Principii ale hipnoterapiei ericksoniene



1. Oamenii au resursele necesare rezolvarii problemelor lor

Terapia ericksoniana subliniaza ideea ca fiecare persoana are resursele si aptitudinile necesare rezolvarii problemelor sale. Adoptand o perspectiva paradoxala, M. Erickson spunea deseori pacientilor sai in timpul transei: „Exista lucruri pe care le stiti, dar nu stiti ca le stiti. Cand veti sti ceea ce nu stiti ca stiti, atunci va veti schimba”.

Acest tip de formulare provoaca pacientul sa caute in el insusi resursele necesare schimbarii asteptate.

„Terapeutul – spune J. Zeig – porneste de la principiul ca pacientul, in istoria sa, a facut dovada unei functionari adecvate si eficiente. Prin urmare, terapeutul nu trebuie sa-si propuna sa invete pacientul cum sa se comporte adecvat. Mai degraba, munca terapeutului este aceea de a ajuta pacientul sa-si deblocheze istoria constructiva adormita. Terapia devine procesul de stimulare a resurselor existente – resurse care au ramas mult timp inchise” (J. Zeig, 2000, p. 144).

Asteptarile negative ale terapeutilor si pacientilor au tendinta de a se transforma in predictii ce se autoimplinesc. Aceasta idee exprimata plastic de zicala “De ce ti-e teama nu scapi”, a fost confirmata de studii de referinta in domeniul psihologiei (A. Rosenthal, 1967 ; Barber & Silver, 1968 etc). In aceeasi masura, si asteptarile pozitive vor initia un ciclu al schimbarii in directia dorita.

Intamplarea povestita de G. Allport ilustreaza foarte bine acest fapt: “intr-un spital provincial din Austria, un barbat zacea grav bolnav – era practic pe patul de moarte. Echipa medicala i-a spus acestuia, direct, ca ei nu pot diagnostica boala, dar ca, in cazul in care ar cunoaste diagnosticul, ar putea, probabil, sa-l vindece. In continuare, i-au spus ca un diagnostician faimos va vizita curand spitalul si ca, probabil, el va reusi sa-i puna diagnosticul corect.

Dupa cateva zile, diagnosticianul a sosit si a inceput consultatia bolnavilor. Ajuns la patul barbatului respectiv, abia privindu-l. A murmurat «Moribundus» si a plecat. Cativa ani mai tarziu, pacientul l-a sunat pe diagnostician si i-a spus: “Doresc sa va multumesc pentru diagnostic. Cei din spital mi-au spus ca, daca dumneavoastra imi veti pune un diagnostic, ma voi face bine, si, din momentul in care ati spus «Moribundus», am stiut ca ma voi insanatosi” (cf. P. Waizlawick, 1990, p. 56). (N. Echipei: daca principiul functioneaza atat de bine, de ce nu avem in spitale cate un astfel de specialist cu ajutorul caruia oamenii sa se vindece si sa nu mai aiba nevoie de medicamente? Statistic, oare cati oameni au reusit sa se autovindece – mai ales din punct de vedere fizic – prin asteptarile lor pozitive sau cu ajutorul hipnozei? Si cum de este posibila ca aceasta vindecare sa transceada lumea materiala, medicala? Invitam pe cei care au astfel de informatii sa ne scrie.)

Ideea ca oamenii au tot ce le trebuie pentru a-si rezolva problemele o intalnim si in zicala: “Fiecare om are probleme pe masura lui”. Dar, daca oamenii au resursele necesare rezolvarii problemelor lor, de ce mai vin atunci la terapeut?

Trebuie sa spunem, mai intai, ca toti oamenii au probleme, ca viata insasi este o problema! ( N. Echipei: ce este viata? viata este problema? viata se traieste? societatea care are “grija” de om este problema? omul insusi este problema? daca omul, atunci ce vina are viata?)

