O istorie a dependentei



mycloset.ro

Definirea termenilor 

O istorie a dependenteiDependenta inseamna sa ai nevoi pe care nu poti – sau simti ca nu poti – sa le indeplinesti singur. Un copil este, evident, dependent in multe feluri. Mai tarziu, in viata, ca adolescent, avem din ce in ce mai putina nevoie de parinti in cateva domenii: siguranta, social, economic, emotional etc. Astfel, ca adulti devenim din ce in ce mai independenti, desi este normal sa avem nevoie de altii in anumite feluri. Daca atunci cand suntem copii suntem excesiv de protejati sau am avut parinti exagerat de autoritari, suntem in pericolul de a ramane mult prea dependenti pentru varsta pe care o avem.

Personalitatea dependenta descrie o persoana pasiva, conformista, supusa, influentabila, sensibila la cerintele altora, care cedeaza in fata parerilor celorlalti, neajutorata ca sa ii faca pe ceilalti sa o placa si, in general, incantata de ideea de a fi protejata de altii. Multe dintre aceste trasaturi sunt „dragute”, dar putem observa limpede ca personalitatea dependenta este destinata sa-i incurajeze pe ceilalti sa fie protectivi, dominatori, pretentiosi si grijulii. Astfel, oamenii dependenti se afla intr-un tandem relational cu cineva care controleaza (un tip „obsedat de control”) sau cu cineva exagerat de protectiv (de tipul „salvatorului” sau codependentul).

Aceasta este esenta unui dependent adult: el doreste sa aiba sprijin din partea cuiva si sa i se poarte de grija.

Ca termen generic, dependenta implica sa fii slab si plin de frica, nehotarat, nesigur si cumva neajutorat, naiv, lipsit de experienta si exagerat de sensibil [emotiv, impresionabil]. Chiar si aceste trasaturi negative includ multe comportamente care sugereaza ca punem cerintele, nevoile si preferintele altora inaintea preferintelor si cerintelor noastre.

Aceasta inseamna ca se presupune ca ii lasi pe ceilalti sa te ghideze in actiunile tale pentru ca vrei si ai nevoie de aprobarea lor, de controlul, sprijinul sau de dragostea lor. Astfel, supunerea, conformismul, pasivitatea si non-asertivitatea sunt deseori aspecte majore ale dependentei. Aceste atitudini si comportamente nu sunt lipsite de putere; de fapt, ii afecteaza pe ceilalti destul de puternic. De exemplu, lipsa de motivatie ii irita pe oameni, a fi neajutorat si a avea probleme ii solicita pe ceilalti sa incerce cu disperare sa te ajute, etc.

Conformismul are loc cand ne schimbam comportamentul si opiniile datorita unei presiuni reale sau imaginare (nu a cererilor directe) venite din partea celorlalti. Aceasta include comportarea intr-o maniera traditionala sau potrivit obiceiurilor culturale sau familiale; deci toti ne conformam.

Supunerea are loc atunci cand ne este adresata o cerere directa si noi suntem de acord sa o indeplinim.

Pasivitatea apare atunci cand altcineva ia initiativa in locul nostru sau impotriva noastra, iar noi nu protestam si nu opunem rezistenta; suntem submisivi sau inactivi.

Non-conformismul sau rezistenta pasiva este atunci cand suntem independenti, rezistam presiunilor si ne facem „propria noastra treaba”.elefant.ro

Rebeliunea, pe de alta parte, reprezinta incapatanarea de a face opusul a ceea ce ni s-a spus sa facem, chiar daca lucrul acela nu e prea inteligent. De exemplu, un adolescent poate evita sa faca tema pentru acasa, sta treaz pana tarziu si foloseste cuvinte prin care isi sfideaza parintii si asta nu pentu ca el crede ca acele lucruri sunt in interesul sau.

Rebelul constant nu este mai liber decat un conformist.

