Revolta trupului impotriva moralei



mycloset.ro

“Abia cand mi-am admis emotiile atat de mult timp ferecate si am putut sa le simt, m-am eliberat din ce in ce mai mult de trecutul meu. Adevaratele sentimente nu se obtin cu forta. Ele se afla acolo si au permanent o cauza, chiar daca aceasta ne ramane foarte adesea ascunsa. Nu pot sa ma silesc sa imi iubesc parintii sau fie si numai sa-i respect, atunci cand trupul imi refuza acest lucru din motive care lui ii sunt bine cunoscute”

Allice Miller

 

Revolta trupului impotriva moraleiUn subiect profund si cu puternice implicatii emotionale se deschide prin intermediul autoarei Allice Miller in „Revolta trupului”.

Istoriile de viata ale copiilor abuzati poarta cu ele amprentele adanci ale unor parinti incapabili de iubire. De ce trupul si morala? Pentru ca morala obliga oamenii maltratati in copilarie sa simta lucruri pe care nu le simt. Iar cand un om se convinge ca simte ceea ce ar trebui sa simta si se lupta asiduu sa nu simta ceea ce ii este interzis, atunci se imbolnaveste, sau isi va folosi copiii ca pe niste suprafete pe care proiecteaza emotiile sale nerecunoscute.

Sacrificarea copiilor era o traditie cultivata inca din vechime si perpetuata de religii prin scrieri, cuvantari si prin educarea oamenilor de atunci. „Dar astazi nu ne mai sacrificam copiii ca Avram pe Isaac pe altarul Domnului, ci le dam sarcina inca de la nastere, iar apoi prin educatie, sa ne iubeasca, sa ne respecte, sa reuseasca performante pentru noi, sa ne satisfaca ambitiie, pe scurt, sa ne dea tot ceea ce ne-au refuzat parintii nostri. Numim aceasta buna-cuviinta si morala. Copilul are rareori de ales. In aceasta situatie, se va sili toata viata sa le ofere parintilor sai ceva de care el nu dispune si nici nu cunoaste, pentru ca niciodata nu a trait asa ceva langa el: dragoste adevarata, neconditionata, care nu acopera doar o necesitate. Totusi, va face eforturi pentru asta deoarece exista credinta ca avem nevoie de parinti si ca adulti, si se asteapta intotdeauna, in ciuda tuturor deziluziilor, la ceva bun din partea lor. Acest efort poate deveni o fatalitate pentru adult, daca nu se elibereaza”.

Cine isi poate iubi agresorul? Oamenii maltratati pot incerca sa isi iubeasca parintii doar in cazul in care isi vor nega si isi vor refula emotiile. Dar ei nu vor putea niciodata sa-si respecte si sa-si iubeasca parintii cu adevarat, pentru ca inca se tem inconstient de ei. Chiar daca vor dori sa dezvolte o relatie bazata pe incredere, frica va fi acolo, inscrisa in corpul lor.

Astfel, se descopera relatia patogena dintre parinte si copil, care consta din teama si din sentimentul obligatiei; ea nu poate fi numita insa dragoste adevarata, ci o fatada. Cu toate acestea, oamenii care au fost maltratati in copilarie spera, aproape toata viata lor, sa primeasca in sfarsit iubirea pe care nu au cunoscut-o niciodata.

De cand este lumea si pamantul, cea mai puternica dorinta a parintilor a fost sa fie iubiti si respectati de catre copiii lor. Sau pe primul loc ar fi, mai degraba, respectul. La primul semn de opozitie, la prima exprimare a unei firave independente, reprosurile si mustrarile parentale depasesc in decibeli orice tentativa de aparare.

Pentru ca cerintele parintilor isi gasesc legitimitatea in cea de-a cincea porunca din biblie: „Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie”, cei mai multi oameni nu se abat de la aceasta porunca, desi este santajabila – daca vrei sa traiesti mult trebuie sa-ti cinstesti parintii, chiar daca nu merita – si infricosatoare.elefant.ro

La acest lucru se mai adauga si ideea ca Dumnezeu ar fi, la fel ca parintii nostri, infometat dupa dragostea noastra. „Dar asta nu este fundamental o reprezentare cu totul si cu totul groteasca? O fiinta superioara, careia i se atribuie sentimente superficiale pentru ca sunt dictate de morala, aminteste puternic de nevoia parintilor nostri candva frustranti si neautonomi”.

Marea tagma a preotilor intareste convingerea ca parintii trebuie respectati indiferent de ceea ce au facut. Asa se cultiva pozitia copilului dependent, care nu stie ca poate foarte bine sa abandoneze aceasta postura cand devine adult. Regulile de educatie, de conduita si morala l-au incorsetat atat de mult in modele incat acesta nu mai stie cum sa fata fata emotiilor pe care le suprima, reinterpretand ca pozitiv comportamentul celor care trebuiau sa ii indeplineasca nevoile vitale.

