care il facem va genera, intr-un fel sau altul, bine in cel care-l primeste (chiar daca uneori nu este vizibil acest lucru), exact asa cum actele de agresivitate vor genera ostilitate si reactii nu tocmai placute din partea celui catre care s-au indreptat.

De aici deducem ca este foarte importanta maniera in care se abordeaza o relatie de cuplu sau o relatie parinteasca. De pe ce baze plecam, acelea ne vor schita propria individualitate si viata. Daca la baza unui cuplu stau prestarile de servicii in loc de preocuparea si iubirea fata de celalalt, acel cuplu este sortit frustrarilor. Un cuplu in care simti ca nu poti sa cresti, sa te dezvolti, este un cuplu sortit esecului.

Barbatul care doreste sa atraga atentia femeii pe care o place, se simte obligat – din cauza acestei educatii – sa presteze anumite servicii, nu fara un gust amar. Asa a vazut ca functioneaza lucrurile si este destul de dificil de iesit din aceasta stereotipie. Nu mai este suficient ca doi oameni doar sa se cunoasca, sa isi dea seama daca pot fi prieteni, daca se pot completa si pot evolua impreuna, daca… si iar daca…
Pentru ca o femeie sa se simta iubita, ea poate ajunge pana acolo incat sa renunte la propria persoana ca sa fie pe placul barbatului pe care-l iubeste. Doar-doar, o merita si ea ceva. Insa, ea va intra intr-un ciclu de tristete si deprimare. Si acestea sunt doar cateva exemple.

Cu un asemenea punct de plecare, nimeni nu este fericit. Nici copiii cu parintii care aplica o astfel de metoda, nici parintii care raman cu impresia ca au esuat ca parinti in planurile lor legate de viitorul copilului, nici femeile si nici barbatii care cresc cu sentimentul ca trebuie sa faca ceva ca sa merite atentia si iubirea celuilalt.

Una este sa fii iubit pentru tine insuti, lucru care nu exclude deloc sa-ti corectezi comportamentul, sa-ti dezvolti personalitatea, sa capeti discernamant, sa te stradui sa iubesti, etc., adica sa “slefuiesti diamantul”, alta este cand trebuie sa prestezi niste activitati ca sa fii iubit. Aceea se mai poate numi iubire?

Deja cuvinte precum “sa vedem daca meriti…” ar trebui sa-ti declanseze un semnal de alarma. Cel care se exprima astfel este cumva un om perfect, ca sa fie indreptatit sa te masoare din cap pana in picioare si sa decida ce si cum? Si cam ce unelte de masurat a folosit?

Cand cineva ne cere ajutorul, merita sa-l ajutam? Si cum decidem acest lucru? Putem decide sa nu-l ajutam intrucat nu avem cu ce, nu stim cum, nu putem la acel moment sau nu vrem pentru ca ne-a suparat si asta este situatia. Dar nu putem sa decidem pe motiv ca nu merita. Cum putem noi sa stim si sa etichetam ce merita (in viata) o persoana si ce nu?! Daca incercam sa decidem pe baza „meritului”, aceasta abordare ne plaseaza pe o pozitie de superioritate. Si cine poate spune ca este superior unei alte fiinte umane, acela „sa dea cu piatra”.

Paradoxal, o persoana care a crescut spiritual nu va face niciodata astfel de judecati, deoarece este constienta de cat de multe lucruri mai are de invatat, de inteles si de dezvoltat. Sau poate ca nu este atat de paradoxal.

Daca o persoana se zbate, se straduieste, se lupta, o face pentru ea si doar pentru ea insasi, de aceea analiza facuta asupra unei persoane in termeni meritorii – si nu numai – este o absurditate. Munceste, lucreaza, obtine rezultate; nu munceste, nu obtine. Indiferent de „examenul vietii” nu putem stii niciodata ce s-a petrecut cu adevarat in interiorul unui om, astfel incat sa afirmam cu tarie ca „nu merita sa…”.

Doar cel care munceste isi poate acorda calificative. Daca a „cazut”, tot ceea ce putem face noi este sa il sustinem sa se „ridice”. De aceea, daca dorim sa intelegem ce se intampla si sa fim obiectivi ca sa putem actiona corect, este bine sa analizam situatia, contextul, nu omul. Un om nu poate fi analizat. Daca o facem, inseamna ca-i suntem superiori si nu suntem.

In concluzie, ce sa intelegem din istoria de viata ale celor conditionati pe baza meritelor? Ca “a merita” prinde viata atunci cand cineva i-a judecat si le-a pus o stampila pe frunte. Un cineva, care prin imperfectiunea sa, prin miopia sa nu are dreptul sa spuna nimic, iar ei se pot elibera de trecut.

 

Autor: Laura Cotrobescu, psiholog

 

astratex.ro

Lasa un comentariu