Reprimarea furiei sau cum se nasc tiranii



mycloset.ro

Reprimarea furiei sau cum se nasc tiraniiIn vremurile actuale, consideram ca act curajos recunoasterea in fata celorlalti semeni a sentimentelor pe care le nutrim fata de parintii nostri. Cei care s-au confruntat cu mame posesive sau tati autoritari, educati prin pedepse corporale si/sau abuzuri emotionale inteleg foarte bine cat de dificil este sa te opui sistemului de valori dupa care se ghideaza o lume intreaga.

Intalnim mame care isi tin copilul sub un control total si care numesc acest lucru dragoste materna. Dar grija aproape obsesiva fata de maruntisuri nu are nimic de-a face cu dragostea reala. Copilul speriat nu poate sa accepte aceasta situatie de fapt, pentru ca are neaparata nevoie de iubire sau cel putin de iluzia ei. El nu are voie si nici vointa sa-si urasca mama, pentru ca aceasta aparent se ocupa atat de mult de bunastarea lui. Aflat intr-un conflict cu propriile emotii, intre cautarea iubirii si manipularea exercitata de catre mama, intr-o incercare de supravietuire, copilul isi directioneaza ura catre sine insusi convingandu-se automat ca merita raceala si capriciile celei care i-a dat viata.

Orice ganduri de independenta, de libertate sunt inabusite din fasa, pentru ca mama trebuie sa simta ca este utila fiului ei si cum altfel isi poate dovedi utilitatea decat prin schilodirea emotionala a copilului, care trebuie sa aiba permanent nevoie de ea?!

In lipsa atentiei si a comunicarii cu parintele, copilul respins, dar aflat totusi, intr-o stare de dependenta timpurie, se simte orfan. Treptat, relatia cu parintele se transforma in ura si vasalitate, dar pentru faptul ca nu a avut parte de iubire, copilul va trage rapid concluzia ca el insusi este de vina.

Atat timp cat furia impotriva parintilor nu va fi recunoscuta, adultul nu-si poate obtine biletul catre vindecarea traumelor dobandite in copilarie. Atat timp cat se reprima furia impotriva parintelui care nu l-a protejat, care l-a abandonat emotional si l-a silit sa se descurce singur intr-un moment important, adultul va fi intotdeauna credincios moralei „este de datoria oricarui copil sa-si respecte parintii indiferent de faptele acestora”.

Insa, acest lucru nu poate fi nici uitat, nici iertat. Consecintele refularii adevaratelor sentimente vor dauna intotdeauna psihicului si apoi trupului. Trupul isi cauta toata viata hrana adevarata care i-a lipsit in copilarie, dar pentru ca aceasta realitate interioara trebuie sa ramana inconstienta, viata este marcata de repetarea obligatorie. Dupa fiecare evadare nereusita, tanarul/adultul se va intoarce tot la parinti.

Momentul cheie din punct de vedere psihologic il regasim in ipostaza adultului care nu poate sa auda mesajele dureroase ale amintirilor din copilarie fara sa-si distruga automat sperantele care l-au ajutat, copil fiind, sa supravietuiasca acelui calvar. Pentru ca el a incercat intreaga viata, intr-o maniera grandioasa, sa se salveze cu toate uneltele pe care le avea la dispozitie de distrugerea provocata de catre parinti. Si ca atare, lui ii poate fi sila de sine insusi, dar nu si de parintele sau pe care incepe sa-l idealizeze.

Aceste caracteristici descriu copilaria si definesc traseul persoanelor maltrate, cu tati violenti si mame lipsite de capacitatea de a iubi. Cei mai multi dintre ei incearca sa scape de aceste trairi interioare prin abuzul de alcool, abuzul de droguri sau prin alte tipuri de evadare din realitate. Cu toate acestea, viata ii va gasi mereu acolo unde nu au reusit sa obtina iubirea de care aveau cea mai mare nevoie cand erau mici.

