Psihodrama clasica moreniana



answear.ro

In contextul psihologiei, numele lui Jacob Levi Moreno (1889-1974) are o rezonanta deosebita, fiind asociat cu contributii fundamentale in acest domeniu: psihodrama si sociometria. Le-a creat si dezvoltat in aproape saizeci de ani de activitate in campul social, clinic, educativ, initial in Viena si apoi, din 1925, in SUA. Moreno este considerat drept unul dintre primii terapeuti orientati actional, creator al unor metode de analiza sociologica si de diagnoza psihologica a grupurilor, parinte al terapiei de grup si al abordarilor maritale, pionier in tratamentul psihozelor. Primele sale lucrari despre psihodrama apar in 1946, iar dupa moartea sa (1974) o are drept continuator activ pe sotia si colaboratoarea sa Zerka Toeman Moreno – actualmente liderul mondial al psihodramei.

In contextul psiho-social al inceputului de secol XX, in care psihoterapia era dominata de psihanaliza si de figura lui Freud, Moreno a reprezentat o prezenta charismatica si inovatoare. Fascinat de valentele cathartice si terapeutice ale reprezentatiei dramatice, el vedea in teatru lumea care deblocheaza spontaneitatea, care permite exprimarea, intercunoasterea si comunicarea nu numai la nivel verbal, ci si prin corporalitate. Actiunea teatrala este totodata si modalitatea ideala pentru a intrupa, a pune in act si a lua contact cu fantasmele intrapsihice, care capata pe scena forme concrete.

Moreno si-a inceput cariera prin a da viata unui teatru improvizat, numit „teatrul spontaneitatii”. Aici o trupa de actori puneau in scena piese ad-hoc, pe teme sugerate de public sau dupa intamplari scoase din ziare. Scenografia era stabilita si aranjata pe loc, iar publicul era invitat sa interactioneze liber cu actorii.

In psihodrama nu se mai folosesc actori, ci pacientii insisi sunt cei care isi pun in scena propriile conflicte si joaca diferitele roluri. Aceasta le permite sa intre in contact nemijlocit cu realitatea lor interioara, sa capete distanta fata de ea si sa castige noi perspective.

Tehnicile de acest tip pot fi adaptate si folosite eficient si in terapia individuala, dar psihodrama propusa de Moreno  ramane prin excelenta o modalitate de lucru in grup. Ea se bazeaza pe ideea importantei centrale a relatiilor interumane in dezvoltarea si buna functionare a lumii intrapsihice. De aceea, in grupul psihodramatic se lucreaza atat asupra legaturilor prezente, existente intre participanti, cat si asupra  lumii relationale pe care o aduce cu sine fiecare dintre membrii grupului (relatii trecute sau prezente, posibile sau imaginate cu cei din familie, prieteni, necunoscuti, iubiti, colegi etc.).

Termenul utilizat pentru descrierea activitatii  desfasurate in acest context este cel de semirealitate sau plusrealitate. Aceasta inseamna ca, pe de o parte, ceea ce se petrece in spatiul scenic are consistenta, este real pentru ca se intampla aici si acum, in prezenta celor din grup. Pe de alta parte, reprezentatia psihodramatica are un caracter special, nu face parte din viata curenta, obisnuita, este diferita de cotidian. Ea reprezinta o maniera apropiata de joc pentru a aborda diverse probleme, maniera care permite modificari, exagerari sau minimalizari, incercari imposibile sau improbabile in viata reala.

Conceptele cheie utilizate de Moreno pentru a explica scopul si modul de utilizare ale psihodramei clasice sunt cele de: spontaneitate, creativitate, intalnire.

Spontaneitatea reprezinta o tendinta naturala a fiintei umane. Prin spontaneitate continuturile noastre mentale (idei, imagini, dorinte, fantasme etc.) tind sa se organizeze in forme adaptate fie nevoilor interioare, fie cerintelor realitatii. Spontaneitatea este legata de ideea de nou si de cea de adecvare, in sensul ca individul aflat in stare de spontaneitate este capabil sa ofere raspunsuri adaptative la situatii inedite, cu care se intalneste prima oara si sa gaseasca raspunsuri noi si adecvate la situatii familiare. Reactiile noi cu orice pret, dar inadecvate cerintelor realitatii nu tin de spontaneitate.