Viata are sens doar in masura in care zilele se scurg una dupa alta apropiindu-ne de un obiectiv plasat in viitor. Dar, a avea un obiectiv in viitor, inseamna a crea o problema in prezent – problema atingerii obiectivului. Prezentandu-i clientului situatia sa ca facand parte din dificultatile obisnuite ale vietii de zi cu zi, si nu ca problema psihologica sau psihopatologica, realizam ceea ce frecvent se numeste “normalizare”, “depatologizare”.

2. Principiul utilizarii

Pentru a realiza o terapie eficienta, terapeutul trebuie sa transforme pacientul intr-un partener, adica sa utilizeze tot ceea ce aduce acesta in cabinetul de psihoterapie. De aceea, “terapeutul care doreste sa-si ajute pacientul nu ar trebui niciodata sa dispretuiasca, sa condamne sau sa respinga vreo parte a comportamentului pacientului” – spune M. Erickson – deoarece “comportamentul pacientului este parte a problemei care l-a adus in biroul nostru; el alcatuieste mediul personal in interiorul caruia terapia trebuie sa-si produca efectul” si “poate constitui forta dominanta in relatia globala medic- -pacient” (1965, p. 57).

Din aceasta perspectiva, principiul utilizarii se refera la capacitatea terapeutului de a raspunde strategic la orice aspect al pacientului sau al mediului sau, dupa cum afirma St. Gilligan, la disponibilitatea terapeutului de a intra in transa impreuna cu pacientul, dar, spre deosebire de transa acestuia din urma care este orientata spre interior, transa terapeutului este orientata spre exterior.

Tehnicile utilizarii pe care le vom mentiona permit individualizarea, personalizarea inductiei transei si a programului terapeutic:
a) Ratificarea. Procesul inductiei transei implica, de obicei, doua etape succesive: absorbtia si ratificarea. Mai intai, atentia pacientului este absorbita de o senzatie, o imagine, fantasma, amintire. Apoi, absorbtia este ratificata, confirmata cu ajutorul unor simple fraze declarative.

Exemplu :
“In timp ce ma asculti, totul se schimba… respiratia ta se schimba, pozitia corpului tau se schimba… gandurile si imaginile care iti trec prin minte se schimba si ele… “. (Observati trecerea de la manifestari externe, usor observabile, la manifestari interne.)
Ratificarea ofera pacientului un feedback pozitiv, orientandu-l spre stari din ce in ce mai profunde ale transei.

b) Atribuirea. Desi se apropie de ratificare, atribuirea implica asocierea unor semnificatii mai largi, uneori cu conotatie terapeutica, comportamentelor observate.

De pilda, unui pacient care apleaca usor capul in fata, ii putem spune:
“Apleci acum capul in mod diferit, pentru ca este felul tau inconstient de a-ti exprima acordul cu tot ceea ce se intampla cu tine acum…”.

In cazul in care capul se lasa pe spate, ii putem spune pacientului:
“Capul se lasa pe spate dintr-o dorinta a intregului corp de a se destinde complet”.

c) Prescrierea simptomului. Aceasta tehnica permite terapeutului sa utilizeze simptomul si sa-l orienteze subtil intr-o anume directie.

Astfel, unui pacient diagnosticat cu „crampa scriitorului” si care, in timpul transei, a inceput sa-si miste usor bratul drept, i-am spus:
„Bratul drept se misca. Este felul in care el descarca in mod inconstient tensiunea acumulata pana acum.. si, cu cat se misca mai mult, cu atat transa va deveni din ce in ce mai profunda…”.

d) Incorporarea. Aceasta tehnica ne ajuta sa transformam orice stimul extern intr-un element al contextului hipnotic. De pilda, zgomotele copiilor care se joaca in curte pot fi utilizate pentru inductia regresiei de varsta, zgomotul masinilor de pe strada poate fi incorporat in sugestii referitoare la realizarea unor calatorii in spatiu… sau timp, zgomotul unei usi poate fi incorporat intr-o sugestie de tipul: “… si inconstientul tau poate deschide alte usi spre spatii din ce in ce mai profunde ale universului tau interior… ” etc.

