Parintii – consilieri ai copilului lor



mycloset.ro

Fundamentele cooperarii cu copilul

 In timp ce parintele citeste ziarul, copilul se apropie si incearca sa spuna ceva:
– Tata, vreau sa iti spun ceva (se framanta nerabdator).
– Da, bine! Ce anume? (dar in acest timp continua sa citeasca, absorbit de un articol interesant)
A
dolescentul, nehotarat, cauta cu ochii sa surprinda la parinte un semn ca va fi ascultat, dar elanul ii este taiat de atitudinea preocupata a acestuia. Dupa cateva minute articolul este terminat si parintele isi aduce aminte de intrebarea copilului.

– Da, spune ce s-a intamplat ? Ce doresti?
Intre timp elanul s-a spulberat; copilul simte ca nu este ascultat de parinti, isi intareste convingerea ca „niciodata nu este timp pentru el”, ca „niciodata nu este ascultat”. Si raspunde:
-A….
nu … nimic, nu mai trebuie, m-am razgandit, nu era nimic important”.

 

O asemenea scena provoaca frustrare de ambele parti: una a parintelui, care considera ca intotdeauna este dispus sa-si asculte copilul, si nu intelege de ce acesta refuza sa-i spuna ce-l framanta, si alta din partea  adolescentului care considera ca niciodata parintii nu au  timp sa-l asculte si nimeni nu este in stare sa renunte la un lucru cat de mic atunci cand are si el ceva de spus, cand are si el nevoie de ceva.

Sa ne gandim cum ne-ar placea noua sa fim ascultati: cu interes, cu atentie, cu ingaduinta, amabilitate, fara sa ni se dea impresia ca avem un timp limitat la dispozitie pentru  a spune ce dorim. Am vrea sa stim ca celuilalt ii pasa de ceea ce spunem.

Intelegandu-ne unii pe altii

Ceea ce urmeaza ar putea fi rezumat la urmatoarele idei:

1. Fiecare persoana poseda un ansamblu de nevoi, valori, dorinte, interese care ii determina in mod fundamental actiunile. Atat noi cat si copilul nostru suntem asemenea persoane. Fiecare avem dreptul de a avea propriile preferinte, care pot fi diferite.

2. Interactiunile interumane pot fi asimilate cu niste tranzactii economice, astfel incat putem lua in considerare o abordare economica a comportamentului uman, in aceasta perspectiva avand permanent de-a face, in relatiile noastre, cu negocierea unor interese.elefant.ro

3. Abordarea acestor  relatii-tranzactii trebuie sa se faca de pe pozitia castig-castig, in spiritul empatiei si solidaritatii, al respectului fata de drepturile si interesele celorlalti, astfel incat fiecare parte sa aiba de castigat.

4. Influenta, educatia, colaborarea, se bazeaza pe o relatie. Nu poti educa pe cine nu se lasa educat. Pentru a putea colabora cu copilul e nevoie de construirea unei relatii de prietenie cu acesta.

 

Materialul este o invitatie de a depasi atitudinea egocentrica in care fiecare isi urmareste doar propriul interes, uneori in mod inconstient, si a o inlocui cu atitudinea in care suntem preocupati sa intelegem interesele celuilalt si sa actionam in sensul rezolvarii problemelor astfel incat fiecare din parti sa aiba de castigat.

In educatie in mod deosebit trebuie sa urmarim aceste idealuri deoarece copilul nu este pe picior de egalitate cu mentorul sau (parinte sau profesor); astfel, el nu poate in aceasta relatie sa-si apere in mod eficient interesele. Mai mult, el se asteapta sa fie invatat de catre mentor cum sa-si cunoasca si sa-si apere propriile interese, nu sa fie inselat de acesta, preocupat doar de interesele sale.(Exercitiul 1)

 

Intelegand oamenii

 Orice om actioneaza pentru a avea un castig sau pentru a evita o durere”

 (Pease, 2001)

 

Trebuie sa constientizam profund cat de diferiti suntem. Din nastere avem predispozitii diferite, inclinatii, talente, temperamente, capacitati  diferite, structuri mentale diferite.