Spontaneitatea se afla intr-un raport de inversa proportionalitate cu anxietatea (cu cat spontaneitatea are mai mult spatiu liber de manifestare, cu atat anxietatea se reduce; cu cat spontaneitatea scade, cu atat anxietatea creste, iar pierderea totala a spontaneitatii conduce la instalarea atacului de panica). Demersul psihodramatic isi propune tocmai activarea spontaneitatii si reducerea anxietatii. Pentru a se actualiza, spontaneitatea are nevoie de un mediu facilitator care se realizeaza prin intalnirea empatica cu ceilalti.

Studioul de psihodrama isi propune sa asigure un astfel de spatiu securizant, continator, destinat sa mentina anxietatea la nivele care sa nu declanseze raspunsuri defensive rigide, blocante, ci sa-i permita individului sa iasa din situatia veche, blocanta si sa caute raspunsuri noi. Spontaneitatea este o stare interioara (care se schimba continuu) care pune individul in conditia de a-si folosi propriile inzestrari de creativitate.dEpurtat.ro

Creativitatea este definita ca o potentialitate legata de genotip, careia spontaneitatea ii da viata si continut. Potentialul creativ difera de la o persoana la alta. Nu toti cei aflati in stare de spontaneitate pot fi la fel de creativi, dupa cum fara creativitate, spontaneitatea ramane goala si sterila. Spontaneitatea poate fi indusa, stimulata si facilitata in mod constient (ceea ce isi propune activitatea psihodramatica), in timp ce creativitatea poate fi doar constatata, verificata. De aceea, interventia terapeutica asupra unui individ consta in a-i facilita o stare de spontaneitate capabila sa declanseze un proces de autoorganizare creativa. Prin activarea resurselor creative interioare, individul devine capabil sa gaseasca solutii noi, originale la situatii vechi, la prima vedere imposibil de modificat.

Intalnirea este un concept care se refera la situatiile interpersonale considerate drept agenti primari pentru dezvoltarea personalitatii. Situatia grupului psihodramatic ii ofera individului ocazia intalnirii atat cu terapeutul (directorul de psihodrama) care il conduce si il acompaniaza in explorarea si restructurarea lumii sale interioare, cat si cu ceilalti membrii ai grupului cu care traieste o experienta reciproca, carora le impartaseste si de la care primeste intelegere si sustinere. Valoarea terapeutica a intalnirii sta in relatiile interpersonale empatice ce se stabilesc intre terapeut si client, pe de o parte, si intre membrii grupului, pe de alta, relatii care faciliteaza aparitia unei stari de spontaneitate si stimuleaza creativitatea.

 

Tehnici psihodramatice

J.L. Moreno descrie cinci instrumente metodologice fundamentale ale lucrului psihodramatic: scena, directorul (terapeutul psihodramatist), protagonistul, eurile auxiliare si auditoriul.

Scena reprezinta locul in care persoanele interactioneaza cu ceilalti membri ai grupului, vin in contact unii cu altii, comunica, au ocazia sa se miste, sa actioneze, sa se exprime in functie de instructajul directorului de psihodrama. Este un spatiu suficient de incapator, confortabil, acoperit cu o mocheta curata, astfel incat participantii la grup sa se poata aseza pe jos. Are forma circulara pentru a asigura pozitii de egalitate tuturor membrilor grupului. In timpul lucrului cu protagonistul, scena este spatiul in care acesta isi exteriorizeaza continuturile mentale prin punerea lor in scena cu ajutorul recuzitei si al eurilor auxiliare.

In acest interval de lucru, membrii grupului care nu au fost alesi ca euri auxiliare se retrag in afara scenei, in auditoriu, de unde asista la reprezentatia psihodramatica. Pentru a-i permite protagonistului sa-si reactualizeze cat mai veridic ideile, imaginile, fanteziile si pentru a fi adecvat amenajata, scena beneficiaza de diverse obiecte care pot servi ca repere spatiale (recuzita din care, de exemplu, o saltea poate fi folosita ca pat, ca paravan, ca munte, ca pluta etc.; un bat poate figura o usa, un toiag, o sabie, un tablou etc.), de posibilitati de reglare a fundalului sonor si a luminii.