Psihoterapeutul Allice Miller in „Revolta trupului” spune: „Se gasesc nenumarate motive pentru bolile sau moartea celor napastuiti in copilarie. Dar motivul cel mai aproape de adevar este rareori spus, pentru ca, de fapt, este absolut normal sa datorezi recunostinta parintilor, bunicilor si persoanelor care le tin locul acestora, chiar daca ai fost chinuit de ele. Acest lucru tine de morala noastra conform careia adevaratele noastre sentimente si nevoile noastre autentice trebuie ingropate. Bolile grave, mortile timpurii si sinuciderile sunt urmarile logice ale supunerii in fata unei astfel de legi, pe care o numim morala si care, in principiu, oriunde pe aceasta lume ameninta sa sufoce adevarata viata, cata vreme constiinta tolereaza aceste legi si le acorda o mai mare importanta decat vietii insesi.

Pentru ca trupul nu tine seama de aceasta, el vorbeste in limbajul bolilor, care arareori este inteles, cata vreme nu va fi inteleasa negarea adevaratelor sentimente din copilarie.elefant.ro

Anumite porunci ale decalogului isi pot revendica si astazi valabilitatea. Dar cea de-a cincea porunca se afla in contradictie cu legile psihologiei. Ar trebui neaparat recunoscut faptul ca `iubirea` silita poate cauza mari daune. Oamenii care au fost iubiti cand erau copii, isi vor iubi parintii fara ca pentru asta sa trebuiasca sa respecte cea de-a cincea porunca. Iar respectarea unei porunci nu va putea naste niciodata iubire”.

Deseori, se considera educatie bataita la fund pe care o primeste copilul de patru ani pentru ca nu sta nemiscat, pentru ca se suie pe masa si danseaza, pentru ca este energic si vioi. Brusc, abuzul copiilor ia forma unei greseli neintentionate (sau nu) facuta de catre parintii care au cele mai bune intentii, dar care au fost suprasolicitati de procesul educativ. Somajul sau munca in exces devin motive pentru care tatal loveste copilul, iar tensiunile din cuplu sunt prezentate ca explicatii pentru mama care rupe bastoane pe spinarea copiilor ei. Explicatiile sunt acceptate pentru ca morala societatii inclina intotdeauna in favoarea adultilor, dar nimeni nu-si pune problema injosirilor, maltratarilor care au condus la transformarea copiilor normali in tirani.

Mecanismul psihologic ii invaluie atat pe cei deveniti monstri cat si pe cei care si-au indreptat furia catre interior si s-au imbolnavit. Ei isi apara de orice repros parintii care le-au aplicat odinioara grave pedepse corporale. Ei nu stiu cat i-au costat maltratarile, nu stiu cat au suferit din aceasta cauza si nici nu vor sa stie. Ei spun ca este binefacere si chiar cred ca totul a fost spre binele lor.

Oamenii se pot rupe de relatia distructiva daca isi pot exprima revolta fata de purtarea parintilor. Altfel, copilul nu se va maturiza niciodata. Maturizarea inseamna infruntarea adevarului, sa simtim suferintele refulate; sa ne recunoastem istoria asa cum a fost ea, fara sa mai fie nevoie sa o reprimam. Aceasta este eliberarea de trecut. Acest demers nu este facil, deseori este dureros, dar posibil.

Daca ulterior contactul cu parintii poate fi pastrat sau nu, acest lucru depinde de circumstantele date. Ceea ce trebuie sa facem este sa renuntam la relatia bolnavicioasa cu parintii interiorizati din copilarie, pe care o numim, dar nu este cu adevarat, dragoste. Sentimentul acesta consta din mai multe elemente: recunostinta, mila, asteptari, negare, iluzii, supunere, spaima si frica de pedeapsa.

