Rezolvarea problemelor existentiale prin psihoterapia existentiala



mycloset.ro

Curentul existential a aparut atat ca reactie la modelul freudian, cat si din dorinta de a aplica conceptele filosofice existentiale la studiul dinamic al personalitatii. Originea acestei orientari terapeutice se afla in existentialismul filosofic european, in filosofia si psihologia orientala, precum si in psihologia umanista

Problema centrala careia ii raspunde psihoterapia existentiala este cea a intrebarilor legate de rostul si sensul vietii, o preocupare a umanitatii din toate timpurile, dar care in prezent pare sa marcheze mai mult decat oricand omul modern. Orientalii sunt subiectivi, integrativi, sintetici si incearca sa nu analizeze, sa nu exploateze natura, ci sa o experimenteze si sa se armonizeze cu ea. Vesticii sunt analitici, obiectivi si incearca sa inteleaga natura disecand-o si apoi subjugand-o si exploatand-o.

Lumea occidentala a adoptat treptat, de-a lungul istoriei, un punct de vedere conform caruia ar exista un rezultat, un „punct” final catre care trebuie indreptate toate eforturile omenesti. In contrapondere, lumea orientala nu a presupus niciodata ca exista un „scop” in viata sau ca gasirea scopului ar fi o problema de rezolvat. Esticii au considerat viata ca un mister de trait; viata pur si simplu se intampla, iar noi pur si simplu se intampla sa trecem prin ea. Este un punct de vedere preluat de psihoterapia existentiala in incercarea de a clarifica problema sensului vietii.

Uneori preocuparea pentru atingerea unor scopuri propuse sau preluate prin imitare de la altii, nu fac decat sa limiteze existenta,  sa impiedice omul sa se bucure de ceea ce are deja, de ceea ce ii ofera natura si viata, sa isi iroseasca timpul si energia. Terapia existentiala isi propune sa-l ajute pe om sa-si ajusteze o astfel de perspectiva restrictiva asupra lumii si vietii, sa-l invete sa se bucure de lucruri pe care de multe ori le ignora sau le uita, sa-l spijine in construirea unui mod de viata cat mai semnificativ si autentic.

 

Preocuparile ultime ale existentei – concept central al psihoterapiei existentiale in conceptia lui Irvin Yalom

Irvin Yalom este un continuator al traditiei existentiale, dar avand o formatie eclectica, combina principiile acestei orientari cu idei si propuneri metodologice din alte curente, propunand o terapie complexa si adecvata cerintelor omului societatii contemporane. El defineste psihoterapia existentiala ca o abordare psihoterapeutica dinamica, ce se focalizeaza pe abordarea si rezolvarea printr-un demers de profunzime a conflictelor intrapsihice inconstiente, generatoare de anxietate si care perturba functionarea adaptativa a individului. Conform conceptiei existentiale, aceste conflicte interioare rezulta din intalnirea cu preocuparile ultime ale existentei: moartea, libertatea, izolarea, lipsa de sens.

 

Problematica mortii se refera la conflictul dintre constientizarea inevitabilitatii mortii si dorinta de a fi nemuritor, de a continua viata la nesfarsit.

Moartea este o parte inextricabila a vietii. Desi adesea este privita ca un blestem, luarea ei in consideratie de-a lungul existentei poate fi in masura mai degraba sa ne imbogateasca, decat sa ne impovareze viata. Paradoxul existential este ca, desi fizic moartea distruge omul, ideea de moarte il poate salva de la o existenta anosta, nesemnificativa. In viata exista anumite situatii limita, anumite „experiente urgente” care pot deschide calea spre starea de constientizare a perisabilitatii existentei. O situatie limita este un eveniment, o intamplare care determina confruntarea individului cu realitatea existentiala (de exemplu moartea unei persoane apropiate, o boala terminala, o tentativa suicidara, conditia de martor sau victima a unui cataclism, accident etc.).elefant.ro

In toate aceste situatii, contactul cu moartea ocupa un loc esential. Daca aceasta intalnire este folosita in sens constructiv (ceea ce isi propune psihoterapia), persoana poate ajunge sa aprecieze cu adevarat darurile nepretuite ale existentei. De obicei ceea ce facem sau ceea ce putem face sunt lucruri care aluneca in afara constiintei noastre, fiind preocupati mai degraba de ceea ce ne lipseste sau ceea ce nu putem face, ori minimalizandu-le din cauza preocuparilor si temerilor legate de prestigiu, de mandrie.