De asemenea, exista un balcon cu vedere asupra scenei, din care protagonistul are posibilitatea unei viziuni de ansamblu, detasata, dintr-un alt unghi asupra  scenei si a intamplarilor derulate acolo. Scena, ca spatiu al semirealitatii, ii permite persoanei sa retraiasca momente de suferinta sau de bucurie, sa se confrunte cu personaje infricosatoare sau cu fiinte dragi, sa evoce sentimente si comportamente din trecut sau sa experimenteze trairi si conduite noi, sa joace roluri arhicunoscute sau inedite, sa calatoreasca in trecut, in prezent sau in viitor, in lumea reala sau pe taramul fanteziei, in orasul natal sau in cel mai indepartat colt de lume. Toate aceste posibilitati ii permit subiectului sa experimenteze o multitudine de pozitii, de roluri spontane care-l mobilizeaza, il flexibilizeaza si permit o restructurare a lumii sale psihice.

Directorul (terapeutul psihodramatist) este un terapeut calificat in metodologia psihodramatica, care conduce sesiunea de psihodrama in toate etapele ei. El propune grupului diverse tipuri de activitati (pentru a-i incalzi pe participanti, a le debloca spontaneitatea si a crea o atmosfera propice lucrului in grup), asigura derularea etapelor specifice sedintelor psihodramatice, iar in timpul lucrului cu protagonistul este conducatorul terapiei. Inca din momentul intrarii in contact cu protagonistul, terapeutul il ajuta pe acesta sa decida asupra materialului psihic ce va fi examinat si pus in scena. Apoi, el discerne din multitudinea de informatii si de cai posibile de explorare pe cele mai semnificative pentru subiect si care sa-l scoata pe acesta din scenariile stereotipe. Interpretarile facute de directorul de psihodrama nu sunt directe, ci sunt oferite prin intermediul actiunii.

Strategia terapeutica presupune propunerea de catre director a unei succesiuni de secvente care sa capete sens pentru protagonist, sa-i permita acestuia sa intre in contact cu sentimentele sale si sa si le clarifice, sa descopere noi modalitati de a privi si de a intelege situatii sau relatii cu care se confrunta si sa exerseze roluri si comportamente noi. Directorul este o prezenta activa, directiva, activa, disponibila, pe care protagonistul se sprijina in explorarea lumii sale interioare si cu ajutorul caruia ajunge la o reasezare, mai adaptativa, a continuturilor sale mentale.  

Protagonistul este acel membru al grupului care este ales in timpul sedintei psihodramatice pentru a reprezenta pe scena un aspect al lumii sale interioare. Acesta poate fi o intamplare din viata cotidiana, o amintire, un vis, o fantezie, o stare emotionala dominanta intr-un anumit moment al vietii, o dorinta, relatia cu una sau mai multe persoane, o halucinatie (in cazul pacientilor psihotici) etc. Alegerea protagonistului se face fie de catre colegii de grup (de exemplu, fiecare membru al grupului se aseaza in spatele persoanei cu care a rezonat si pe care ar dori sa o vada ca protagonist), fie de catre director (cu acordul grupului), fie prin autopropunere (cei care doresc sa fie protagonisti se ofera si, eventual, se alege intre ei in urma unei discutii deschise).

Pentru ca reprezentatia psihodramatica sa fie eficienta, protagonistul are nevoie de un bun nivel de incalzire care sa-i deblocheze spontaneitatea si sa-l faca sa se simta in siguranta in mijlocul grupului. Astfel, va reusi sa se exprime liber si sincer pe scena si va avea ocazia sa se confrunte cu experientele anxiogene, fiind ghidat in acest periplu de catre director. De asemenea, el beneficiaza de prezenta suportiva a colegilor de grup (auditoriul), iar dintre acestia ii alege pe cei care sa interpreteze rolurile diferitelor personaje din psihodrama sa (eurile auxiliare).