 

Datorita atentiei enorme indreptate catre adictie in ultimii 15-20 de ani, s-au dezvoltat noi concepte. Evident, un dependent de droguri sau de alcool este dependent de droguri sau de alcool. Dar, multe alte comportamente care nu mai pot fi controlate includ adictii: jocurile de noroc, cumparaturile, munca in exces, sexul, promiscuitatea, comportamentul alimentar, socializarea, curatenia compulsiva etc. Acestea sunt nevoi care ne domina si carora ne supunem.

Codependenta, desi o veche idee, este o denumire noua. Are loc atunci cand esti dependent de un dependent (sau de orice persoana neajutorata); de exemplu, uiti de tine (iti ignori nevoile) devenind dedicat in ajutorarea unui dependent sa-si depaseasca adictia.

Codependenta se dezvolta in stadii: prima data, participi impreuna cu dependentul (la baut, cumparaturi, munca etc); apoi iti dai seama de puterea pe care o are adictia asupra persoanei respective si te duci „doar de data asta” ca sa nu iasa conflicte; apoi este limpede ca dependentul este incapabil sa se opreasca, dar tu acum vei nega distructivitatea adictiei sale asa cum negi, de asemenea, si faptul ca ai pierdut controlul asupra propriei tale vieti.

Codependentii sunt extrem de dependenti. Ei traiesc pentru aprobarea si recunoasterea sacrificiilor lor; intr-adevar tolereaza circumstante ingrozitoare, incluzand abuzurile; si le este teama sa fie pe picioarele lor. Ei se simt constant si ingrozitor de responsabili in a-i controla pe ceilalti (ca sa-i salveze) si dau vina pe ei insisi (nu pe dependent) atunci cand lucrurile merg rau. Uneori sunt tristi, uneori sunt suparati; aceasta este o situatie „bolnavicioasa”.

 

Cat de dependenti suntem? Ce ne face atat de dependenti? 

Psihologii au facut o multime de cercetari in legatura cu atasamentul copiilor fata de mama lor. Se descriu trei tipuri de atasament: securizant (sigur), evitant (fara emotii) si preocupat (foarte emotional). Tipul de atasament al copilului mic influenteaza stilurile de atasament ale adultului.

Intre adulti, „atasamentul securizant” include increderea si sentimentele pozitive, confortabile.

„Atasamentul preocupat” include, de asemenea, multe emotii, atat negative cat si pozitive, dar persoana dependenta este obsedata deseori de mentinerea relatiei, folosind emotii si actiuni variate pentru a mentine vie atentia iubitei/iubitului.

Exista doua tipuri de „atasament evitant”: a) „evitantul-care indeparteaza” are incredere in el, se bazeaza pe el si nu simte nevoia unei relatii. Aceasta independenta lipsita de emotii este crezuta a fi, uneori, un fel de aparare impotriva ideii de a placea pe cineva sau de a avea nevoie de cineva, fapt care l-ar fi expus respingerilor sau ranilor sufletesti.

b) „evitantul anxios” vrea in mod evident o relatie apropiata, dar este constient de lipsa de incredere in sine si de frica de abandon. Astfel, el nu isi permite apropierea de altcineva. Se simte constant iritat – vrea ceva ce nu poate sa obtina. In consecinta, are destule emotii negative – anxietate si depresie – fara prea multe emotii pozitive.

 

Ca adolescenti depindem foarte multe de parintii nostri si de prieteni. Ne bazam pe parinti pentru mancare si adapost, pentru transport, suport financiar etc. Ne bazam pe prieteni pentru activitati sociale, sfaturi, suport emotional, companie, etc. Ca angajati, ne bazam pe supervizori, pe colegi in vederea unei prietenii, pe companie pentru salariul nostru, etc.

Ca iubiti, ne bazam pe partenerul nostru pe sprijin emotional, pentru discutii importante, afectiune, distractie, securitate financiara si o familie. Ca si consumatori, ne bazam pe fermieri pentru hrana, pe croitorese pentru haine, pe muncitori pentru casele noastre, masini si alte aparate.