e) Prin redefinirea hipnotica, unele elemente utilizate de catre pacient in descrierea problemei dobandesc conotatii pozitive prin utilizarea lor in descrierea senzatiilor placute ale transei sau in descrierea solutiilor. Astfel, daca pacientul utilizeaza cuvantul “greu” pentru a-si descrie problema, in timpul inductiei putem orienta atentia pacientului spre senzatia placuta de “greutate”, caracteristica starii de relaxare care-i cuprinde treptat corpul.

f) Prescriptia simbolica. Terapeutul ericksonian nu interpreteaza comportamentele si cuvintele simbolice ale pacientului, ghidandu-se dupa principiul “inconstientul poate ramane inconstient”. El va raspunde pacientului tot la nivel simbolic.

Astfel, inspirandu-ma dintr-un caz prezentat de M. Erickson, plasez deseori mana stanga a pacientului pe umarul sau drept postura care simbolizeaza faptul ca pacientul se imbratiseaza, se accepta etc.

Pornind de la cadrul general al principiului utilizarii, J. Zeig alcatuieste un metamodel care isi propune organizarea intregului proces terapeutic. Acest model are ca obiectiv principal evidentierea strategiilor de producere a schimbarii, prin identificarea resurselor pacientului si personalizarea interventiei terapeutice.

In afara principiului utilizarii, deja prezentat, acest model mai cuprinde urmatoarele componente:

  • fixarea scopurilor;
  • „impachetarea cadoului”;
  • personalizarea interventiei;
  • stabilirea unui proces dinamic.

3. Fiecare individ este unic

Acest principiu (aflat intr-o stransa relatie cu principiul prezentat anterior) pare aproape un truism. Majoritatea specialistilor definesc personalitatea prin unicitatea si originalitatea ei. Totusi, nu toti suntem atenti la toate implicatiile acestei afirmatii. Daca individul este unic, atunci imaginea lui despre realitate este unica, problema lui este unica. Iar aceasta problema unica are nevoie de o solutie unica!

Referindu-se la acest fapt, M. Erickson spunea: “Fiecare persoana este un individ unic. De aceea, psihoterapia ar trebui formulata pentru a putea intalni unicitatea nevoilor individuale, mai degraba decat sa croiasca persoana pentru a se potrivi cu patul procustian al unei teorii ipotetice a comportamentului uman” (cf. Zeig & Gilligan, 1990).

4. Raspunsul interlocutorului este cel care ne informeaza despre sensul discursului sau.

Acest principiu, ca multe din cele prezentate in acest capitol, se refera la ideea, mai generala, a personalizarii interventiei. Mesajul pe care il transmitem pacientului capata un anume sens, functie de istoria acestuia si de contextul in care se desfasoara terapia.

Invitand o persoana sa se aseze confortabil pe un fotoliu, am putea avea surpriza  sa se aseze pe marginea fotoliului, cu spatele drept, genunchii apropiati, tinandu-si geanta cu ambele maini etc. Evident, aceasta persoana a receptat invitatia noastra ca pe ceva formal, iar pozitia ei ar putea exprima ideea “nu stau decat foarte putin… daca deranjez plec…”.
Deoarece raspunsurile pacientului la mesajele noastre sunt exprimate atat verbal cat si nonverbal, este foarte important ca terapeutul sa fie, inainte de toate, un bun observator. Nu trebuie sa avem certitudinea ca, utilizand aceleasi cuvinte cu mai multe persoane, comunicam tuturor aceleasi idei!

5. Orice comportament raspunde unui obiectiv

Omul este o fiinta rationala. El nu invata nimic care sa nu-i aduca un beneficiu. Simptomul poate fi considerat ca fiind cea mai buna solutie pe care inconstientul pacientului a descoperit-o in momentul aparitiei situatiei problematice. Astfel, plansul este – in prima copilarie – o forma de comunicare foarte eficienta.