Prezenta eurilor auxiliare ca persoane in carne si oase cu care interactioneaza, existenta recuzitei care permite crearea atmosferei potrivite reprezentatiei, interventiile directorului care sustin semirealitatea psihodramatica dau protagonistului senzatia de veridicitate si-i permit sa se manifeste autentic pe scena. Intrand in contact direct, concret cu o parte din lumea sa interioara, care a capatat viata si consistenta pe scena, acesta poate descoperi si corija acele moduri de functionare mentala inadecvate, care-i produc o stare de disconfort psihic. Mai mult, are posibilitatea de a exersa intr-un mediu securizant comportamente noi, conforme cu o noua viziune asupra vietii si asupra propriei persoane.

Eurile auxiliare sunt membrii ai grupului alesi de protagonist pentru a intruchipa pe scena personajele din reprezentatia sa. Ele pot incarna persoane reale din viata acestuia (mama, sef, sot, prieten etc.), fantasme ale lumii sale interioare (aparitii din vis, personaje din basme etc.) sau chiar animale ori obiecte semnificative pentru subiect (catelul din copilarie, biblioteca din sufrageria familiei, cadoul primit la aniversarea casatoriei etc.). Uneori eul auxiliar poate intrupa un personaj generic (vecina, politistul, barmanul etc. – persoane pe care protagonistul nu le cunoaste personal, dar care fac parte si sunt importante in situatia reprezentata pe scena), un personaj colectiv (colegii de serviciu, colectivul de profesori, gasca de prieteni etc. –  o categorie de persoane importante pentru protagonist si care in situatia reprezentata psihodramatic functioneaza ca un intreg) sau un concept abstract (societate, dreptate, ratiune, teama etc. – care populeaza lumea interioara a protagonistului si au ocazia sa fie concretizate pe scena).

Eurile auxiliare nu sunt actori veniti din afara grupului de psihodrama. Ei sunt alesi de protagonist din cadrul grupului, in functie de felul in care caracteristicile lor (aspect fizic, trasaturi de personalitate sau caracteriale, credinte, gesturi s.a.) rezoneaza cu ceva din lumea interna a protagonistului. Eul auxiliar nu se comporta ca un actor care interpreteaza fidel un scenariu, fiind obligat sa repete intocmai vorbele protagonistului (ceea ce uneori nici nu este posibil), ci el esentializeaza elementele definitorii propriului rol din descrierea, replicile, postura, miscarile creionate de protagonist. In cazul lucrului cu grup de pacienti psihotici sau cu copii se utilizeaza euri auxiliare profesioniste, adica persoane calificate care au urmat cursurile scolii de psihodrama si il pot acompania pe director in asistarea acestor pacienti. Necesitatea eului auxiliar profesionist deriva din faptul ca copiii de varste mici sau persoanele cu perturbari psihice grave au mari dificultati in a comunica ce se petrece in interiorul si in jurul lor.

In acest cazuri, eul auxiliar poate indeplini functia de dublu, exprimand in locul protagonistului sentimente, trairi, idei cu care acesta se confrunta. Un tip special de eu auxiliar este Alter egoul, respectiv persoana care interpreteaza rolul protagonistului pe scena (in secventele in care protagonistul se afla in inversiune de rol cu alte personaje, actionand ca si cum ar fi in pielea acestora, sau cand priveste din balcon o scena in care rolul sau este jucat de Alter ego alaturi de celelalte personaje).

Auditoriul este un termen cu dubla semnificatie. Pe de o parte denumeste spatiul studioului de psihodrama situat in afara scenei. Pe de alta parte, auditoriul desemneaza totalitatea membrilor grupului care, dupa ce este ales protagonistul, se retrag din spatiul scenei. Din randul auditoriului protagonistul alege eurile auxiliare si Alter egoul, iar restul membrilor grupului ramane ca un public care asista la evenimentele derulate.

Participantii care nu sunt implicati direct in reprezentatia psihodramatica pot interveni din afara scenei ca o portavoce a lumii exterioare concrete, a opiniei publice, iar la finalul sesiunii au ocazia sa ii impartaseasca protagonistului trairile provocate de scena urmarita. Prin rezonanta cu situatiile la care asista, emotiile privitorilor pot fi foarte intense, ajungand uneori pana la asa-numitul catharsis de grup cu efect de descarcare si clarificare a propriilor ganduri, sentimente, nevoi. Este important ca membrii grupului din auditoriu sa fie pastrati in contact permanent cu evenimentele de pe scena si la un nivel de incalzire care sa le permita sa poata interveni ori de cate ori directorul sau protagonistul ii solicita.

