Omul care isi confunda sotia cu o palarie



mycloset.ro

Caz real de neurologie

“Dr P. era un distins muzician, cunoscut de multa vreme drept cantaret, apoi profesor la scoala de muzica din oras.
Aici au fost observate pentru prima oara lucruri ciudate legate de raporturile lui cu elevii. Din cand in cand, un elev i se infatisa, iar dr P. nu-l recunostea; sau, mai exact, nu-i recunostea chipul. De indata ce studentul vorbea, era recunoscut dupa voce.

Asemenea incidente se inmulteau, provocand stanjeneala, perplexitate, teama, ba uneori si rasete, deoarece nu numai ca dr P. reusea din ce in ce mai greu sa distinga chipurile, dar el vedea chipuri si acolo unde nu existau: pe strada, asemeni lui Magoo, batea usor cu palma capetele hidrantilor si parcometrelor, luandu-le drept capete de copii; se adresa amabil capetelor sculptate de pe mobile si ramanea uimit cand nu-i raspundeau. La inceput, toata lumea, ba chiar si dr P., radea de asemenea greseli bizare ca si cum ar fi fost glume. Nu-i placeau lui oare dintotdeauna jocurile de cuvinte, paradoxurile Zen si vorbele de duh?

Inzestrarile lui muzicale ramaneau remarcabile; nu se simtea bolnav, niciodata nu se simtise mai bine, iar greselile sale erau atat de absurde – si de spirituale – incat nu puteau fi luate in serios. Ideea ca “ceva e in neregula” n-a aparut decat dupa vreo trei ani, cand s-a imbolnavit de diabet. Stiind bine ca diabetul i-ar putea afecta ochii, dr P. s-a dus la un oftalmolog, care i-a facut o anamneza detaliata si i-a examinat atent ochii.

“N-aveti nimic la ochi”, a fost concluzia doctorului. “Dar e ceva legat de partile vizuale ale creierului. Nu de mine aveti nevoie, trebuie sa mergeti la un neurolog.”
Si astfel dr P. a ajuns la mine.
De la inceput m-am lamurit ca nu exista nici o urma de dementa in sensul obisnuit. Era un om cultivat si plin de farmec, vorbea bine si curgator, avea imaginatie si umor. Nu-mi dadeam seama de ce fusese trimis la clinica noastra.
Si totusi era ceva putin ciudat. Statea in fata mea in timp ce vorbea, era indreptat spre mine, dar ceva era in neregula – greu de spus ce anume. Ma privea cu urechile, eram tentat sa spun, nu cu ochii.

Acestia, in loc sa fie atintiti asupra mea, “invaluindu-ma”, asa cum e firesc, erau straniu atintiti asupra nasului meu, urechii mele drepte, asupra barbiei, ochiului meu drept – parca ar fi observat (ba chiar studiat) aceste trasaturi individuale, dar fara a vedea intreaga mea fata, expresiile ei care se schimbau, “pe mine” in intregul meu. Nu sunt sigur ca am inteles atunci acest lucru, era numai o bizarerie iritanta, ceva se dereglase in combinatia fireasca dintre privire si expresie.
Ma vedea, ma scana, si totusi …

“Care e problema?” l-am intrebat in cele din urma.
“Din cate stiu eu, nici una” mi-a raspuns el zambind, “insa lumea pare sa creada ca e ceva in neregula cu ochii mei.”
“Dar dumneavoastra nu va dati seama daca aveti probleme cu vederea?”
“Nu, nu chiar, numai ca din cand in cand mai gresesc.”

Am iesit putin ca sa vorbesc cu sotia lui. Cand am revenit, dr P. statea linistit la fereastra, atent, mai degraba ascultand decat privind afara. “Trafic”, a zis, “zgomotele strazii, trenuri in departare, ca un fel de simfonie, nu-i asa? Cunoasteti Pacific 234 de Honegger?”

Ce om dragut, ma gandeam in sinea mea. Cum ar putea suferi de ceva grav? M-ar lasa oare sa-l examinez?
“Da, sigur ca da, dr Sacks.”