Dar: „Morala ne poate prescrie ce trebuie sa facem si ce n-avem voie sa facem, dar nu si ce trebuie sa simtim. Pentru ca nu putem sa provocam sentimente adevarate, nici nu putem sa le ucidem, putem doar sa le disociem, sa ne mintim si sa ne inducem in eroare trupul”.

Ca adulti putem rationaliza faptele parintilor: “tatal/mama a fost absent/a pentru ca…”, „au facut asta ca sa ma protejeze, trebuie sa le fiu recunoscator”, dar intotdeauna copilul din noi va trai cu teama si indoiala:”nu ma iubesc parintii mei?”; „sunt suparati pe mine?”.

Daca inca mai simti ca nu ai voie sa te indoiesti de ceea ce spune parintele tau, inseamna ca esti tu insuti un copil. Eliberarea de sub egida acestei porunci promulgata si respectata literar de catre tutori, nu inseamna sa le platim cu aceeasi moneda.

Parintii trebuie analizati dupa modul in care s-au comportat cu noi cand eram copii, ca sa ne eliberam pe noi insine (si pe proprii copii, daca avem) de acest model. Trebuie sa ii scoatem dinlauntrul nostru pe parintii care isi continua in noi opera distrugatoare, doar astfel putem sa acceptam viata si sa invatam sa ne respectam.

Educatia prin forta: <<te educ spre binele tau>>, <<te bat/cert tot spre binele tau>>, <<bataia e rupta din rai>>, ii refuza copilului drepturile umane la demnitate si respect pentru propria individulitate. Traiul intr-un regim totalitar in care ii este imposibil sa perceapa injosirile, umilintele si dispretul, daramite sa se apere de ele, vor fi practicate in continuare de adult in viata sa personala si sociala. O categorie umana va gasi resursele prin care sa-si obtina respectul cu forta, acumuland o putere imensa. Asa au aparut si dictatorii si cei care ii dispretuiesc pe oameni: ei sunt cei carora nu li s-a acordat niciodata atentie cand erau copii.

O alta categorie umana nu-si va intoarce furia impotriva altora, ci impotriva ei insisi. Persoana din aceasta categorie nu admite constient temerile copilului mic, dar o va transmite inconstient prin opera sa – a se vedea renumiti scriitori precum Cehov, Dostoievsky (Miller., A.,The body never lies, 2005), Nietzsche (Miller, A.,The Untouched Key, 1988). Asa ajung sa se imbolnaveasca si sa moara de tineri.

Adultul maltratat stie in sinea sa ca nu poate respecta cea de-a cincea porunca. Unii dintre ei cauta sa-si disocieze emotiile, iar evitarea confruntarii cu tatal sau cu mama prin idealizare, lasa in urma frici al caror pret il platesc prin imbolnavire prematura sau sinucidere.

Ea insasi de meserie psihoterapeut, Miller descrie aceasta dilema morala: “daca insa vreau sa respect cea de-a cincea porunca, intru intr-o stare de stres ca de fiecare data cand imi cer ceva imposibil de realizat. De stres am suferit aproape toata viata. Am incercat sa-mi imaginez sentimentele bune si sa le ignor pe cele rele pentru a ramane in concordanta cu morala, cu sistemul de valori pe care l-am acceptat. De fapt, pentru a fi iubita ca fiica. Dar nu mi-a iesit socoteala: a trebuit, in cele din urma, sa inteleg faptul ca nu pot obtine iubire cu forta cand ea nu exista. […] Trupul este pazitorul adevarului nostru pentru ca poarta in el experienta intregii noastre vieti si are grija ca noi sa putem trai cu adevarul propriului organism. Spaimele se refereau la nevoia de comunicare la care mama mea n-a raspuns niciodata si pe care, in sistemul ei strict de educare, a pedepsit-o ca pe-o necuviinta. Cautarea contactului si a interactiunii s-a manifestat mai intai prin plans, apoi prin punerea de intrebari, in comunicarea propriilor sentimente si ganduri. Dar pentru plans primeam palme, la intrebari – raspunsuri impanate cu minciuni, iar exprimarea sentimentelor si a gandurilor imi era interzisa. […] Pentru ca nu si-a dorit niciodata sa cunoasca adevarata mea existenta, a trebuit sa-mi ascund regulat fata de ea sentimentele autentice. […]

Pentru ca a avut o copilarie frustranta si nemultumita, m-a invinovatit pe mine permanent de cate ceva. Daca ma aparam impotriva acestor nedreptati si incercam, in cazuri extreme, sa-mi dovedesc nevinovatia, intelegea acest lucru ca pe un atac impotriva ei, pe care adesea il pedepsea draconic. Confunda emotiile cu faptele. Daca se simtea atacata de explicatiile mele, pentru ea era clar ca voiam sa o atac. Ca sa constientizeze ca sentimentele ei au alte cauze decat comportamentul meu, ar fi avut nevoie de capacitatea de a reflecta”.

