Psihoterapia traumei



avon.ro

 

Cea mai importanta forma de terapie a traumei se refera la interventiile in criza. Acestea vizeaza trei aspecte principale:

  • asigurarea securitatii celor afectati, cat mai repede si mai profund;
  • disponibilitatea unui partener empatic de discutie pentru cei afectati;
  • favorizarea intelegerii efectelor traumei si a procesului de elaborare a acesteia.

Asigurarea securitatii inseamna adesea indepartarea celor afectati de la locul evenimentului traumatizant. Locul de tratare al victimei trebuie sa fie amplasat departe de locul catastrofei, acest lucru fiind important si pentru cei care ajuta. Sentimentul de siguranta a celor afectati poate fi sustinuta prin contact corporal nemijlocit, de exemplu, prin tinerea de mana.

La traumatizarea conditionata social, de exemplu, dupa accidentele de circulatie sau acte de violenta, victimele si faptasii trebuie sa fie despartiti. Numai asa, victimele pot sa se simta in siguranta.

Cei care ajuta, trebuie mereu sa intreprinda o incercare de explicatie, apoi sa observe cu grija reactia celor afectati, care poate sa fie foarte diferita, dupa cum ei se afla in stadiul de evitare sau cel de invadare cu excitatii.  In cel din urma caz, relaxarea si linistirea trebuie sa primeze in fata informarii.

In faza de negare, cel care ajuta trebuie sa actioneze cu precautie si sa nu corecteze decat pozitiv, daca cei afectati relateaza evenimentul „fragmentat” – mecanismele de aparare trebuie respectate in faza acuta, dat fiind ca ele reprezinta o incercare de autoaparare la care nu se poate renunta.

Daca este restabilit un sentiment bazal de siguranta si exista posibilitatea de a vorbi, atunci are sens sa i se mijloceasca celui afectat intelegerea faptului ca el, prin reactia sa la stres si la trauma, raspunde pe deplin normal la o situatie absolut neobisnuita. Dupa sfarsitul situatiei de catastrofa directa, cel afectat trebuie sa fie informat despre fenomenul trairii in faza de actiune.

Cel care ajuta, trebuie sa perceapa pozitiv izbucnirile sentimentelor, ca manifestare a comportamentului de coping expresiv. Daca cei afectati isi fac reprosuri pentru comportamentul lor „lipsit de stapanire”, pozitia de sustinere emotionala a celui care ajuta poate actiona despovarator.

In cazul paraliziei emotionale, retragerii si apatiei celui afectat, in faza de evitare, cel care ajuta trebuie sa stea la dispozitie ca simplu partener de discutie, fara a i se impune celui afectat.

Scopul unei convorbiri de sustinere este aici si acela de a favoriza procesul bifazic de elaborare, care corespunde procesului natural de vindecare a ranilor psihice si, pe de alta parte, de a-l impiedica sa cada intr-una dintre extreme, fie in coplesirea emotionala neajutorata, fie in negarea incremenita. Daca cei afectati primesc intelegere pentru incercarea lor de a dori sa uite situatia, atunci ei sunt in stare si sa admita din nou confruntarea cu evenimentele.avon.ro

In faza de actiune, amatorii care incearca sa ajute diferentiaza foarte greu intre simptomele normale si procesele complicate. La incidenta sporita a simptomelor disociative, ca depersonalizarea, negarea realitatii, fragmentarea psihotica cu formatiuni delirante sau depresie persistenta, ingrijirea postevenimentiala trebuie realizata de specialisti psihosociali.

Reguli pentru terapia traumei

Wilson (1989) a formulat cateva reguli pentru terapia traumelor.

1. Acceptarea non-judecativa a victimei.
Victimele traumei simt adesea ca nimeni nu le poate intelege, ca nimeni altcineva, nici chiar terapeutul nu a impartasit experienta pe care au trait-o ele. Daca clinicianul reuseste sa se elibereze de propriile tendinte de aparare, ca de exemplu, culpabilizarea victimei sau critica fata de comportamentul potental gresit al victimei sau de alte reactii contratransferentiale, atunci el poate dezvolta deschiderea si disponibilitatea empatica de a asculta istoria traumatica si sa ii poata comunica acestuia zdruncinarea emotionala proprie.