Mi-am potolit tulburarea, poate si pe-a lui, trecand prin rutina linistitoare a unui examen neurologic: forta musculara, coordonare, reflexe, tonus … In timp ce-i examinam reflexele – usor anormale in partea stanga – a aparut primul fapt bizar. Ii scosesem pantoful stang si il atingeam pe talpa piciorului cu o cheie – test aparent neserios, dar esential, pentru verificarea unui reflex – dupa care, scuzandu-ma ca trebuie sa-mi strang oftalmoscopul, l-am lasat sa se incalte singur. Spre mirarea mea, dupa un minut, inca nu reusise.elefant.ro

“Pot sa va dau o mana de ajutor?” am intrebat.
“Ajutor? Pentru ce? Cui?”
“Ca sa va incaltati.”
“Ah”, a zis, “uitasem de pantof”, adaugand, sotto voce, “pantoful? pantoful?” Parea zapacit.
“Pantoful dumneavoastra”, am repetat. “Poate vreti sa-i incaltati. ”
A continuat sa priveasca in jos, cu o concentrare intensa si deplasata, insa nu spre pantof. In cele din urma, privirea i s-a fixat pe picior: “Acesta este pantoful meu, nu-i asa?”
Nu auzeam eu bine? Nu vedea el bine?
“Ochii mei”, a explicat si a pus mana pe picior. “Acesta este pantoful meu, nu-i asa?”
“Nu. Acesta este piciorul dumneavoastra. Acolo este pantoful.”
“A! Credeam ca e piciorul meu.”
Glumea? Era nebun? Era orb? Daca era vorba de una din “greselile lui ciudate”, era cea mai ciudata greseala pe care o intalnisem vreodata.

L-am ajutat sa-si puna pantoful (piciorul) pentru a evita alte incurcaturi. Dr P. parea netulburat, indiferent, chiar amuzat.
Mi-am reluat examenul. Acuitatea lui vizuala era buna: nu-i era greu sa vada un ac de pe jos, desi uneori ii scapa daca era in stanga lui.
Vedea bine, dar oare ce vedea? Am deschis un numar din National Geographic Magazine, si i-am cerut sa descrie unele imagini de acolo. Raspunsurile lui erau foarte stranii. Ochii lui zburau de la un lucru la altul, culegand trasaturi minuscule, trasaturi individuale, asa cum facusera si cu fata mea. O zona mai stralucitoare, o culoare, o forma ii atrageau atentia si starneau comentarii, dar in nici un caz nu prindea intregul imaginii.
Nu reusea sa vada intregul, ci numai amanunte, pe care le repera ca pe puncte de pe un ecran radar. Nu intra niciodata in legatura cu imaginea in intregul ei – nu-i recunostea, asa zicand, fizionomia. Nu intelegea daca e vorba de un peisaj sau de o scena. I-am aratat coperta, o intindere nesfarsita de dune sahanene.
“Ce vedeti aici?” l-am intrebat.
“Vad un rau”, a spus. “Si o mica pensiune cu terasa ei de pe malul apei. Lumea sta la masa pe terasa. Vad umbrele colorate ici si colo.” Privea, daca asta se poate numi “a privi”, dincolo de coperta, undeva in spatiu, si vorbea despre amanunte inexistente, ca si cum lipsa acestora din ilustratia reala il impingea sa-si imagineze raul si terasa si umbrele colorate.

Aratam probabil ingrozit, dar el parea sa creada ca se descurcase relativ bine. Avea o urma de zambet pe fata. Parea de asemenea convins ca examinarea luase sfarsit, si se uita de jur-imprejur dupa palaria lui. A intins mana si a apucat capul sotiei lui, a incercat sa-l ridice si sa si-l puna pe cap. Parea sa-si fi confundat sotia cu o palarie! Sotia parea obisnuita cu asemenea lucruri.

Nu puteam intelege, in termenii neurologiei conventionale (sau neuropsihologiei), ce se intamplase. In unele privinte parea perfect normal, iar in altele cu desavarsire si neverosimil de afectat. Cum putea el oare, pe de o parte, sa confunde capul nevestei cu o palarie, iar pe de alta, sa lucreze – cum dupa toate aparentele o facea in continuare – ca profesor la scoala de muzica?
Trebuia sa ma mai gandesc, sa-l vad din nou – si sa-i vad intr-un loc care-i era familiar, acasa la el.

Dupa cateva zile, m-am prezentat acasa la dr P. si la sotia lui, cu partitura Dragoste de poet in geanta (stiam ca-i place Schumann) si cu diverse obiecte pentru testarea perceptiei.
Dna P.m-a introdus intr-un apartament splendid, care amintea de Berlinul sfarsitului de secol. Un vechi si magnific pian Basendorfer trona la loc de cinste in mijlocul camerei, iar in jurul lui erau pupitre muzicale, instrumente, partituri … Erau carti, erau tablouri, dar muzica domina totul. Dr P. si-a facut aparitia si, zapacit, a inaintat cu mana intinsa spre ceasul cu pendula, dar, auzindu-mi vocea, s-a corectat si a dat mana cu mine. Ne-am salutat si am sporovait putin despre concertele si interpretii momentului. Cu modestie, l-am intrebat daca ar dori sa cante.