Cercetatorii au ajuns la concluzia ca exista niste nevoi fundamentale, pe care ei le-au denumit „trebuinte” care exprima necesitatile de baza, sau vitale, ale unei persoane, adica lucrurile pentru care „cineva ar fi gata sa minta, sa fure sau chiar sa ucida”. Cu toate ca exista mai multe teorii in aceasta privinta, toate includ trebuinte cum ar fi cele de supravietuire (fiziologice-hrana, aer, apa), cele de de securitate, cele de valoare si recunoastere sociala.

Peste acestea se suprapun nevoi specifice care se exprima prin dorinte, motivatii si interese diferite, precum si un set de valori, datorita educatiei, obisnuintelor si contextului social istoric, cultural in care traim. Astfel devenim constienti de ceea ce ne face sa actionam. Ceea ce ne determina pe noi si pe ceilalti pentru actiune sunt nevoile noastre exprimate prin interese.

Omul are nevoie de hrana nu doar pentru trup ci si pentru suflet. Copilul nostru are nevoie de hranirea sentimentului valorii personale, al securitatii emotionale, are nevoie de acceptare, aprobare, apreciere. Implinirea acestei necesitati il face dependent de ceilalti. Daca nu va primi o astfel de hrana de la parinte, el va cauta in alta parte.

In cazul profesorului, el profeseaza nu pentru a implini nevoile elevului, ci in primul rand pentru a-si implini propriile nevoi. In cazul parintelui e la fel, el a devenit parinte pentru a-si implini in primul rand propriile nevoi. Vor fi unii care vor spune ca ei sunt gata sa faca totul pentru copiii lor, nu pentru ei insisi. Toti suntem dispusi sa facem multe pentru copiii nostri deoarece sunt ai nostri, deci, constient sau nu, tot pentru noi insine o facem.

 

Reprezentarea realitatii

Cel mai profund principiu al naturii umane este setea de a fi apreciat”.
W
illiam James, psiholog American, fondator al “pragmatismului ”

(Carnegie, 1997)

 

Creierul nostru este limitat, iar realitatea inconjuratoare este de o bogatie  si o diversitate coplesitoare. Iata de ce suntem constransi sa impartim lucrurile si sa le gandim in “categorii”. Ne este imposibil sa stim tot ce s-a descoperit, sa citim tot ce s-a scris. Fiecare ne formam o harta a realitatii in functie de experienta personala, care nu corespunde cu a altora. Dar harta nu este realitatea. Hartile noastre difera.

A invata mai mult e o solutie partiala, oricum nu vom putea stii totul si cunostintele nu se vor “aranja” in acelasi mod in capul nostru ca in capul altuia. Una din problemele principale ale neintelegerilor dintre oameni este faptul ca percepem realitatea in categorii diferite – suntem diferiti! Este posibil ca prin: bun, rau, caracter, dragoste, sinceritate, a ne avea ca fratii, a ne simti ca “la mama acasa”, sa intelegem lucruri foarte diferite. Doi oameni care au sisteme de referinta diferite vor percepe mereu aceeasi realitate in coordonate diferite. Toti stim cat este de usor sa ne inselam cand privim spectacolul unui iluzionist.

Dar acelasi lucru se poate intampla si in modul in care privim realitatea inconjuratoare. Cineva poate fi sincer convins de ceva si totusi sa fie gresit. Si acest lucru ni se poate intampla chiar si noua! De aceea sa nu confundam convingerile personale cu adevarul. (Exercitiul 2)

Este o dovada de intelepciune sa presupunem ca “cineva” care are o parere diferita de a noastra si percepe realitatea in alt mod, are un motiv, o baza, pentru care gandeste astfel, si trebuie sa-i respectam opinia chiar daca nu o impartasim. Si acel “cineva” ar putea fi chiar copilul nostru. De cele mai multe ori este util sa intrebam: “ce te face sa crezi ceea ce crezi?”

Nimeni nu detine patrimoniul adevarului. Este bine sa pastram intotdeauna o rezerva cand este vorba de cunoasterea ultima si absoluta a unui adevar, a unui aspect al realitatii. Fiecare individ este  unic in felul sau, fiecare fiinta este o persoana ce a acumulat in maniera proprie informatii, sentimente, intelegere, limbaj, expresivitate.