El nu trebuie sa il forteze pe pacient, ci sa ii arate prin semnale ca este gata sa asculte istoria. In multe cazuri, mai ales la traumatizarea extrema, ca in cazul ostaticilor, este bine sa se formuleze direct si clar ceea ce este recognoscibil, nu indreptat spre pacient sub forma de intrebare, ci printr-o observatie in care terapeutul lasa sa se recunoasca faptul ca el stie despre astfel de evenimente. Ostaticii sexuali, de exemplu, dezvolta adesea sentimente insuportabile de rusine, care pot sa fie astfel atenuate.

2. Interventia imediata si ajutorul, sustin procesul de descarcare.
Victimele traumelor au nevoie urgenta de cat mai mult ajutor social (psihologic si economic) pentru a putea restabili un sentiment fundamental de siguranta.

3. Asteptarea de reactii contratransferentiale masive.
Terapeutii traumei trebuie sa se astepte din partea lor insisi la reactii sentimentale puternice si adesea tendinte de actiune greu controlabile.

4. Disponibilitatea de a se lasa pus la incercare.
Victimele traumelor au pierdut adesea orice incredere in ajutorul interuman. Inainte de a se confesa unui om neutru, ei fac o serie de teste care ii vor arata daca acesta merita incredere pentru ajutorul pe care il ofera. Clinicanul trebuie sa fie deschis, sa isi comunice in mod sincer si adecvat gandurile si sentimentele, fara sa iasa din limitele abstinentei (de la propriile trebuinte si reprezentari egocentrice) si sa se piarda in reactii contratrasferentiale.

5. In procesul terapeutic, transferul, ca proces de reluare a legaturii, este vazut ca un proces de reconstructie a relatiilor distruse de trauma. La traumele sociale, se cere in special depasirea neincrederii si reconstructia fundamentelor.

6. Pornirea de la ipoteza ca simptomul de supraincarcare psihotraumatica a fost provocat de evenimentul traumatic. Cu aceasta ipoteza, pacientul se poate simti acceptat si poate porni in elaborarea experientei traumatice.

7. Informatia despre natura si dinamica reactiilor traumatice este o parte componenta a terapiei traumei.

Ochberg (1993) formuleaza trei principii ale terapiei traumei:

  • normalitate – simptomele expozitorii trebuie prezentate celor afectati ca o consecinta normala a unei situatii anormale;
  • individualizare – terapeutul trebuie sa accepte varianta individuala a pacientului si sa o faca pe aceasta de inteles.
  • fortificarea pacientului si cooperare – pacientul se simte fortificat daca invata sa isi inteleaga simptomele ca o reactie (paradoxala) la o situatie care nu lasa nici o posibilitate de stapanire adecvata („situatia traumatica”).

8. Evenimentele traumatice pot sa duca, la orice varsta, la alterari ale dezvoltarii Eului si identitatii. Ele pot urgenta, incetini, impiedica sau intrerupe procesele normale de dezvoltare, ducand, de exemplu, la un clivaj intre identitate si ideea de sine pretraumatica si posttraumatica.

In literatura, a fost descrisa o „tulburare posttraumatica a sinelui” (Post-traumatic Self Disorder), care ia nastere atunci cand mediul social nu reactioneaza destul de empatic la leziunile traumatice. Printre consecinte, se afla si mania, si vulnerabilitati narcisice, autoapreciere scazuta, sentimente de instrainare, idei paranoide, fantasme de razbunare, ca si o sensibilitate sporita fata de comportamentul nonempatic.