Ca cetateni ne bazam pe guvern si oameni politici pentru multe lucruri pe care putem sa le facem noi (Lederer, 1961) . Desigur, suntem dependenti. Si ce daca?

Daca un tanar de 18 ani devine atat de dependent de casa incat nu o poate parasi, atunci aceasta reprezinta o problema. Daca un adolescent de 16 ani nu-si poate prepara propria masa si nu-si poate spala lenjeria, atunci aceasta e o problema. Daca un copil de 14 ani are nevoie sa socializeze tot timpul, aceasta devine o problema. Daca un tanar de 20 de ani nu are timp sa urmareasca politica si sa voteze inteligent, aceasta e o problema. Daca un adult nu este capabil sa isi fie auto-suficient daca ar fi dintr-o data singur, aceasta e o problema. Daca un iubit simte ca nu ar mai putea trai sau „nu ar sti ce sa faca” fara partenera sa, aceasta e o problema. Exista multe feluri de a fi dependent, unele bune, altele rele.

Sa exploram cateva dintre modurile in care suntem dependenti; de exemplu, ne conformam, ne supunem sau suntem obedienti si cat de dependenti suntem.

 

Conformismul

El a incercat sa fie cineva incercand sa fie ca toti ceilalti, ceea ce-l face un nimeni.

Daca te uiti la felul similar in care ne imbracam si la felul in care ne facem frizurile, ai spune ca aproape toti suntem conformisti. Daca am vedea cativa barbati purtand fuste, nu ar fi acestia considerati ciudati? A fi considerat ciudat este o presiune sociala atat de mare incat foarte putini barbati s-ar gandi sa poarte fusta, chiar daca ar fi costume de Halloween. Ai putea spune „Si ce daca? Este o chestiune banala”. Ai face bine sa te mai gandesti o data. Wolf (1990) spune ca femeile sunt „prizonierele unui standard imposibil de frumusete”.

Femeile si barbatii din America cheltuiesc miliarde de dolari  pe haine elegante, cosmetice, stilisti, pe cele mai noi modele de masini, case decorate modern, s.a.m.d. A fi „in afara trendului” este inacceptabil social, exact ca barbatii care ar purta fuste. Un motiv este acela de a castiga un statut prin urmarea noilor tendinte. Un alt motiv consta pur si simplu in preamarirea de sine si, astfel, americancele cheltuiesc mai mult pe frumusete si pe fitness decat pe serviciile sociale si pe educatie (Rodin, 1992). Exista utilizari mai bune pentru cheltuirea banilor decat pe statut si pe sine.

Descoperirile cercetatorilor sugereaza, de asemenea, ca suntem nerabdatori sa le facem celorlalti pe plac prin conformism. Un experiment celebru realizat de Solomon Asch (1958) implicand judecata cu privire la lungimea unor linii, a aratat faptul ca aproape 75% dintre oamenii testati au dat cel putin un raspuns gresit ca sa fie de acord cu ceilalti (cei care erau complici la experiment si dadeau in mod intentionat raspunsuri gresite). Subiectul obisnuit dadea raspunsul gresit aproximativ o treime din timp ca sa se conformeze cu opinia grupului.

Cei mai multi dintre noi stiu cat este de dificil sa nu fim de acord cu trei sau mai multi oameni atunci cand acestia vad lucrurile diferit fata de noi. De asemenea, stim (si cercetarile afirma acest lucru) ca nu credem de fiecare data in ceea ce le spunem celorlalti. De exemplu: esti cu un grup de prieteni si unul din ei vrea sa-si cumpere o masina si te intreaba daca iti place marca Ford. O persoana spune „sunt intr-adevar misto” si altul comenteaza, „Au termen lung de viata si nu ruginesc pe afara”. Chiar daca putin iti pasa de masinile Ford, exista posibilitatea ca tu sa faci un comentariu favorabil in loc sa-ti exprimi opinia personala.