Irvin Yalom, care a lucrat multi ani cu pacienti suferind de cancer in stadii terminale, relata: „am fost impresionat de felul in care multi dintre ei au folosit situatia de criza ca o oportunitate de schimbare. Este vorba de schimbari interioare care nu pot fi definite altfel decat drept crestere personala:

  • o rearanjare a prioritatilor in viata: o trivializare a trivialului;
  • un sentiment de libertate: capacitatea de a alege sa nu faca acele lucruri pe care nu vor realmente sa le faca;
  • un sentiment sporit al traiului in prezentul imediat, mai degraba decat amanarea vietii pana la pensionare sau un alt moment in viitor;
  • o apreciere vie a faptelor obisnuite de viata: schimbarea anotimpurilor, vantul, caderea frunzelor, ultimul Craciun s.a.m.d.;
  • o comunicare mai buna decat inainte de criza cu cei dragi;
  • mai putine temeri interpersonale, mai putine preocupari legate de rejectie, o mai mare constientizare a riscurilor decat inainte de criza.”

Psihoterapia existentiala afirma ca psihopatologia este rezultatul modului ineficient de a transcende moartea. In orice tulburare psihica, conflictul central este reprezentat de anxietatea existentiala, primara fata de moarte. Terapeutul existentialist vede simptomele clientului ca raspunsuri la aceasta anxietate (care in mod curent inspaimanta) si nu ca raspunsuri la evocarea unor traume sau situatii stresante din trecut. Astfel, aceasta abordare pune accent pe constientizare, pe prezent si pe alegere.

 

Problematica libertatii deriva din confruntarea intre constientizarea lipsei de structura, de fundamentare a universului in care traim (oricand se poate intampla ceva teribil – un razboi, un cataclism natural, un accident – care sa rastoarne ordinea de acum a lucrurilor) si dorinta noastra de fundamentare si organizare.

Este adevarat ca in viata de zi cu zi suntem conditionati de o multime de cerinte concrete. Dar, dincolo de aceste restrictii, suntem liberi in sensul ca alegem cum sa reactionam intr-o situatie, ce atitudine sa adoptam, daca sa fim curajosi, stoici, fatalisti, vicleni sau panicati. Nu putem nega ca mediul, bagajul genetic sau sansa joaca un rol semnificativ in viata fiecaruia. Se poate intampla ca o serie de conditii – cum ar fi un handicap fizic, educatia inadecvata, probleme de sanatate etc. – sa constituie piedici in gasirea unei slujbe sau a unui partener de viata, dar asta nu inseamna ca nu mai avem nici o responsabilitate (sau optiune) in astfel de situatii.

Suntem in continuare responsabili pentru ce facem cu handicapurile noastre; pentru atitudinea fata de ele; pentru amaraciunea, furia sau depresia care actioneaza alaturi de conditiile nefavorabile concrete, contribuind astfel la infrangerea noastra. Responsabilitatea pentru propria atitudine nu este totuna cu responsabilitatea pentru propriile sentimente (care nu pot fi modificate, dar pot fi acceptate), ci se refera la pozitia fata de propriile sentimente. Putem alege sa traim o viata plina de regrete amare sau sa gasim o cale de a ne depasi handicapul, de a gasi un sens in viata, in ciuda lui.

Pornind de la aceste premise, sarcina terapeutului existentialist este de a identifica coeficientul de adversitate real (cum il numea Sartre) si de a-l ajuta pe pacient sa reconstruiasca ceea ce factorii externi nu pot altera. In acest scop el se va raporta permanent la ideea ca pacientul este cel care si-a creat propriul disconfort. Nu este vorba de intamplare, de ghinion sau de o ereditate proasta care il fac pacient sa fie izolat, abuzat cronic sau insomniac.