,,Dragoste de poet!” a exclamat. “Dar eu nu mai pot citi notele. Veti canta dumneavoastra, de-acord?”
Am zis ca voi incerca. La acel pian minunat chiar si interpretarea mea suna bine, iar dr P. era un mai varstnic, dar infinit de suav, Fischer-Dieskau (celebru interpret de lieduri), combinand o ureche si o voce perfecte cu cea mai fina inteligenta muzicala. Era clar ca scoala de muzica nu-l pastra din mila.
Lobii temporali ai dr P. erau de buna seama intacti: avea un cortex muzical minunat. Dar ce se intampla, ma intrebam eu, in lobii sai parietali si occipitali, mai ales in acele zone unde are loc procesarea vizuala? Aveam in trusa mea neurologica corpurile geometrice ale lui Platon si m-am hotarat sa incep cu ele.
“Ce este acesta?” am intrebat scotand primul corp.
“Un cub, bineinteles.”
“Dar acesta?” am intrebat, rotind altul in aer.
A intrebat daca ar putea sa-l examineze, ceea ce a facut repede si sistematic: “Un dodecaedru, bineinteles. Si nu va
mai obositi cu celelalte, voi recunoaste chiar si icosaedrul.”
Era clar ca formele abstracte nu puneau probleme. Dar ce se intampla cu fetele? Am luat un pachet de carti de joc.
Le-a identificat pe toate imediat, inclusiv valetii, damele, popii si jokerul. Dar acestea sunt, la urma urmei, figuri stilizate si era imposibil de spus daca el vedea fete sau doar modele. M-am hotarat sa-i arat un volum de caricaturi pe care il aveam in geanta. A reusit din nou, in cea mai mare parte.

Trabucul lui Churchill sau nasul lui Pinocchio: de indata ce prindea o trasatura-cheie putea identifica fata. Dar, cum am mai spus, caricaturile sunt abstracte si schematice.
Ramanea de vazut cum s-ar comporta cu fete adevarate, reprezentate realist. Am deschis televizorul, fara sonor, si am dat peste un film mai vechi cu Bette Davis. Se desfasura o scena de dragoste. Dr P. nu a reusit sa identifice actrita – dar poate pentru ca ea nu patrunsese niciodata in lumea lui. Mai frapant era faptul ca nu reusea sa identifice expresiile de pe chipul ei si al partenerului, desi in cursul unei singure scene fierbinti acestea treceau de la dorinta arzatoare la pasiune, surpriza, dezgust si furie, ajungand pana la o impacare induiosatoare. Dr P. nu pricepea nimic din toate acestea. Nu intelegea ce se intampla, cine era unul si cine celalalt, nici macar cine era barbatul si cine femeia. Comentariile sale asupra scenei puteau foarte bine sa fie ale unui martian.

Era insa posibil ca unele dintre dificultatile sale sa fie legate de irealitatea lumii de celuloid a Hollywood-ului; si m-am gandit ca ar putea avea mai mult succes in identificarea unor chipuri din propria lui viata. Pe peretii apartamentului erau fotografii ale familiei, colegilor, elevilor, ale lui insusi. Am adunat un teanc si i le-am aratat, nu fara oarecari presimtiri. Ceea ce fusese nostim, sau caraghios, cand era vorba de film, devenea tragic cand era vorba de viata reala. In general, nu recunostea pe nimeni: nici familia, nici colegii, nici elevii, nici pe el insusi. A recunoscut un portret al lui Einstein, pentru ca sesizase frizura tipica si mustata; acelasi lucru s-a intamplat cu una sau doua alte persoane: “Ah, Paul!” a zis, cand i s-a aratat un portret al fratelui sau.