Suntem diferiti si trebuie sa respectam celorlalti acest drept. Trebuie sa respectam dreptul copilului de a fi diferit, de a avea propriile opinii, dorinte, vise. Aceasta nu inseamna ca vom inceta sa-l educam, sa-l invatam ce este bine.

Ceea ce noi percepem ca fiind bine s-ar putea sa nu fie la fel de bine pentru altcineva. Daca pentru mine este bine sa merg la un concert simfonic, nu este la fel de bine pentru fiul meu. Este bine pentru unii sa locuiasca la tara, nu e la fel pentru pentru altii. Poate un parinte gandeste ca ar fi bine pentru copilul lui daca s-ar face medic, sau avocat, sau economist, dar copilul nu crede ca e la fel de bine. El inca nu-si cunoaste interesele si parintele poate cu usurinta sa-l manipuleze, sa-l determine sa urmeze  o anumita  cariera, fara ca acest lucru sa fie intotdeauna in interesul copilului.

Parintele, ca orice om, este tentat sa-si urmareasca propriile interese, vise, sa-si aline propriile dureri si sa-si indeparteze propriile frustrari. Si asta ni se poate intampla si noua ca parinti. Ca parinti trebuie sa ajutam copilul sa-si descopere propriile veleitati, aptitudini, talente, inclinatii, sa-si contureze propriile idealuri, vise, cu alte cuvinte sa descopere ce e bine pentru el, si apoi sa-l ajutam sa ajunga acolo!


I
ntelegandu-ma pe mine insumi

Fiecare dintre noi avem un anumit temperament, o anumita personalitate, un anumit fel de a fi, care in mare parte este innascut si extraordinar de stabil. Ne este greu sa fim altfel decat suntem. Ne intelegem foarte bine pe noi insine. Marele pas inainte este sa aplicam acest adevar si pentru copilul nostru: el este diferit si ii este greu sa fie altfel decat este.

Suntem ceea ce suntem! Tocmai asta ne impiedica sa fim altcineva in acelasi timp. Atunci cand au firi total diferite de cele ale copiilor, parintii, oricata bunavointa ar avea, ei nu pot da un sfat bun privind cariera deoarece ei nu percep realitatea in acelasi mod.

Diferentele dintre noi pot fi atat de mari incat ne pot impiedica sa ne punem in situatia celuilalt si sa-l intelegem. Un parinte de tip “realist”, cu o gandire structurata, organizata, cu inclinatii tehnice nu va putea sa inteleaga modul in care percepe realitatea si in care opereaza fiica sa de tip “artistic”cu inclinatii poetice, usor boema si putin dezordonata. La fel, un parinte cu o gandire de tip “secvential” prevazator, planificat nu va putea intelege inclinatiile spre risc ale fiului sau care vrea sa devina intreprinzator. Trebuie sa intelegem ca in asfel de situatii parintii, oricata bunavointa ar avea, ei nu pot da un sfat bun privind cariera deoarece ei nu percep  realitatea in acelasi mod cu copiii lor.

Care “harta a realitatii” e cea corecta”? A parintelui sau a copilului? Ambele sunt corecte; fiecare “harta” se potriveste cu personalitatea celui care o detine.

Chiar in ce ne priveste pe noi insine, dupa o viata intreaga cu impliniri dar si insatisfactii, dupa succese si insuccese, ajungem sa avem alte idei, alte conceptii uneori total diferite fata de cele ce ne-au animat cand eram de varsta adolescentei. Acum „harta”noastra arata altfel!

Pentru a putea  interactiona eficient cu altii, in special cu copilul si familia, trebuie sa ne cunoastem mai bine pe noi insine. Aceasta autoevaluare poate  fi facuta prin descoperirea cu sinceritate si analizarea realizarilor si nerealizarilor, a dorintelor si nevoilor noastre, a visurilor si temerilor, a convingerilor si prejudecatilor. Dupa ce ne-am intocmit o lista cu toate aceste puncte, o reluam punandu-ne intrebari de genul „De ce?”, „Cum?”, „Unde?”, astfel ca sa ne clarificam imaginea conturata despre noi insine. La toate trebuie raspuns cu maxim de sinceritate.