Este important ca un pacient care se simte constrans de viata sa fie ajutat sa aprecieze in ce fel a contribuit el insusi la aceasta situatie (alegand, de exemplu, sa ramana casatorit, sa pastreze doua slujbe sau sa ingrijeasca trei caini s.a.m.d.). Terapeutul are de descoperit ce rol joaca clientul in propria sa dilema. Apoi sarcina sa este sa gaseasca modalitati de a–i comunica pacientului acest insight. Pana cand clientul nu realizeaza ca el insusi este cel care-si creeaza propriul disconfort, nu va fi motivat sa se schimbe. De cate ori pacientul se lamenteaza in legatura cu situatia sa de viata, principiul terapeutic general este de a-l intreba si a-l ajuta sa constientizeze cum a creat el aceasta situatie, in ce fel este responsabil de ceea ce i se intampla. Schimbarea terapeutica presupune ca, in primul rand, clientul sa-si asume responsabilitatea si apoi sa treaca la actiune intr-un fel sau altul.

De asemenea, terapeutul are sarcina de a-l ajuta pe pacient sa realizeze nu numai ca este responsabil pentru situatia sa, dar si ca este singurul responsabil; nimeni altcineva nu poate schimba lumea pentru el. Pentru a debloca clientul, terapeutul poate apela la o serie de tehnici desemnate sa-l ajute pe pacient sa realizeze ca:

  • Numai el poate schimba lumea pe care singur a creat-o  (Daca eu, si numai eu, mi-am creat propria lume, atunci numai eu pot sa o schimb);
  • Schimbarea nu este periculoasa (Terapeutul il poate ajuta pe client, propunandu-i sa numeasca si sa identifice calamitatile pe care si le imagineaza in caz de schimbare, reducandu-le, astfel, incarcatura anxiogena);
  • Pentru a obtine ceea ce vrea cu adevarat, trebuie sa schimbe (a-l ajuta pe client sa constientizeze ca fiecare decizie presupune renuntarea la ceva si ca orice decizie (inclusiv cea de a nu decide) satisface anumite nevoi – respectiv are anumite beneficii secundare)
  • Este capabil, are puterea sa se schimbe (a contracara confuzia si incapacitatea clientului de a lua decizii, oferindu-i explicatii de genul: „Te porti intr-un anumit fel pentru ca…”, ceea ce creeaza treptat un sentiment de competenta si reprezinta primul pas catre controlul fenomenului respectiv).

 

Problematica izolarii tine de tensiunea dintre constientizarea singuratatii noastre existentiale (de fapt, fiecare dintre noi intra in viata singur si trebuie sa iasa singur) si dorinta noastra de contact, de protectie, de a fi parte a unui intreg mai mare.

De obicei, ne inconjuram si ne simtim „acasa” intr-o lume stabila, formata din obiecte si institutii familiare, o lume in care toate obiectele si fiintele sunt interconectate, in care avem roluri precise, valori, reguli, norme morale. In felul acesta, spaima primordiala a izolarii si vidului este ingropata, redusa la tacere si apare la suprafata doar rareori, in izbucniri scurte, in timpul cosmarurilor sau al viziunilor.

Totusi, exista unele momente in  timpul carora individul este singur, pierde brusc reperele de fiecare zi si produc un sentiment ciudat – de a nu fi „acasa” in lume. De exemplu, excursionistul care pierde poteca, schiorul care dintr-o data se trezeste ca a iesit de pe partie, inotatorul care in noapte nu mai vede tarmul, soferul care in ceata deasa nu mai vede drumul – cei aflati in astfel de situatii experimenteaza adesea o teama puternica, independenta de factorii fizici, o teama de singuratate care vine din interior.