Deseori se spune: “Copilul care nu plange nu primeste de mancare”. Dar daca, pe masura ce creste, persoana nu utilizeaza alte forme de comunicare mai adecvate pentru a cere mancare (atentie, afectiune etc), atunci plansul devine “simptom”. Un comportament devine “simptom” in momentul in care beneficiile lui devin mai mici decat consecintele sale negative.
Avand in vedere acest fapt, este foarte util sa realizam de fiecare data o conotatie pozitiva a simptomului, deoarece cream astfel premisele unei relatii colaborative eficiente cu pacientul.

De pilda, unui pacient cu ticuri ii spun urmatoarele:
“Comportamentul pe care acum il consideri «problema» este felul in care inconstientul descarca o parte din tensiunea psihica pe care o traiesti in anumite situatii. Unii oameni descarca astfel de tensiuni clipind frecvent, altii miscandu-si mainile sau picioarele intr-anumit fel etc. Tu procedezi dupa cum mi-ai spus. In timpul transei inconstientul tau va descoperi alte modalitati la fel de eficiente, dar mai putin neplacute pentru tine, de a descarca aceasta stare de tensiune psihica”.

In cazul unui pacient cu mutism psihogen i-am laudat acestuia, in prezenta unor membri ai familiei, “intelepciunea” inconstientului sau de a fi ales cel mai bun simptom pentru mentinerea echilibrului sau psihologic:
“Cand oamenii traiesc o stare de conflict ca urmare a reprosurilor persoanelor din jur, reactioneaza in mod diferit: unii devin agresivi, altii consuma alcool sau droguri, altii evadeaza pur si simplu din realitate (dupa cum ai si vazut in spitalul in care esti internat)… Inconstientul tau a ales cel mai bun simptom – acela de a nu vorbi. De altfel, in mod frecvent, refuzam sa vorbim cu persoanele care ne reproseaza fara incetare ceva!”.

Dupa care am continuat, spunandu-i ca in timpul transei inconstientul sau va identifica alte comportamente care sa-i mentina echilibrul psihologic, permitandu-i astfel sa vorbeasca.


6. Nu putem sa nu influentam

Nu putem sa nu influentam dupa cum nu putem sa nu comunicam. Terapeutul isi influenteaza pacientul indiferent de ceea ce face; de aceea, M. Erickson considera schimbarea terapeutica nu doar posibila, ci si inevitabila! Constient de acest fapt, terapeutul trebuie sa-si asume responsabilitatea acestei schimbari utilizand tehnici adecvate.

In acelasi timp, terapeutii trebuie sa stie ca nu luptand sistematic impotriva “rezistentelor” pacientilor vor obtine schimbarea dorita; ea poate fi obtinuta prin identificarea fortelor existente in pacient care sunt in acord cu noi si care l-au adus in cabinetul nostru.

7. Nu exista esec, exista feedback

Terapeutul ericksonian utilizeaza ceea ce M. Erickson numea abordarea aprobativa, abordare care presupune nu doar luarea in consideratie a raspunsurilor verbale si nonverbale ale persoanei, ci, mai mult, initierea unor actiuni in acord cu acestea.

Ceea ce unii autori numesc rezistente (si care, cel mai adesea, sunt de fapt obstacole sau dificultati), indica faptul ca anumite elemente constiente si, de cele mai multe ori, inconstiente nu au fost deloc sau nu au fost in suficienta masura luate in consideratie.

Nimic nu este negativ in abordarea ericksoniana, iar “rezistenta” este considerata ca o usa care da spre o comoara (de resurse) si pe care terapeutul incearca sa o deschida cu o cheie nepotrivita.

Credem ca pacientul initiaza terapia dorind sa se schimbe. Daca o solutie nu merge, nu pacientul este rezistent; mai probabil, terapeutul nu a gasit inca directia schimbarii asteptate de pacient. Aceasta idee este bine surprinsa de Walter si Peller: “Nu exista esec, exista doar feedback” (1992, p. 40). Daca suntem pregatiti sa receptam comportamentul verbal si non-verbal al clientului, atunci vom avea toate informatiile necesare pentru constructia solutiei pe care el o asteapta.