Un alt nivel este cel in care il intrebam pe partenerul de viata ce parere are despre raspunsurile pe care le-am dat. Aceasta ajuta la unele clarificari si la cunoasterea altor puncte de vedere. Unele lucruri pot constitui o reusita sau esec din punctul nostru de vedere dar nu si pentru cei din jur. Astfel imaginea despre sine se clarifica, se intareste si se reactualizeaza. Se poate consolida si imbunatati relatia intre soti evitandu-se situatii de genul ce urmeaza:

Sotul se intoarce tarziu, multumit ca a mai reusit sa rezolve un contract la serviciu. Isi saruta sotia care il intampina, si ii spune ca merge sa faca un dus si apoi se culca deoarece este extenuat. Sotia l-a asteptat pana tarziu cu masa intinsa si acum strange masa tacuta, stinge lumina si merge si ea la culcare. Intentia ei fusese sa-i faca o supriza cu ocazia aniversarii casatoriei. Din punct de vedere al sotului multumirea e maxima si reprezinta o realizare, din punct de vedere al sotiei e o seara nereusita, frustranta, care se mai adauga poate la alte nemultumiri.

Copiii, ca spectatori ai acestor scene, ca participanti activi si afectivi la asemenea situatii, isi formeaza o filosofie de viata putand intelege lucrurile diferit ( parintii sunt certati, nu e nici un folos sa-ti astepti sotul cu masa etc.)

 

Ne putem cunoaste mai bine evaluand in ce masura ne regasim in exemplele care urmeaza, si care constituie erori tipice in educatie.

Exista greseli pe care le fac majoritatea parintilor, cum ar fi:

  • A salva copilul din mijlocul problemelor sale, a incerca sa rezolve ei in felul lor problemele copilului.

Rezultatele nu sunt prea bune deoarece, pe de o parte copilul ,ar fi putut prefera o alta rezolvare, deoarece are o alta perceptie asupra realitatii si alte valori, iar pe de alta parte parintele a impiedicat copilul sa-si asume responsabilitatea pentru deciziile sale, tinandu-l astfel in dependenta, impiedicandu-l sa se dezvolte si inabusindu-i capacitatea de a lua decizii

  • A impune decizii prefabricate copilului, in loc sa-l invete si sa-l ajute sa ia singur o decizie potrivit propriilor pareri, identificand impreuna alternativele, aratandu-i punctele tari, punctele slabe, riscurile, dar si beneficiile fiecarei optiuni.
  • A judeca decizia copilului si a face profetii negative: “vei vedea tu ce se intampla fiindca nu ma asculti!”. Uneori aceasta afimatie este insotita chiar de o dorinta a parintelui ca tanarul sa esueze in decizia sa, doar pentru ca la final sa poata spune “Ti-am spus eu!”

Cum poti avea succes in viata? -Luand decizii corecte.
Cum poti lua decizii corecte? – Bazandu-te pe experienta.
S
i cum acumulezi experienta? – Luand decizii gresite!

  • A feri copilul de greseala, si de a-l critica atunci cand greseste.

Invatam din greseli. Desigur este bine sa invatam din ale altora deoarece nu avem suficient timp intr-o viata sa comitem personal toate greselile!. Cu toate acestea copilul are nevoie de propriile lui greseli. Are nevoie de propriile experiente pentru a invata sa ia decizii si sa-si asume responsabilitati. Este o cale dificila, dar e singura cale de a invata sa iei decizii bune. Niciodata nu vom putea controla 100% un astfel de proces, iar critica nu rezolva nimic! Ba chiar poate  avea efecte perverse prin faptul ca elevul/copilul se inhiba, ii scade stima de sine si se refugiaza in : “Nu  pot ”, “nu stiu ”, “n-am aptitudini” , “nu sunt bun de nimic ”.

Trebuie sa-i oferim posibilitatea copilului sa experimenteze faptul de a gresi intr-un mediu protejat emotional. Il pregatim pentru viata, nu ferindu-l de a gresi, ci invatandu-l sa gestioneze greseala, esecul, deciziile gresite. Astfel il pregatim pentru viata reala.

  • A invata copilul sa fie prea ascultator si sa nu se impotriveasca. Este in beneficiul imediat al parintelui sa aiba un copil care nu-i face probleme, cu care e usor de trait, dar nu este in interesul copilului. Aceasta este o greseala care duce la formarea in copii a unor personalitati fara “coloana vertebrala”.