De asemenea, exploziile sociale care dezradacineaza brusc valorile, etica morala in care am fost invatati sa credem (ca si cum ar fi daturi de sine statatoare) ne fac sa ne simtim ciudat. Holocaustul, genocidul si violentele de amploare, suicidul in masa (ca cel al sectei Jonestown), haosul razboiului – toate aceste evenimente starnesc oroare in noi pentru ca sunt rele, dar, de asemenea, ne contrariaza pentru ca ne informeaza ca nimic nu este asa cum am crezut intotdeauna ca este; ca orice poate fi altfel decat cum am stiut noi; ca tot ceea ce noi am considerat a fi stabil, pretios, bun poate disparea brusc; ca nu exista o baza solida nici aici, nici in alt loc din lume. Desigur, insa, aceasta experienta a pierderii, a golului, a ratacirii reperelor nu tine de exterior; ea se afla in noi si unii stimuli externi o pot actualiza. Alteori este suficienta o cautare interioara serioasa.

Oamenii care sunt ingroziti de izolare incearca, in general, sa scape de aceasta teroare prin cautarea ajutorului la nivel interpersonal. Ei cauta sa stabileasca relatii nu pentru ca doresc asta, ci pentru ca trebuie s-o faca; iar relatiile respective sunt bazate pe nevoia de supravietuire si nu pe cea de crestere. Pornind de la astfel de constatari, unul dintre obiectivele majore ale terapiei existentiale este sa rezolve dilema fuziune – izolare. Persoana sanatoasa trebuie sa invete sa intre in relatie cu celalalt, fara sa se lase furata de dorinta de a scapa de izolare devenind una cu celalalt sau fara a-l transforma intr-un instrument de aparare impotriva izolarii.

Una dintre primele sarcini ale terapeutului este de a-l ajuta pe client sa-si identifice si sa-si inteleaga modul personal de interactiune cu ceilalti. Iata cateva intrebari orientative: Se intampla ca pacientul sa intre in relatie doar cu acele persoane care-i pot oferi ceva? Este dragostea sa centrata mai mult pe a primi, decat pe a oferi? Incearca el sa-l cunoasca pe celalalt cat mai profund? Cat din sine ramane ascuns intr-o relatie? Il asculta cu adevarat pe celalalt? Relationeaza realmente cu celalalt sau proiecteaza asupra lui alte figuri din exterior? Este preocupat de cresterea celuilalt?

Un alt pas important in terapie consta in a-l ajuta pe client sa se confrunte direct cu izolarea existentiala, sa o exploreze, sa se lase purtat de sentimentele sale neplacute; omul trebuie mai intai sa infrunte si sa tolereze izolarea, pentru ca mai apoi sa devina capabil sa-si foloseasca resursele disponibile pentru a face fata situatiei existentiale.

 

Problematica lipsei de sens se refera la dilema creaturii cautatoare de sens, omul, care este aruncata intr-un univers care nu are nici un sens prestabilit. Dilema consta in confruntarea a doua realitati, ambele adevarate, desi opuse:

  1. Pe de o parte, fiinta umana are nevoie de siguranta, de idealuri ferme la care sa aspire, de linii directoare care sa-i conduca viata. A trai fara scopuri, semnificatii, valori sau idealuri este de natura sa provoace un stres considerabil.
  2. Pe de alta parte, existenta ca atare ne arata ca lumea este incarcata de incertitudine; ca totul s-ar putea modifica in orice clipa; ca fiintele umane isi construiesc ele insele propria lume si propria situatie in lume; ca nu exista „sensuri” sau „proiecte” universale care sa ne ghideze viata, ci doar cele pe care individul insusi le creeaza.

Criza existentiala se declanseaza cand omul, impins de trebuinta sa de ordine si sens, se confrunta cu evenimente care-i destructureaza sistemul de credinte si scopuri pe care si l-a construit si-l fac sa-si dea seama de lipsa lor de substanta, de relativitatea lor.