8. Pacientul este expertul

Pacientul este expertul si adevarul lui este singurul care conteaza. Relatia terapeutica promovata de terapia ericksoniana este una de natura colaborativa, bazata pe respectul pacientului, pe credinta ca poseda resursele necesare, pe faptul ca el stie cel mai bine ce este util pentru el.

Incercarea terapeutului traditional de a construi o solutie la problema pacientului fara a tine seama de asteptarile acestuia ne aduce in minte vechiul proverb conform caruia “drumul spre iad este pavat numai cu intentii bune”.

Terapeutul “expert”, singurul posesor al “adevarului” stiintific in domeniul problemelor celorlalti, devine usor prizonierul imaginii proprii despre solutie, incapabil sa observe ce asteapta celalalt de la el.

Terapeutul ericksonian nu incepe terapia cu idei preconcepute referitoare la problemele pacientului si la solutiile acestora. Aceasta atitudine de “pagina alba” ii permite sa intalneasca rapid pacientul pe propriul teren, sa-i accepte propria imagine despre lume si, astfel, sa construiasca solutii care devin eficiente doar in masura in care intra in acord cu aceasta imagine.

Respectul manifestat in relatia cu pacientul il conduce pe terapeut la adoptarea unei atitudini oarecum paradoxale – lipsa dorintei terapeutului de a schimba pacientul. In acest context, scopul terapiei este acela de a-l tace pe pacient sa-si identifice resursele care ii vor multiplica optiunile comportamentale, facilitand astfel construirea propriilor solutii la problemele sale.

Istoria hipnozei a impus notiunea de inconstient. Freud insusi a fost extrem de impresionat de observatiile pe care le-a facut in legatura cu sugestiile posthipnotice prescrise pacientilor de catre Bernheim. El a propus, ulterior, propria conceptie despre inconstient in care terapeutul asculta inconstientul pacientilor si-i interpreteaza discursul (vise, comportamente, limbaj) cu ajutorul unor grile de lectura generale si codificate.

Una din intamplarile povestite de M.Erickson ilustreaza metaforic credinta acestuia in resursele nelimitate ale inconstientului.

Este vorba de “istoria unui cal care ratacea in curtea familiei sale pe vremea cand era tanar.
Calul nu avea nici un semn cu ajutorul caruia sa poata fi identificat. Erickson si-a propus sa-l duca proprietarilor lui si, in acest scop, pur si simplu l-a incalecat, l-a scos la drum si l-a lasat sa-si aleaga singur calea. El nu intervenea decat atunci cand calul parasea drumul pentru a paste sau pentru a se plimba pe vreun camp. Cand, in sfarsit, calul a ajuns in curtea unui vecin, la cativa kilometri distanta, vecinul l-a intrebat pe Erickson: «Cum ati stiut ca acest cal a plecat de aici si ca ne apartine ?» Erickson a raspuns: «Eu nu am stiut, dar calul, el a fost cel care a stiut. Tot ce a trebuit sa fac a fost sa-l tin pe drum»”
(S. Rosen, 1986, pp. 40-41).

Psihoterapia nu face altceva decat sa repuna clientul pe drumul bun, il pune in situatia de a accede la o noua cunoastere care merge din inconstient spre constientul individului. (n. Echipei: Credem ca analogia calului cu un pacient nu este potrivita. Inadvertenta este  aceea, ca acel cal a fost invatat – functia de invatare nu tine de psihic – sa stie drumul catre casa, si astfel i s-a dezvoltat un automatism. Se presupune ca pacientul la nivel constient nu stie “drumul catre solutie”, ci inconstientul sau. Pacientul de cele mai multe ori nu cunoaste solutia pentru ca este impiedicat de catre propriile bariere (ex. frici). Acesta trebuie sa isi asculte subconstientul — inca are loc o “lupta” apriga intre adeptii psihanalizei care nu recunosc subconstientul ci preconstientul si adeptii instantelor Constient-Sub-Inc — care furnizeaza solutia corecta, pe cata vreme calul nu face altceva decat sa urmeze drumul pe care-l stie; calul nu poseda un subcostient care furnizeaza solutii in baza unei analize care are loc in background.)