Acest lucru este si mai real daca te afli intr-un grup cu persoane mai in varsta sau cu unul in care se afla specialisti sau seful tau. In general, daca suntem interesati sa facem pe placul cuiva sau sa impresionam membrii grupului, dar simtim la acel moment ca suntem acceptati la un nivel moderat de acestia, exista probabilitatea majora de a ne conforma. Daca suntem foarte siguri de acel grup sau nu ne pasa, putem vorbi liber (Aronson, 1984). Oamenii auto-actualizati sunt non-conformisti gandesc pentru ei insisi (Maslow, 1970).

Studiile legate de comportamentul de grup aduc cateva lamuriri cu privire la conformitate si supunere. Grupurile sunt de obicei superioare indivizilor in rezolvarea puzzle-urilor sau a problemelor intr-un cadru experimental (Deaux& Wrightsman,1984). Insa, atunci cand sunt implicate emotiile, politica si personalitatile, grupurile iau deseori decizii gresite. Janis & Man (1977) au studiat cateva decizii guvernamentale gresite, precum invazia din Cuba (la care Kennedy a fost de acord) si expansiunea razboiului din Vietnam (la care Johnson a fost de acord). Janis crede ca membrii grupului devin prea nerabdatori sa faca pe plac sau sa fie de acord cu un leader puternic sau prea nerabdatori sa evite controversele si astfel ajung la o solutie rapida.

De-a lungul acestui proces ei cauta informatii importante pentru a descuraja opiniile diferite. Aceasta gandire defectuoasa motivata de nevoia de a face pe plac si de conformism, a fost numita de Janis gandire de grup.

 

Supunerea si obedienta

Nu exista numai o nevoie personala de a fi de acord cu ceilalti, ci si o presiune puternica exercitata de grup asupra oricarei persoane cu opinii diferite ca sa se supuna majoritatii. Pentru a se obtine acordul sunt folosite promisiuni, argumente si amenintari. Daca cineva refuza in mod ferm sa fie de acord cu grupul, el va fi respins frecvent si ignorat. De obicei, membri devianti ai grupului (extremisti) si intregul grup merg in directia favorizata de majoritate. Acest lucru a devenit cunoscut sub numele de polarizare de grup (Deaux & Wrightsman, 1984).

 

Ne putem gandi la asta ca la „efectul de turma” sau ca la efectul „mergi dupa majoritate”. Cu toate acestea, nu stim inca in ce conditii opiniile personale se schimba, daca sunt schimbate, in aceste situatii mai complexe. Probabil ca, cu cat invatam mai mult o opinie anume si o argumentam, incepem sa credem mai mult in ea. Sau probabil ca nu vrem pur si simplu sa facem valuri. Probabil ca stim cu cine sa fim draguti ca sa obtinem un avantaj. Toate acestea vorbesc despre supunere.

Mai exista si alte conditii specifice in care tindem sa ne supunem cererilor directe. De exemplu, o data ce am fost de acord cu o cerere, este mai probabil sa ne supunem unei noi cereri. Asa cum un agent de vanzari va face prima cerere: „Pot sa-ti spun cateva intrebari?” si apoi „Putem sa ne asezam?”, ca in final sa intrebe „Pot sa-ti comand ceva?”. Aceasta tehnica se numeste „piciorul in usa”. O alta abordare se numeste tehnica „usa trantita in nas”: prima data, cineva iti cere foarte mult si spui „nu” (asta e usa trantita in nas). Apoi accepta cu gratie refuzul si la cateva zile sau saptamani dupa, aceeasi persoana abordeaza o cerere mult mai modesta.