Parson (1988) descrie acest fenomen la soldatii din Vietnam cu traume de razboi, care s-au simtit, dupa terminarea razboiului, neglijati de anturajul lor social si de societate. Aici este vorba despre un tablou simptomatic secundar, care ia nastere in urma abordarii prea putin empatice fata de victimele traumatizate. Experienta traumatica poate insa intrerupe si de la sine (in mod natural) continuarea sentimentului identitatii de sine.

9. Negarea, clivajul si formele de disociere apartin mecanismelor de aparare care urmeaza unei traume psihice. Este necesar ca terapeutii sa ia pozitie fata de aceste reactii de aparare, care sunt mai degraba neglijate in conceptele traditionale de aparare. Aceste mecanisme poate duce la o alterare durabila a personalitatii.

10. Incercarile de autovindecare prin alcool sau droguri sunt raspandite, in cazul sindroamelor de suprasarcina posttraumatica.
Este absolut normal ca pacientii sa incerce sa imblanzeasca suprasarcina extrema prin alcool sau alte droguri, pentru a mentine starea extrema de excitatie a sistemului nervos autonom in limite suportabile. Terapeutii specializati in traume trebuie sa inteleaga aceste fenomene, desi tratamentul prin alcool sau droguri interfereaza cu planul de tratament al terapiei. In abordarea traumei, nu se recomanda utilizarea excesiva a tranchilizantelor.

11. Transformarea cu succes a experientei traumatice poate avea drept consecinta dezvoltarea unor trasaturi pozitive de caracter: onestitate, integritate, sensibilitate pentru ceilalti, si eforturi puternice pentru egalitate, echitate, adevar, interes pentru valori spirituale. Indicarea unei astfel de posibilitati de dezvoltare poate sa il ajute pe pacient sa iasa din abisul traumei, fara sa ii solicite o asa-zisa „gasire a sensului”.

12. Angajamentul social si vorbitul despre trauma favorizeaza procesul de vindecare. Procesul de vindecare poate fi ajutat de capacitatea de a vorbi despre cele traite, de a-si reprezenta propriile sentimente si chiar o angajare sociala a celor traumatizati pentru preventia traumatizarii si pentru ajutarea altor persoane traumatizate.

13. Transformarea traumei este un proces pe durata vietii. Chiar si atunci cand, in cadrul unei psihoterapii, experienta traumatica este perlaborata cu succes, cel afectat ramane cu o zdruncinare pe viata. Evenimentele de viata care amintesc de trauma, chiar si de departe, pot sa aduca la o noua nelinistire, mai ales cand legaturile cu experiente mai vechi au ramas inconstiente.

Pe langa aceste teme mentionate mai sus, intervin urmatoarele aspecte importante pentru pacientii traumatizati:

  • activitatea fizica – rol important pentru demontarea reactiei fiziologice de stres. Plimbarile sau ascensiunile montane pot contribui la intreruperea, fie si pentru un timp scurt, a ciclului ruminatiilor, a retrairii experientei traumatice sau al blocarii si retragerii.

Rutinele sportive pot sa se realizeze, in functie de capacitatea pacientului, in cluburi sportive, centre de fitness, mai ales in grup.

  • intrebarile despre obiceiurile alimentare – pacientii traumatizati incearca adesea sa se consoleze in impasul emotional prin mancare, bautura sau droguri.

Pentru a favoriza integrarea sociala a pacientilor traumatizati, trebuie luate in considerare settinguri terapeutice si grupuri sociale foarte diferite, de exemplu, familia, grupurile de intrajutorare sau serviciile sociale.

Familia poate oferi un ajutor valoros pentru depasirea traumei, dar numai atunci cand structura familiala este favorabila:

  • situatia traumatica nu trebuie negata de catre membrii familiei;
  • problema trebuie suportata de catre familie si nu atribuita victimei;
  • exista toleranta, afectiune si comunicare deschisa;
  • roluri familiale flexibile; nu exista violenta si nu sunt utilizate droguri.

Grupurile de autoajutorare pot fi foarte utile, ele pot combate mai ales tendinta victimelor de a se autoculpabiliza si de a se izola social.

 

avon.ro

Lasa un comentariu