Se intampla ca si cum noua cunoastere exista in inconstient si prin terapie ea a prins forma la nivel constient.
M. Erickson prefera sa foloseasca pentru prezentarea conceptiei sale privind inconstientul, nu atat expunerile teoretice, cat imaginile si metaforele.

In relatia sa cu pacientul, el se adresa la fel de usor inconstientului ca si constientului, utilizand pentru primul metafore precum – “mare magazin in care gasesti tot ceea ce ai nevoie”, “rezervor de experiente, de intelepciune” etc.

Pentru Erickson, inconstientul este locul in care subiectul poate gasi, cu ajutorul contextual al terapeutului, solutia la problemele sale, solutii neutilizate din cauza limitelor determinate de experientele constiente ale subiectului. Constiinta  este programata sa se adapteze la finalitati externe individului, care rezulta dintr-un consens si sunt expresia unei experiente. Aceasta experienta limiteaza considerabil capacitatile individului, cand acesta se confrunta cu o problema.

In fata unei situatii problematice, o persoana actualizeaza mai multe solutii potentiale concurente. Daca una dintre acestea se dovedeste eficienta, atunci, in situatii problematice similare, aceasta va fi actualizata cu prioritate, blocand astfel accesul la alte variante posibile. Iata cum experientele constiente limiteaza capacitatea de utilizare a resurselor  inconstiente.

De cate ori nu auzim expresia : „Pentru a avea succes trebuie sa uiti tot ce ai invatat! “. Trebuie, insa sa avem ce uita, deoarece, chiar daca uitam continuturi, raman in memorie anumite strategii de cautare si evaluare. Spre deosebire de ceea ce se intampla in constient, in inconstient capacitatile individului raman intacte, neexplorate si neexploatate.
De aceea, M. Erickson prezenta schimbarea terapeutica ca pe un proces de depasire a limitelor constiente, ca pe o extensie a ceea ce pacientul stia deja (J. Haley, 1984).

“Convertirea” pacientului la doctrina inconstientului. Daca pacientul nu crede in inconstient, atunci utilizarea hipnozei ca terapie nu are nici o relevanta pentru acesta. De aceea, un moment important al pregatirii pacientului pentru hipnoterapie il constituie “convertirea” acestuia la doctrina inconstientului si la ideea ca inconstientul este un rezervor de resurse care poate fi accesat cu ajutorul hipnozei.

Mai intai, amintesc pacientului experiente cotidiene traite de majoritatea oamenilor si care evidentiaza existenta inconstientului. Astfel, se intampla deseori ca, incercand sa rezolvam o problema, sa avem sentimentul ca oricat am cauta solutia nu o putem gasi, desi ne simtim in apropierea ei. Renuntam sa mai cautam solutia si, dupa o noapte, cateva ore sau cateva zile, solutia ne vine cu claritate in minte, incat ne si miram ca nu am descoperit-o de la inceput. De fapt, ce s-a intamplat? Desi noi am incetat cautarea constienta a solutiei, cautarea inconstienta a continuat si s-a finalizat cu descoperirea acesteia.

O alta experienta utila pentru evidentierea inconstientului este urmatoarea: am trait noi insine asemenea intamplari sau am vazut alte persoane in situatia de a incerca sa-si mentina echilibrul pe un teren extrem de lunecos. In astfel de situatii, oamenii fac acrobatii extraordinare si reusesc, in cele din urma, sa-si mentina echilibrul. Daca aceste persoane ar fi puse sa repete acele „acrobatii” stand pe o suprafata obisnuita, nu ar mai reusi, deoarece ceea ce facem bine inconstient si involuntar facem prost voluntar.

Tehnica pendulului lui Chevreul poate si ea sa fie utilizata in acest context.

10. Utilizarea abordarilor paradoxale

Comunicarea paradoxala si teoria dublei constrangeri fundamentate de teoreticienii scolii de la Palo Alto isi au, intre altele, ca sursa de inspiratie si analiza demersului terapeutic utilizat de M. Erickson.