“Barbia asta patrata, dintii astia mari, l-as recunoaste pe Paul dintr-o mie!” Dar pe Paul il recunostea, sau una-doua din trasaturile lui, pe baza carora putea face o incercare rezonabila de a ghici identitatea subiectului? In absenta unor “semne” evidente, era cu desavarsire pierdut. Dar de vina nu era doar cunoasterea, gnosis; era ceva profund gresit in felul lui de a proceda. Pentru ca aborda aceste chipuri chiar si ale celor apropiati si dragi – ca si cum ar fi fost jocuri de puzzle sau texte. Nu se raporta la ele, nu-i apartineau.
Nici o fata nu-i era familiara, privita ca un “cineva”, ci era identificata doar ca un set de trasaturi, “ceva”. Era asadar o cunoastere formala, fara nici o urma de cunoastere personala. Si de-aici provenea indiferenta, sau orbirea lui, fata de expresie. Pentru noi, un chip este o persoana care ni se infatiseaza – vedem, cum s-ar spune, persoana prin persoana ei, adica fata ei. Dar pentru dr P. nu exista in acest sens nici o persaaona – nici o persona exterioara, si nici o persoana
inauntru.

Ma oprisem in drum spre el la o florarie si-mi cumparasem un trandafir extravagant ca sa mi-l pun la butoniera. L-am scos si i l-am dat. L-a luat ca un botanist sau ca un anatomist caruia i se da un exemplar, iar nu ca o persoana care primeste o floare.
,,O lungime de aproximativ cincisprezece centimetri”, a comentat el. ,,O forma infasurata, rosie, cu un accesori liniar verde.”
“Da”, am zis, incurajandu-l, “si ce credeti ca este, dr P.?”
“Greu de zis.” Parea perplex. “Ii lipseste simetria simpla a corpurilor geometrice platonice, desi ar putea avea o simetrie mai inalta … Cred ca ar putea fi o inflorescenta sau floare.”
“Ar putea fi?” am intrebat.
“Ar putea fi”, a confirmat el.
“Mirositi”, i-am sugerat, si se arata iarasi oarecum mirat, ca si cum i-as fi cerut sa miroasa o simetrie mai inalta.
Dar s-a executat politicos si a dus floarea la nas. Brusc a revenit la viata.
“Minunat!” a exclamat el. “Un trandafir timpuriu. Ce miros divin!”A inceput sa fredoneze “Trandafirul, crinul..” Parea ca realitatea putea fi transmisa prin miros, prin vaz.
Am incercat un test final. Era o zi rece de primavara si imi lasasem paltonul si manusile pe o canapea.
“Ce e asta?” l-am intrebat, ridicand o manusa.
“Pot s-o examinez?” a intrebat si, luand-o, a inceput s-o examineze, la fel cum examinase corpurile geometrice.
,,0 suprafata continua”, a declarat in cele din urma, “cu marginile rasfrante spre interior. Pare sa aiba” – a ezitat – “cinci pungi iesite in afara, daca asa se spune”.
“Da”, am zis prudent. “Mi-ati facut o descriere. Spuneti-mi acum ce e.”
“Un fel de recipient?”
“Da”, am zis, “si ce anume ar contine recipientul?”
“Ar contine continutul lui!” a spus dr P. razand. “Sunt multe posibilitati. Ar putea fi un portmoneu, de exemplu, pentru monede de cinci dimensiuni. Ar putea fi … ”
Am intrerupt torentul care crestea. “Nu pare ceva cunoscut? Credeti ca s-ar potrivi unei anumite parti a corpului dumneavoastra?”
Nu dadea nici un semn de recunoastere.

Nici un copil nu ar fi avut capacitatea de a vedea si de a vorbi despre “o suprafata continua …cu marginile rasfrante spre interior”, dar orice copil, cat de mic, ar fi stiut de indata ca manusa e manusa, ar fi privit-o ca pe un lucru familiar, potrivit pentru mana. Dr P. nu era in stare. Nimic nu i se parea familiar. Vizual, era pierdut intr-o lume de abstractiuni neinsufletite. De fapt, nu avea o lume vizuala reala, asa cum nu avea un sine vizual adevarat. Putea vorbi despre lucruri, dar nu le putea privi “fata in fata”. Discutand cu pacienti suferind de afazie si leziuni in emisfera stanga, Hughlings Jackson spune ca ei si-au pierdut gandire a “abstracta” si “propozitionala” – si-i compara cu cainii (sau, mai degraba, compara cainii cu pacienti afazici). Pe de alta parte, dr P. functiona intocmai cum functioneaza o masina.

Nu numai ca se arata tot atat de indiferent fata de lumea vizuala ca un calculator, dar si – mai frapant – analiza lumea asa cum o analizeaza un computer, folosind trasaturi-cheie si relatii schematice. Schema putea fi identificata – printr-un fel de “procedura de identificare” – fara a sesiza catusi de putin realitatea.

