Pe culmile disperarii

pe culmile disperariiIn cadrul unui eseu din volumul “Pe culmile disperarii” (1934), Emil Cioran surprindea perfect cateva simptome generate de munca in exces:

 

Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi. Munca este un blestem.

Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decat la realizari irelevante, a concepe  ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si  neincetata, iata ceea ce este revoltator si  ininteligibil. Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.

Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva [n.r.: individ, personalitate, fiinta umana] intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de  exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este  caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara.

De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza..

Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca.

Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decat la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cand omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cand acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi.

Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.

In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si  sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara – a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.

elefant.ro

Unde mai exista intr-o astfel de viata extazurile, viziunile si nebuniile? Unde mai exista suprema nebunie, unde mai exista voluptatea autentica a raului? Caci voluptatea negativa din incintarea pentru munca are ceva din mizeria si platitudinea omeneasca de fiecare zi, dintr-o meschinarie detestabila si periferica. De ce nu se hotarasc odata oamenii sa lichideze cu munca de pana acum si sa inceapa o alta munca, in care sa nu mai gasim nici o asemanare cu genul de munca in care s-au risipit? Oare a fost nevoie sa cladeasca piramide, palate, temple si castele?

Nu este suficienta constiinta subiectiva a eternitatii, constiinta acelei impliniri in supraconstiinta? Daca a distrus ceva activitatea frenetica, munca neincetata si trepidatia exterioara, apoi desigur aceasta nu poate fi decat simtul pentru eternitate. Munca este negatia eternitatii. Cu cat creste cucerirea de bunuri in temporal, cu cat se intensifica munca exterioara, cu atat eternitatea devine un bun mai inaccesibil, mai indepartat si mai irealizabil. De aici perspectiva redusa a tuturor oamenilor activi si energici, de aici platitudinea lor iremediabila de gandire si de simtire. Munca inseamna periferie.

Si, desi nu opun muncii nici contemplatia pasiva si nici reveria vaga, ci transfigurarea intensa pentru realizarea unei prezente, prefer totusi o lene, ce intelege si justifica totul, unei activitati frenetice, intolerante si absolutiste. Pentru a trezi lumea moderna la viata trebuie scris elogiul lenei, al acelei lenevii pline de impacare si de un zambet ce accepta totul. Este infinit mai mult simt metafizic intr-un om lenes decat intr-unul activ. Se intampla insa uneori ca lenea sa fie, intocmai ca si munca, un semn de imbecilitate. De aceea, adevaratul elogiu nu poate fi decat acela al transfigurarii”.

 

 

Munca la serviciu ca scop in sine, dezumanizeaza fiinta umana. Ideea poate parea ciudata, mai ales ca de secole cu totii am fost invatati ca „munca l-a facut pe om”, „munca innobileaza”‚ “munca a fost factorul istoric fundamental care a condus la evolutia umana, transformand omul primitiv in omul modern”. Cu toate acestea, munca la un serviciu ca scop in sine si subliniem in sine este daunatoare. Una este munca ce trebuie depusa de fiecare cu sine, care te ajuta sa te cunosti, sa-ti descoperi calitatile umane, sa investighezi caile cele mai potrivite pentru evolutia ta ca fiinta umana si alta inseamna acea activitate rutiniera care te transforma intr-un robot.

Fiind obligat sa numeri produse, sa intocmesti acte, sa verifici aparatura tehnica etc. nu mai ai timp sa gandesti. Aceste presiuni, aceste constrangeri, aceste obligatii te stopeaza daca ai dori sa-ti faci o introspectie, iti interzic intrebarile prin care ai dori sa gasesti adevarul. Timpul destinat dezvoltarii personale prin arta, prin contemplatie, prin reflectie sau analiza, pana la cel petrecut cu prietenii tai, se diminueaza drastic. Vietuirea (pentru ca despre acest lucru vorbim aici, si nu despre faptul ca traim) se petrece intr-o rutina, iar rutina este cea care ne oboseste – indiferent de activitate, de la cea de a da cu sapa, pana la a aduna cifrele intr-un cabinet de contabil si chiar pana la a preda aceeasi materie, ani de-a randul, studentilor de aceeasi varsta. Dupa terminarea programului nu mai poti face altceva decat sa dormi, pentru a o lua de la capat a doua zi…

Unii cred ca, dupa ce se intorc de la lucru si afirma ca au avut o zi istovitoare, merita sa mearga la o bere sau sa butoneze telecomanda. Acesta ar fi momentul lor de odihna binemeritata dupa munca. Acesta ar fi momentul care le certifica ca au facut si ei ceva, ca inseamna si ei ceva in aceasta viata, ca si-au adus aportul (ups!) la dezvoltarea a ceva (oare a ce?). Cata pacaleala si cu cata usurinta beau din paharul zilnic de iluzii. Faptul ca nu au ajuns sa priveasca altfel activitatea pe care o desfasoara, faptul ca merg complet paralel fata de sensul vietii, arata doar ca s-au adaptat la o vietuire programata. Ei executa totul in mod automat si acest lucru oboseste. Prin avantul in divertismente ei nu au gasit solutia, ci doar au apelat la o prelungire a oboselii. Aceeasi Marie cu alta palarie, dar frumos ferchezuita si boita.

Puneti-va singuri intrebarea: “Oare nu cumva traim intr-o epoca a falselor valori”? ‚ “Oare nu cumva ritmul infernal impus din exterior are drept scop abaterea atentiei de la adevaratele valori”? ‚ “Oare nu cumva, pe nevazute, interesul si atentia fiecaruia au fost directionate spre bunuri, servicii si bani in dauna “bunurilor” spirituale, singurele care conteaza” ?

Oare tu, prietene, crezi ca vei putea sa iesi din uraganul vietii cotidiene, pentru a constata ca vietuiai intr-un pahar si abia acum, bazandu-te pe valorile spirituale, sa vezi cat de frumos arata universul si cat de mare este? El te asteapta, tu ce faci?

 

Lasa un comentariu