 

O sesiune terapeutica de psihodrama clasica presupune trei momente principale:

  • incalzirea (in timpul careia se lucreaza cu intregul grup si se creeaza conditiile pentru alegerea protagonistului);
  • lucrul cu protagonistul (cand protagonistul, sub indrumarea terapeutului, foloseste eurile auxiliare si recuzita pentru a pune in scena si a elabora un aspect al lumii sale interioare);
  • participarea auditoriului (la finalul sedintei de grup, ceilalti participanti ii impartasesc protagonistului trairile si experientele pe care le-au evocat in ei cele intamplate pe scena).

 

Activitatea psihodramatica presupune, pe langa sesiunile clasice, in care se lucreaza dupa acest model (cu protagonist) si sesiuni in care predomina activitatile de grup, destinate cresterii coeziunii intre participanti, conturarii si clarificarii relatiilor si a dinamicii de grup, stimularii spontaneitatii, intercunoasterii si increderii reciproce.

In psihodrama se pot utiliza diverse tehnici, destinate unor scopuri diferite: clarificarii sentimentelor protagonistului (dublul, amplificarea, concretizarea, solilocviul), constientizarea propriului comportament (inversiunea de rol, oglinda, feed-backul colegilor de grup), clarificarea obiectivelor si valorilor personale (proiectia in viitor, jocul de rol), probleme legate de procesele de grup (sociometria).

 

Tehnicile de baza, cel mai frecvent utilizate in psihodrama, sunt:

1. Inversiunea de rol consta in a i se cere protagonistului sa joace rolul altei persoane, sa intre in pielea acelui personaj, sa se identifice cu el pentru un interval de timp. De exemplu, in cazul lucrului cu o relatie conflictuala, inversiunea de rol ii permite subiectului sa treaca in locul celui cu care se confrunta si sa experimenteze felul de a gandi, de a simti, de a se comporta al acestuia. In felul acesta poate intelege mai bine cum este perceput de celalalt, care sunt punctele de vedere si trairile acestuia, eventual care sunt sursele care amorseaza conflictul. Inversiunea de rol este o tehnica eficienta mai ales pentru persoanele care se cunosc bine, care traiesc de mult timp impreuna, in relatii intime, cum sunt cele de sot/sotie, mama/copil, sora/frate, iubit/iubita etc. In acest sens se poate dovedi eficienta si in abordarea problemelor de cuplu sau de familie.

2. Dublul este tehnica prin care o alta persoana, identificandu-se cu protagonistul, exprima in cuvinte gandurile si sentimentele acestuia. De exemplu, terapeutul sau un membru al grupului poate exprima (adica dubla) ceea ce acesta nu reuseste sa puna in cuvinte. Dublul presupune o componenta interpretativa si se foloseste numai atunci cand protagonistul nu reuseste sa-si exteriorizeze trairile, sa formuleze el insusi o explicatie sau o interpretare. Aceasta tehnica poate stimula derularea actiunii atunci cand intervin momente de blocaj, are caracter suportiv (ii da subiectului sentimentul ca este vazut, ascultat, inteles) si incurajator (il sustine pe protagonist pentru a veni in contact cu parti din sine pe care le cunoaste mai putin si pentru a se implica in actiune). Terapeutul verifica daca clientul resimte dublul nepotrivit cu propriile trairi, caz in care el poate interveni, corectandu-l.

3. Oglinda este acea tehnica prin care protagonistul priveste din afara (ca un martor) o scena in care el este implicat, rolul sau in cadrul acestei scene fiind jucat de un alt membru al grupului (Alter-ego). Poate fi folosita in reprezentarea unor situatii cu mare incarcatura afectiva (agresiune, deces), in care protagonistul nu suporta sa joace el insusi pe scena si are nevoie de o pozitie „in afara” pentru a se simti in siguranta. Tehnica permite, de asemenea, subiectului sa se vada la un moment dat dintr-o alta perspectiva, dintr-o pozitie mai detasata, sa-si poata aprecia comportamentul si din punctul de vedere al martorului, nu numai al celui care actioneaza.