Pana aici testarea pe care o facusem nu-mi spusese nimic despre lumea interioara a dr P. Puteau fi oare inca intacte memoria sa vizuala si imaginatia? I-am cerut sa-si inchipuie ca ar intra intr-unul din scuarurile orasului, venind dinspre nord, strabatandu-l in imaginatie sau in memorie, si sa-mi spuna care sunt cladirile pe langa care ar trece. A mentionat cladirile din partea dreapta, dar nici una din partea stanga. I-am cerut atunci sa-si inchipuie ca ar intra in scuar prin sud. A mentionat iarasi numai acele cladiri care erau pe partea dreapta, desi acestea erau tocmai cele pe care le omisese inainte.
Cele pe care le “vazuse” launtric nu mai erau mentionate acum; probabil ca nu le mai “vedea”.

Era evident ca dificultatile lui legate de partea stanga, deficientele lui de camp vizual, erau in aceeasi masura interne si externe, impartind in doua memoria si imaginatia lui vizuala. Ce se intampla, la un nivel mai inalt, cu vizualizarea lui interna? Gandindu-ma la intensitatea aproape halucinanta cu care Tolstoi isi vizualizeaza si insufleteste personajele, l-am intrebat pe dr P. despre Anna Karenina. Isi putea aminti fara greutate intamplarile, avea o perceptie intacta a intrigii, dar omitea caracteristicile vizuale, povestirile si scenele vizuale.

Isi amintea cuvintele personajelor, dar nu si chipurile lor; si, desi putea cita descrierile vizuale originale gratie memoriei sale remarcabile si aproape textuale, acestea se dovedeau cu desavarsire goale pentru el, lipsite de realitate senzoriala, imagistica sau emotionala. Exista deci, de asemenea, o agnozie interioara.
Dar a devenit limpede ca acesta era doar cazul anumitor tipuri de vizualizari. Vizualizarea chipurilor si a scenelor, a povestirii vizuale si actiunii dramatice era profund deteriorata, aproape absenta. Vizualizarea schemelor era insa intacta, ba chiar sporita. Astfel, cand l-am provocat la o partide de sah mintal, n-a avut nici o dificultate in vizualizarea tablei de sah sau a miscarilor – si intr-adevar nu i-a fost greu sa ma bata mar.

Luria spunea despre Zazetki ca-si pierduse complet capacitatea de a juca jocuri, dar ca “imaginatia sa vie” nu era alterata.
Zazetki si dr P. traiau in doua lumi din care una era imaginea in oglinda a celeilalte. Dar deosebirea cea mai trista dintre ei era ca Zazetki, dupa cum spunea Luria, “lupta sa-si recastige facultatile pierdute cu tenacitatea condamnatului”, in timp ce dr P. nu lupta, nu stia ce pierduse, de fapt nu stia ca pierduse ceva. Dar cine se afla intr-o situatie mai tragica, sau cine era mai blestemat – omul care stia acest lucru sau cel care nu stia?

Cand am terminat examenul, dna P. ne-a poftit la masa pe care se aflau cafea si prajituri delicioase. Cu un aer flamand, fredonand, dr P. a atacat prajiturile. Repede, fara sa se gandeasca, melodios, tragea platourile spre el, unul dupa altul, si lua de ici-colo, intr-un mare suvoi galgaitor, un cantec comestibil al mancarii, pana cand a fost brusc intrerupt: o bataie puternica si hotarata in usa.
Surprins, uluit, blocat de intrerupere, dr P. s-a oprit din mancat si a ramas impietrit, nemiscat, la masa, cu o infatisare indiferenta, oarba, zapacita.
Privea masa, dar n-o mai vedea; n-o mai percepea ca pe o masa incarcata cu prajituri. Sotia lui i-a turnat putina cafea: mirosul i-a gadilat narile si l-a adus inapoi la realitate.

S-a reluat melodia mancatului.
Cum o fi rezolvand fiecare lucru, ma intrebam. Ce se intampla cand se imbraca, merge la toaleta, face baie? M-am dus dupa sotia lui in bucatarie si am intrebat-o, de exemplu, cum face el ca sa se imbrace. “La fel ca si cu mancatul”, mi-a explicat ea. “Ii scot din dulap hainele obisnuite si le pun in locurile obisnuite, iar el se imbraca fara probleme, cantand pentru sine. Face totul cantand pentru sine. Dar daca e intrerupt si pierde sirul, se opreste totul, nu-si recunoaste hainele si nici propriul trup. Canta tot timpul – cantece de mancat, cantece de imbracat, cantece de baie, cantece de tot felul. Nu poate face un lucru decat daca-l transforma in cantec.”
In timp ce vorbeam mi-au atras atentia tablourile de pe pereti.