Psihoterapeutul existentialist are datoria de a accepta si de a examina intrebarile fundamentale ale clientului, iar problema sensului (poate cea mai bulversanta si insolubila) nu trebuie negata in terapie. Este important ca terapeutul insusi sa aiba un antrenament profesional (si personal) care sa-i fi dezvoltat un sentiment al sensului vietii, astfel incat sa nu evite o astfel de problema, sa nu fie tentat sa-l trimita pe pacient la psihiatru sau sa transforme intrebarea intr-una mai simpla ori mai usor de abordat.

In lucrul cu un pacient dominat de un astfel de sentiment de incatusare, primul pas este acela de a nu lua ca atare, de a nu accepta formularea pe care o da pacientul problemei. In schimb, sarcina terapeutului este de a examina riguros legitimitatea plangerii ca „viata nu are sens”.

Cine analizeaza baza pe care se sprijina o astfel de afirmatie – adica intrebarea „Ce sens are viata?” – poate afla ca aceasta chestionare este adeseori primitiva si contaminata de prejudecati. Pe de o parte, intrebarea induce ideea ca ar exista un sens in viata pe care persoana respectiva nu a reusit sa-l localizeze. Dar aceasta idee este in contradictie cu punctul de vedere existential, conform caruia fiinta umana este singura care creeaza sens in lume; nu exista nici un proiect prestabilit, nici un alt scop in afara omului. Adeseori terapeutul ii poate fi de folos pacientului sau mentinand o perspectiva relativizanta, neinfluentata cultural si ajutandu-l pe acesta sa realizeze ca „sensul” este de fapt un concept foarte relativ. Chiar si formula care afirma ca viata nu are nici un scop precis si ca, deci, nu merita traita se bazeaza pe o prezumtie arbitrara, limitata cultural.

Pe de alta parte, adeseori apare confuzia intre lipsa de sens si alte probleme. Este important ca terapeutul sa reformuleze nemultumirea clientului, in ideea de a descoperi eventualele „contaminari” cu alte probleme. De multe ori experienta lipsei de sens poate fi o „gazda” pentru anxietatea asociata cu alte preocupari majore: moartea, libertatea (lipsa de fundament) sau izolarea. In astfel de cazuri se recomanda abordarea directa a acestor probleme. Daca ele sunt disecate si rezolvate, adeseori criza pacientului legata de lipsa de sens, devine mai putin grava si poate fi abordata constructiv. Iar atunci cand terapeutul ajunge chiar la problema lipsei de sens, pentru a fi eficient este recomandabil sa o abordeze indirect, oblic, ajutandu-l pe client sa priveasca dincolo de ea: adica mai degraba sa se centreze pe posibilitatea de angajare, de implicare in viata, decat sa se scufunde prea adanc in dezbaterea filosofica asupra ideii lipsei de sens.

Psihoterapia existentiala considera confruntarea cu acest gen de intrebari si cu datele fundamentale ale existentei dureroasa, dar cu efect sanogen. Anxietatea care apare din intalnirea cu ele este pozitiva, deoarece ii da ocazia individului sa constientizeze faptul ca existenta in lume este limitata, vulnerabila si, de aceea, el este singurul responsabil de scopul si directia propriei vieti. Anxietatea poate fi vazuta ca „ghidul” catre un mod de viata autentic, lucid, centrat pe o dezvoltare reflexiva si nu pe o atitudine impulsiva. Sarcina terapeutului consta in inlaturarea treptata a mecanismelor de aparare, a reprimarilor individului si in a-l ajuta sa devina constient de ceea ce el a stiut (inconstient) tot timpul, de „preocuparile sale ultime”.

Psihoterapeutul este cel care-l incurajeaza pe client sa se priveasca in interior si sa fie atent la situatia sa existentiala. El urmareste transformarea anxietatii nevrotice in anxietate normala, constientizata si dezvoltarea capacitatii de a trai cu ea, fara a o reprima. Prin terapie se deblocheaza autointelegerea, se stimuleaza o mai corecta autoevaluare si se activeaza preluarea raspunderii pentru destinul si resursele personale.

 

Fragmente din „Psihoterapie. Notiuni introductive” – Lector univ. drd. Angela Ionescu

astratex.ro

Lasa un comentariu