Este adevarat ca iertarea il elibereaza pe cel care o acorda. Insa iertarea nu poate fi cu adevarat acordata, daca istoria si faptele nu sunt recunoscute asa cum au fost. Orice negare, oricat de mica, a realitatii reprezinta un obstacol in calea iertarii; aceasta nu mai poate fi folosita ca instrument de vindecare pentru cel care a suferit de pe urma altora. Cei carora li se cere in procesul terapeutic sa-si ierte parintii, raman prinsi in postura copilului mic. Ei vor sa-si iubeasca parintii, dar, in principiu, se lasa in continuare controlati o viata intreaga si distrusi (sub forma de boala) de parintii pe care i-au interiorizat. Aceasta dependenta intretinuta, desi refulata, ramane totusi activa si ne impinge la agresiuni fata de cei nevinovati. „Uram numai cata vreme ne simtim neputinciosi.

Multi oameni neaga perceptiile vechi, nu vad adevarul si prezinta faptele intr-o lumina favorabila, obisnuindu-se cu ideea iertarii. In acest context, ei raman si in perioada adulta prizonierii propriilor asteptari din copilarie: sa li se satisfaca cerintele, sa fie sprijiniti, respectati, altii sa decida in locul lor in momentele grele ale vietii, etc.

Scriitori celebri precum Proust, Virginia Woolf, Arthur Rimbaud, James Joyce, celebrul poet Yukio Mishima si multi altii, au ramas credinciosi acestei porunci din biblie, de a-si cinsti toata viata parintii desi acestia le-au produs o mare suferinta launtrica.

Pentru ca speranta de a fi iubit este atat de intensa, pentru ca sentimentul de a fi acceptat este fundamental, copilul abuzat isi sacrifica nevoia de adevar, de devotament fata de sine, de comunicare autentica, de a intelege si de a fi inteles. Renunta la toate acestea sub presiunea celei de-a cincea porunci, aruncandu-se in bratele negarii.

Miller adauga: „Aceasta negare le-a provocat boli grave si moarte timpurie. Sigur ca multi oameni traiesc mult si daca isi idealizeaza toata viata parintii de care au fost candva maltratati. In orice caz, nu stim cum s-au impacat cu neadevarul lor. Cei mai multi l-au dat inconstient mai departe generatiei urmatoare. Stim, dimpotriva, ca scriitorii numiti aici incepusera sa aiba o idee despre propriul adevar. Totusi, in izolarea lor si intr-o societate care le-a tinut permanent partea parintilor, nu si-au putut gasi curajul de a renunta la negarea lor. Cat de puternic actioneaza presiunea societatii poate oricine constata si singur.”.

Cine recunoaste cruzimea mamei sale si vorbeste deschis despre acest lucru va starni, in general, cam astfel de reactii: „Dar si ei i-a fost greu, a facut asta si asta pentru tine. Nu trebuie s-o judeci asa, nu trebuie sa vezi totul in alb si negru, nu trebuie s-o privesti unilateral. Nu exista parinti perfecti”, etc. Se creeaza impresia ca toti cei care argumenteaza astfel isi apara propria mama, dar respectivul nu pe ea a atacat-o. El n-a vorbit decat despre mama lui.

In cadrul terapeutic se folosesc diferite tehnici ca suport pentru adult in redobandirea valorii de sine, dar fara sa-i anuleze blocajele. Cei care dau neintrerupt sfaturi de „ar trebui sa te respecti”, „trebuie sa-ti apreciezi calitatile”, „fa asta si asta”, nu stiu ca acestea nu pot fi propriu-zis urmate.

Cine nu se poate aprecia, nu se poate respecta, nu poate fi pe picioarele sale, nu se comporta astfel de bunavoie. Blocajele lui sunt rezultatul unei istorii pe care trebuie s-o cunoasca cat mai exact posibil, trebuie s-o cunoasca din punct de vedere emotional pentru a intelege de ce a devenit asa cum este. Daca a inteles acest lucru, nu mai are nevoie de sfaturi.

Putini oameni au reusit sa mearga pe acest drum si multi oameni se multumesc cu sfaturile terapeutilor sau se lasa impiedicati de reprezentarile religioase in descoperirea propriului adevar. Frica este in toate un factor decisiv.