Copilul nu trebuie educat sa nu se impotriveasca ci cum sa se impotriveasca intr-un mod dezirabil social, cum sa-si sustina opinia, punctul de vedere, si cum sa-si apere interesele. Altfel el va fi condus mereu de deciziile si interesele altora, si va avea numai de pierdut in aceasta societate concurentiala.

  • Asteptarea de a avea o relatie buna cu copilul fara a investi timp pentru construirea acestei relatii. Acest lucru este imposibil. Dragoste inseamna a avea timp de pierdut! Atunci cand iubesti pe cineva petreci timp cu el. Cine nu are timp pentru asta nu poate afirma ca iubeste. Sa nu ne amagim singuri! Acelasi adevar este valabil atat in dragostea dintre indragostiti cat si in dragostea parinte-copil.
  • A crede ca ei insisi ca parinti le sunt suficienti copiilor. Copiii au nevoie de prieteni cu care sa socializeze, au nevoie de iesiri in excursii, tabere, celebrari de zile de nastere, de a merge impreuna cu colegi de aceeasi varsta la concerte, evenimente culturale sau sportive. Ei nu-si pot petrece viata doar intre scoala si locuinta.
  • A  compara copilul cu  altii, sau cu  ei  insisi  cand  erau  de  varsta  lor,  ignorand  faptul  ca fiecare copil este unic, este diferit, la care se adauga circumstantele diferite sociale si istorice in care s-au format ca personalitate.
  • A desconsidera problemele, preocuparile si interesele copilului. Parintelui i se par de multe ori “copilarii” aceste preocupari. Dar in ele se afla germenele a ceea ce este si va deveni copilul. Pe de alta parte, chiar daca unele dintre acestea sunt intr-adevar “copilarii”, miza se afla in cu totul alta parte. Aceste preocupari sunt ocazii de a zidi o relatie sanatoasa cu copilul, de a face ceva impreuna, timp care petrecut impreuna comunica copilului ca este valoros pentru Dvs, ca este important, este acceptat, aprobat si apreciat asa cum este el . Sunt ocazii de a crea amintiri despre “noi”.
  • Conceptia conform careia la baza relatiei parinte–copil trebuie sa se afle autoritatea parinteasca. Aceasta este adevarat, insa problema care se pune este aceea a modului in care exercitam aceasta autoritate. Daca aceasta autoritate este impusa dictatorial esecul este asigurat! 

Autoritatea trebuie acceptata de copil nu impusa de parinte. Este desigur o arta sa reusesti acest lucru. Iata inca un motiv pentru care ar trebui sa cerem ajutorul consilierului si sa urmam un curs “scoala parintilor”. A stapani arta de a lua decizii impreuna cu copilul, si aducerea acestuia in situatia de a-si judeca singur comportamentul si de a-si accepta pedeapsa corespunzatoare gravitatii faptei este un lucru realizabil.

  • greseala frecventa pe care o fac parintii este aceea ca vor “sa secere de unde n-au semanat”. Investesc timp in cariera, isi iau mai multe slujbe, atentia lor este indreptata spre realizarile materiale-casa si masina, si viseaza la vacante pentru a-si reface fortele din nou pentru serviciu.
  • In privinta copiilor considera ca daca le asigura acestora hrana si adapost, le este suficient. Apoi, cand copii au crescut, parintii au asteptarea/pretentia sa aiba o relatie buna cu copilul lor, iar daca aceasta nu se intampla isi considera copilul ca fiind nerecunoscator. Ei se ascund dupa iluzia ca “au facut totul doar pentru copii”, cand de fapt asta nu e decat o mare minciuna.

 

Copiii nu sunt animale de companie! Oricat de bune conditii de hrana si locuinta le-am oferi, acestea nu pot inlocui prezenta parintelui in viata lor.

Exercitiile le gasiti in cadrul postului: Consolidarea relatiei parinte-copil

 

Proiect in parteneriat: “Parintii ca facilitatori in alegerea traseului  profesional pentru copiii lor. Program de pregatire  a consilierilor scolari bazat pe cooperarea cu parintii.”

astratex.ro

Lasa un comentariu