M. Erickson a fost un maestru neintrecut al interventiilor paradoxale. El a avut – conform propriilor relatari – inca din copilarie intuitia utilitatii comportamentelor paradoxale in deblocarea unor situatii. Astfel, intr-una din zilele copilariei sale, cand se afla la ferma familiei, tatal sau se forta sa introduca un vitel in grajd. Acesta se proptise pe picioarele din fata si rezista, fara sa se clinteasca, fortei care-l tragea inainte.

Tanarul Milton a avut inspiratia de a se plasa in spatele vitelului si de a-l trage de coada. Ceea ce a urmat a fost faptul ca, sub actiunea celor doua forte opuse, vitelul a intrat brusc in grajd, antrenand copilul dupa el ! (cf. Godin, 1992, p. 183).

Daca analizam tehnicile terapeutice utilizate de M. Erickson, inclusiv tehnicile de inductie hipnotica, putem observa ca majoritatea pun pacientii intr-o situatie paradoxala, deoarece solicita din partea acestora o schimbare spontana a comportamentului lor. Nu putem reactiona spontan daca executam un ordin si, tocmai de aceea, insasi inductia hipnotica vehiculeaza un paradox: hipnoterapeutul transmite simultan doua mesaje la niveluri logice diferite; pe de o parte, el ordona: “Executa ceea ce-ti spun! “, iar in interiorul acestui cadru “Nu face ceea ce-ti spun, actioneaza spontan!”.

Subiectul se adapteaza acestui ansamblu de instructiuni contradictorii printr-o schimbare, dezvoltand un comportament numit, in mod obisnuit, transa hipnotica.

Dubla legatura (dubla constrangere) este o tehnica frecvent utilizata de M. Erickson pentru a evita rezistentele ce pot fi activate de un comportament directiv: „cand cereti pacientilor sa faca ceva, le dati, in acelasi timp, si posibilitatea sa refuze” (Erickson, 1990, p . 81).

Dubla legatura, o data acceptata, prinde subiectul intre doua alternative care, provocand la subiect un proces de decizie, mentin sentimentul libertatii; alegerea este totusi iluzorie pentru ca, indiferent de alternativa aleasa, subiectul se schimba in directia propusa de terapeut.

Exemplu:
„Puteti aborda pacientii in acelasi fel cum procedati cu copiii” – spune M. Erickson, “Cum cereti copiilor sa mearga la culcare ? Le spuneti categoric : «Este ora 8, este timpul sa te culci!». Daca procedati asa, probabil veti fi refuzat!

De ce sa nu procedati astfel: «Preferati sa va culcati la ora 8 fara un sfert sau la ora 8?» Orice copil normal va raspunde imediat: <-La ora 8, nu la ora 8 fara un sfert !»” (1990, pp. 81-82).

Utilizand acest principiu, M. Erickson (1990, p. 82) se adresa pacientilor sai astfel:
“Doriti sa intrati intr-o transa usoara, medie sau profunda ?…”, „Doriti sa eliminati acest obicei neplacut in aceasta saptamana sau saptamana viitoare ? Dar acest termen nu mi se pare cu adevarat rezonabil. Nu ati prefera sa va fixati un termen mai rezonabil pentru a elimina acest comportament, trei saptamani, de exemplu ? “

In alte situatii, dubla constrangere transforma rezistenta naturala a pacientilor in forta schimbarii terapeutice: „De fiecare data cand aveti un pacient rezistent, cred ca este de dorit sa tineti seama de tipul de rezistenta intalnit si sa va ganditi la toate diferitele modalitati pe care ati putea sa le utilizati pentru a vorbi pacientului de aceasta rezistenta.

Care sunt diferitele interpretari pe care le-ati putea plasa subtil, intr-o maniera foarte simpla, astfel incat rezistenta sa poata deveni un element al inductiei hipnotice?” (Erickson, 1990, p. 170).

Ion Dafinoiu, Jeno-Laszlo Vargha – Hipnoza clinica. Tehnici de inductie. Strategii terapeutice
Editura Polirom


Lasa un comentariu