Cazul Saddam Husein

„Incercarile mele de a transmite Vaticanului informatii despre importanta copilariei fragede mi-au aratat ca este imposibil sa trezesti mila in barbatii si femeile care, la inceputul vietii lor, au invatat sa-si reprime atat de puternic sentimentele adevarate, naturale, incat, in mod cert, n-a mai ramas nici urma de acestea in viata lor. Nu mai exista nici o curiozitate pentru sentimentele altora. Oamenii care au fost masacrati psihic cand erau copii par sa traiasca numai in buncarul lor interior, in care nu au voie sa se roage decat la Dumnezeu. Lui ii deleaga raspunderea lor si urmeaza cuminti preceptele bisericesti ca nu cumva sa fie pedepsiti pentru greselile lor de Dumnezeul asa-zis iubitor.

Putin dupa arestarea lui Saddam Hussein, s-au unit in toata lumea vocile compasiunii, stimulate de Vatican, fata de tiranul lipsit de scrupule, atat de temut pana atunci. Dar in opinia mea, in felul in care judecam un tiran nu putem sa pornim pur si simplu de la mila normala fata de un om oarecare si sa-i uitam faptele.

Saddam Hussein s-a nascut la data de 28 aprilie 1937 si a crescut intr-o familie de tarani in apropiere de Tikrit. Nu aveau pamant si traiau in saracie. Dupa informatiile biografilor Judith Miller si Laurie Mylroie (1990), tatal biologic al lui Saddam Hussein a parasit-o pe mama sa la scurt timp dupa nasterea copilului. Tatal sau  vitreg, un pastor, l-a umilit permanent, numindu-l ,,fiu de tarfa” sau „pui de catea”, l-a batut fara mila si l-a chinuit in mod brutal. Pentru a putea exploata la maximum forta de munca a copilului dependent, i-a interzis sa mearga la scoala pana la varsta de zece ani. Il trezea in miezul noptii si-l punea sa pazeasca oile. In acesti ani de formare, orice copil isi dezvolta reprezentari despre lume si valorile vietii. In el cresc dorinte a caror implinire si-o imagineaza.

La Saddam, care era prizonierul tatalui sau vitreg, aceasta dorinta nu putea fi decat: puterea nelimitata asupra altora. In creierul sau s-a format probabil ideea ca nu-si poate salva demnitatea furata decat daca are asupra altora aceeasi putere pe care a avut-o tatal vitreg asupra lui. In copilaria sa nu au existat alte idealuri, alte modele: exista numai tatal atotputernic si el, victima terorii. Dupa acest model, adultul a organizat ulterior structura totalitara a tarii sale. Trupul lui n-a cunoscut altceva in afara de violenta.

Orice dictator isi neaga suferintele copilariei si incearca sa le uite cu ajutorul megalomaniei. Dar inconstientul unui om inregistreaza intreaga istorie in celulele corpului si il impinge intr-o zi la confruntarea cu propriul adevar. Faptul ca, platind miliarde, Saddam a cautat un adapost in apropierea locului nasterii sale, unde nu l-a ajutat nimeni cand era copil, intr-o zona foarte suspecta, in care nu putea fi aparat, oglindeste lipsa de sperante de a scapa de copilarie si ilustreaza foarte clar constrangerea repetarii. Precum in copilarie, Saddam n-a avut nici o sansa.

Se poate demonstra faptul ca, in cursul vietii, caracterul unui tiran nu se schimba, cata vreme nu i se opune nici un fel de rezistenta. Pentru ca ramane neschimbat scopul lui propriu-zis, inconstient, ascuns in spatele tuturor activitatilor lui constiente: sa stearga cu buretele umilintele cunoscute in copilarie si negate cu ajutorul puterii. Dar pentru ca acest lucru nu se poate realiza niciodata, pentru ca trecutul nu se poate sterge si nici nu poate fi invins cata vreme subiectul isi neaga suferintele de odinioara, cutezanta unui dictator este sortita esecului prin constrangerea repetarii. Noi si noi victime vor plati pretul pentru aceasta.