Dupa ce se naste, copilul are nevoie din partea parintilor de grija, de dragoste, siguranta, de comunicare. Atunci cand nevoile sale nu sunt indeplinite, el va simti intotdeauna de-a lungul timpului aceasta sete dupa iubire si atentie. Si, cu cat a primit mai putina iubire, cu atat va nega mai mult acest lucru cautand justificari si aratand binevointa si intelegere fata de parintele care l-a agresat intr-un fel sau altul. Nici o indignare, nici o opozitie, el tine cu atat mai mult la parintii sai de la care asteapta ceea ce nu i-au acordat intr-un moment important al vietii sale. Aceasta este reactia normala a trupului. El stie ce ii lipseste, el nu poate uita privatiunile, el pastreaza acolo un gol care asteapta sa fie umplut.

Cu cat trec anii, cu atat va fi mai dificil pentru adult sa obtina dragostea parinteasca care i-a lipsit atat de mult in trecut, traind mereu cu speranta ca parintii se vor schimba.

Daca devenim constienti de aceste mecanisme si incercam sa nu mai negam, ci sa recunoastem cat mai exact realitatile copilariei noastre, ne putem transforma in omul care isi poate satisface singur nevoile pe care le astepta sa fie indeplinte de la nasterea sa. Ne vom acorda singuri respectul, intelegerea emotiilor, protectia, iubirea neconditionata pe care parintii ni le-au refuzat. „O mama care admite ca din cauza experientelor ei nefericite din copilarie nu isi poate iubi propriul copil, desi se straduieste din rasputeri sa o faca, trebuie sa se astepte la acuzatia de imoralitate daca exprima acest adevar. Dar, fie si numai recunoasterea adevaratelor ei sentimente, independent de cerintele moralei, i-ar inlesni ei insesi si copilului ei sa se ajute sincer si sa rupa lantul autoamagirii”.

In urma acestor suferinte, a cicatricilor pe care trupul le-a acumulat si a moralei care obliga la sentimente false, ne putem intreba, ce este de fapt sentimentul pe care si ca adulti il numim dragoste de parinti. Originea suferintei multor oameni rezida din cautarea hranei de care trupul lor a avut nevoie in copilarie, dar pe care nu a capatat-o niciodata.

Mai tarziu, apare drama exprimata de trup prin boala. Aceasta este tragedia pacientilor cu tulburari alimentare care au crescut fara impartasirea afectivitatii, care le lipseste si in tratamentul de mai tarziu. Sursa disperarii, caracteristica nu numai vietii anorexicilor, este definita limpede: reprezinta esecul comunicarii reale cu parintii, cautata neincetat, dar zadarnic in copilarie.

 

Cum ne ajuta terapia?

Din perspectiva si experienta sa, Allice Miller ne confirma ca:

“Un educator care are o anumita intentie (n.e.: este condus si el de regulile educatiei cu care a crescut) in ceea ce ne priveste nu poate sa mijloceasca aceasta experienta, la fel de putin un psihanalist care a invatat ca trebuie sa ramana neutru fata de traumele copilariei si sa interpreteze relatarile persoanei drept fantezii. Noi avem nevoie exact de contrariul acestui model, si anume de un insotitor partinitor, care sa poata impartasi cu noi oroarea si indignarea cand ne dezvaluim pas cu pas si lui, si noua emotiile despre cat a suferit micul copil si prin ce a trebuit sa treaca, singur-singurel, in vreme ce sufletul si trupul lui se luptau pentru viata ce i-a fost in pericol permanent ani la rand”. […] Intr-o buna asistenta partinitoare, si nu neutra, se poate gasi adevarul. In acest proces pot disparea simptomele, subiectul se poate elibera de depresii si poate dobandi bucuria de a trai, poate iesi din starea de epuizare si poate obtine o crestere a energiei, de indata ce aceasta nu mai e necesara pentru refularea propriului adevar. Oboseala caracteristica depresiilor intervine de fiecare data cand ne reprimam emotiile puternice, cand bagatelizam amintirile trupului si nu vrem sa le acordam atentie”.

Totusi, daca terapia se desfasoara sub imperiul fortei coercitive a moralei, succesul terapiei este impiedicat. Clientul nu se poate elibera de constrangerea de a datora, matur fiind, dragostea sau recunostinta parintilor sai. Emotiile adevarate pastrate in corp raman blocate, fapt pe care pacientii il platesc prin trainicia gravelor lor simptome fizice si emotionale.

 

astratex.ro

Lasa un comentariu