3. Solilocviul consta in a-i solicita protagonistului sa dea glas gandurilor, trairilor pe care le experimenteaza in situatii in care, de obicei nu se exprima prin cuvinte si nu interactioneaza cu un interlocutor (inainte de a intra in birou, inainte de culcare, in timpul unei ore de curs etc.). Solilocviul ii permite protagonistului o mai buna intrare in contact si o clarificare a propriilor idei si sentimente in diverse situatii si ofera directorului indicii importante pentru continuarea reprezentatiei scenice. Se poate utiliza, de exemplu, atunci cand comportamentul verbal al subiectului exprima ceva, in timp ce nonverbal se releva continuturi diferite (un raspuns politicos, aprobativ dat sefului care mascheaza de fapt furie, enervare, revolta).

4. Amplificarea reprezinta tehnica prin care se accentueaza in protagonist o emotie specifica (teama, bucurie, manie, tristete, surprindere) si care se foloseste mai ales atunci cand trarile subiectului sunt neclare, confuze iar contextul emotional este ambiguu, nediferentiat. Pentru a contura o traire emotionala, se poate utiliza si amplificarea stimulilor externi de natura sa o genereze si sa o intretina. Scopul utilizarii amplificarii este producerea catharsisului si generarea de noi comportamente in situatia respectiva.

5. Concretizarea se utilizeaza pentru a da forma palpabila continuturilor lumii interioare ale protagonistului, care astfel devin perceptibile si se poate actiona asupra lor. Pentru concretizare se pot folosi obiecte din recuzita, persoane din grup (ca euri auxiliare), posturi si gesturi (ale protagonistului si ale eurilor auxiliare). In acest mod protagonistul obiectiveaza si da forma concreta sentimentelor (de exemplu incordare, ura, mila s.a.), senzatiilor („stau ca pe ace”, „ma preseaza toti, din toate partile”) sau conflictelor sale interioare (polaritati ca: ratiune/afectiune, initiativa/teama etc.), se poate raporta la ele, le poate simti fizic prezenta si are ocazia sa reactioneze intr-o forma clara, explicita.

6. Proiectia in viitor consta in punerea in scena de catre protagonist a unui moment din viitor in care sa-si reprezinte situatia, dorintele, relatiile, nevoile din acel moment bine definit. Poate fi vorba de un viitor apropiat (cateva ore, zile, saptamani) sau indepartat (ani, la o aniversare). Aceasta deplasare in timp poate oferi repere, ancore protagonistului pentru realizarea proiectelor de viitor, ii poate clarifica anumite aspecte si ii poate ocaziona descoperirea de puncte de vedere alternative asupra existentei sale.

7. Jocul de rol presupune ca subiectul sa „se joace pe sine”, sa joace rolul unei alte persoane sau un rol generic o anumita perioada de timp „ca si cum” situatia ar fi reala. Prin intermediul jocului de rol pot fi atinse mai multe obiective: psihodiagnostic (observand modul in care persoana joaca un rol, psihoterapeutul poate culege informatii cu privire la natura si gravitatea problemei acestuia, precum si cu privire la modul in care clientul actioneaza, gandeste sau simte), de instruire (urmarindu-i pe ceilalti cum joaca un rol, persoana poate invata sa abordeze diverse situatii), de antrenament (angajandu-se in jocul de rol, protagonistul poate obtine un insight cu privire la el insusi si poate invata sa isi controleze mai bine sentimentele, sa isi dezvolte noi abilitati si comportamente adaptative).

Este tehnica prin care persoana poate fi antrenata sa functioneze mai eficient in rolurile sale reale, cotidiene (de student, de mama, de prieten, de functionar etc.) sau pentru exersarea unor roluri dorite (de sef, de seducator), temute (de concediat, de divortat etc.) ori respinse (de prostituata, de infractor etc.). In cadrul securizant din studioul de psihodrama, protagonistul poate intra astfel in contact cu diverse aspecte ale personalitatii sale necunoscute pana atunci, reprimate sau necultivate (cu ghidusia, cu agresivitatea, cu senzualitatea sa s.a.m.d.)

 

 

Fragmente din „Psihoterapie. Notiuni introductive” – Lector univ. drd. Angela Ionescu

dyfashion.ro

Lasa un comentariu