Hitler a condus lumea intreaga prin comportamentul propriu, care era acela al tatalui lui fata de el cand era mic: nimicitor, neindurator, arogant, lipsit de consideratie, ingamfat, pervers, egoist, marginit si prost. Prin imitarea inconstienta a acestuia, Hitler i-a ramas credincios tatalui sau. Din acelasi motiv, dictatori ca Stalin, Mussolini, Ceausescu, Idi Amin, Saddam Hussein si multi, multi altii s-au purtat in mod similar.

Biografia lui Saddam este cu siguranta un exemplu clasic de umilire extrema a copilului, pentru care mai tarziu mii si mii au cazut victima razbunarii lui si au platit cu viata. Refuzul sau de a invata, in sfarsit, ceva din faptul acesta pare grotesc, dar este total explicabil.

Tiranul fara scrupule nutreste aceleasi spaime refulate ale copilului batut candva, spaime pentru care nu a putut niciodata si nu poate nici acum sa-l acuze pe tata; el ramane devotat tatalui in ciuda chinurilor suferite. Orice tiran devine simbolul tatalui sau, de care este legat prin toate firele, in speranta de a-l putea transforma candva, cu ajutorul propriei cecitati, intr-un om iubitor.

Aceasta speranta trebuie sa-i fi indemnat pe reprezentantii bisericii catolice sa arate mila pentru Hussein. Acum doi ani, am solicitat sprijinul catorva cardinali cand am prezentat la Vatican materialul despre daunele tarzii provocate de metoda de educare a copiilor prin bataie si i-am rugat sa-i instruiasca pe tinerii parinti in acest sens. Nu am reusit, dupa cum am spus, sa trezesc vreunuia dintre cardinalii carora le-am scris macar o urma de interes fata de aceasta problema arzatoare, dar ignorata la nivel mondial.

N-au dat nici cel mai mic semn de mila crestina. Dar astazi arata indubitabil ca sunt capabili de mila, insa, in mod semnificativ, nu pentru copiii maltratati, nici pentru victimele lui Saddam, ci pentru el insusi, pentru figura paterna lipsita de scrupule simbolizata prin despotul de temut.

Copiii batuti, chinuiti, umiliti, pe care nu i-a ajutat niciun Martor Constient (n.e.: persoana care nu este influentata de regulile educatiei din copilarie si de presiunile societatii), dezvolta de regula mai tarziu o mare toleranta pentru cruzimile figurilor paterne si, in mod evident, o indiferenta surprinzatoare in ceea ce priveste suferintele copiilor maltratati.

Nu mai vor in nici un caz sa stie ca si ei au facut parte odata dintre acestia si indiferenta ii protejeaza sa vada realitatea. Asa devin avocatii raului cu toate ca sunt foarte convinsi de intentiile lor umane. De mici au fost nevoiti sa invete sa-si reprime si sa-si ignore sentimentele adevarate; au fost nevoiti sa invete sa se increada nu in aceste sentimente, ci numai in preceptele parintilor, profesorilor si autoritatilor clericale. Acum sarcinile lor de adulti nu le mai lasa timp pentru perceperea propriilor sentimente.

Afara numai de cazul in care acestea se potrivesc sistemului de valori patriarhal in care traiesc: asa se justifica si mila fata de tata, chiar daca acesta este distructiv si periculos. Cu cat mai mari sunt crimele unui tiran, cu atat mai mult se poate bizui in mod clar pe toleranta celorlalti, cata vreme admiratorilor sai le ramane inchis ermetic accesul la suferintele din propria copilarie”. (Miller, A. 2006)

 

astratex.ro

Un raspuns pentru “Reprimarea furiei sau cum se nasc tiranii”

  1. Irina says:

    Buna seara ! Va rog daca se poate as dori sa stiu cine a sris acest articol si deasemenea daca este posibil date de contact In privat.Multumesc!

Lasa un comentariu