“Da”, spuse dna P., “era si pictor talentat, nu numai cantaret.
Scoala ii expunea tablourile in fiecare an.”
Le-am privit cu multa curiozitate. Erau asezate in ordine cronologica. Toate lucrarile sale timpurii erau naturaliste si realiste, exprimand o stare si o atmosfera pline de viata, frumos detaliate si concrete. Apoi, cu trecerea anilor, deveneau mai putin vii, mai putin concrete, mai putin realiste si naturaliste, mai abstracte, chiar geometrice si cubiste. In cele din urma, in ultimele picturi, panzele deveneau lipsite de sens, sau lipsite de sens pentru mine – doar linii haotice si pete de culoare. Am comentat acest lucru cu dna P.
“Ah, dumneavoastra, doctorii, sunteti niste filistini!” a exclamat ea. “Nu puteti urmari dezvoltarea artistica, felul in care a renuntat la realismul din tinerete si a inaintat in arta abstracta, nonfigurativa?”
“Nu, nu asta e”, mi-am zis in sinea mea (dar m-am abtinut sa-i spun sarmanei dne P.). El trecuse intr-adevar de la realism la nonfigurativ, la abstract, dar nu de artist era vorba, ci de patologie, care avansa spre o agnozie vizuala profunda, in care toata puterea de reprezentare si imaginatie, tot simtul concretului si al realitatii erau distruse. Acest perete cu tablouri era o expozitie tragica tinand de patologie, nu de arta.

Si totusi, ma intrebam, intr-un anume sens, nu avea ea dreptate? Caci deseori intre fortele patologiei si cele ale creatiei exista un conflict si, uneori, chiar o intelegere tacita. Poate ca in perioada sa cubista a existat o evolutie, deopotriva artistica si patologica, ducand la nasterea unei forme originale; pierzand concretul, putea castiga in abstract, capatand o sensibilitate mai mare pentru toate elementele structurale ale liniei si conturului, o forta, asemanatoare cu cea a lui Picasso, de a vedea si infatisa acele alcatuiri abstracte ce se ascund in concret si de regula se pierd … Ma temeam insa ca in picturile din ultima perioada nu era decat haos si agnozie.

Ne-am intors in marele salon de muzica, unde trona pianul Bosendorfer, iar dr P. fredona ultimul tort.
“Ei bine, dr Sacks”, mi-a spus, “imi dau seama ca ma gasiti un caz interesant. Puteti sa-mi spuneti ce nu e in regula si sa-mi faceti niste recomandari?”
“Nu pot sa va spun ce nu e in regula”, i-am raspuns, “dar va voi spune ce cred eu ca e bine.
Sunteti un muzician minunat, iar muzica este viata dumneavoastra. Ce as putea recomanda eu, intr-un asemenea caz, este o viata alcatuita in intregime din muzica. Muzica a fost centrul vietii dumneavoastra, faceti -o acum sa fie intreaga viata.”

Acestea s-au petrecut acum patru ani. Nu l-am mai vazut de-atunci, dar m-am intrebat adesea cum intelegea el lumea, dat fiind ca in mod straniu a pierdut imaginea si vizualul, dar si-a pastrat intacta marea muzicalitate. Cred ca pentru el muzica luase locul imaginii. Nu avea o imagine a corpului, avea o muzica a corpului: de aceea se putea misca si purta atat de firesc, dar se oprea complet zapacit daca “muzica interioara” inceta. La fel si in privinta exteriorului, a lumii …

In Lumea ca vointa si reprezentare, Schopenhauer spune ca muzica este “vointa pura”. Cat de fascinat ar fi fost el de dr P., un om care pierduse complet lumea ca reprezentare, dar o pastra in intregime ca muzica sau ca vointa.
Aceasta stare binecuvantata a durat pana la sfarsit – fiindca, in ciuda evolutiei treptate a bolii sale (o tumoare masiva sau un proces degenerativ in zonele vizuale ale creierului), dr P. a predat muzica pana in ultimele zile ale vietii sale.”

 

Oliver Sacks, doctor neurolog

 

astratex.ro

Lasa un comentariu