De data aceasta exista o posibilitate mult mai mare sa te supui decat daca nu ai fi fost abordat prima data. In al treilea rand, exista o tehnica veche numita „tehnica amorsarii”: prima data, faci pe cineva sa fie de acord cu o afacere neobisnuit de avantajoasa, apoi schimbi conditiile si persoana va fi în continuare de acord cu noile conditii. De exemplu, un agent de masini iti face o oferta fantastica, apoi „descopera” o greseala si creste pretul, dar tu vei fi in continuare de acord.

Deaux si Wrightsman (1984) au rezumat cercetarea care arata ca oamenii independenti sunt mai inteligenti, lideri mai capabili, maturi, stapani pe sine si increzatori in fortele proprii. Oamenii conformisti sunt auto-critici, au stima de sine scazuta si au o nevoie puternica de a interactiona social cu ceilalti.

 

Obedienta fata de autoritate

In acest domeniu, studiile cele mai impresionante si infricosatoare au fost facute de Stanley Milgram (1974). Studiile sunt celebre in toata lumea. Intentia lui Milgram era de a vedea cat de mult rau ar putea face un om obisnuit unei alte persoane daca i se cere acest lucru de catre o autoritate (un psiholog cerea participantului – omul obisnuit era „profesorul”, iar complicele la experiment, mereu‚ elevul” – sa aplice socuri la fiecare raspuns gresit intr-un experiment de invatare). De fapt, nimanui nu i se aplicau socuri, dar subiectii credeau ca ranesc cu siguranta pe celalalt participant la experiment. Socul trebuia crescut in intensitate la fiecare greseala.

Persoana obisnuita – in rolul profesorului, primea instructiunile pentru conduita sa din timpul experimentului de invatare. I se prezenta generatorul de socuri electrice, cu cele 30 de comutatoare. Fiecare comutator era etichetat cu un voltaj de la 15 la 450 de volti, cu o crestere de 15 volti de la un comutator la altul, de la stanga la dreapta. In afara de aceste etichete, existau alte noua, din care primele sapte priveau grupuri de cate patru comutatoare: soc usor (15-60 volts), soc moderat (75-120 volts) etc, pana la soc extrem de intens (315-360 volti), pericol: soc sever (375-420 volts) si XXX (435-450 volti).

Multi dintre noi presupunem ca prietenii si rudele noastre nu ar face un lucru atat de rautacios si de periculos. Cu siguranta, noi nu am face-o. Mai ales daca persoana din camera alaturata incepe sa geama (75V), apoi sa strige „Hei, chiar ma doare” (la 120V) si apoi la 150V, „Scoateti-ma de aici! Refuz sa continui!”. La 180 V victima spune plangand: „Nu mai suport durerea”. Mai tarziu se aud sunete agonizante dupa fiecare soc si victima loveste in perete implorand… iar in sfarsit la 330 V victima cade inconstienta.

Cand cel care aplica socul vrea sa se opreasca, psihologul (persoana autoritara) ii spune simplu „Va rog sa continuati” sau „Trebuie sa continuati””. Ce ar face majoritatea oamenilor?

Surprinzator, 65% dintre subiecti au mers pana la capat, adica 450V! In realitate, toti cei 40 de subiecti au administrat cel putin 300V! Milgram a scris „Multi subiecti se vor supune experimentatorului indiferent de cat de vehementa este cerinta persoanei de a opri socul… Este dorinta extrema a adultilor de a merge oricat de departe la comanda unei autoritati si aceasta constituie concluzia de baza a acestui studiu”.

Subiectii care au administrat socul nu erau monstri sadici, nici foarte nervosi nici nu aveau prejudecati impotriva „elevului” sau altceva (ei pareau sa fie foarte stresati).

Deci, de ce si cum facem noi oamenii astfel de lucruri? Milgram spune ca subiectii 1) sunt absorbiti de ideea de a fi pe placul autoritatii prin indeplinirea corecta a sarcinii, 2) isi neaga propria responsabilitate, „cel care conducea experimentul avea diploma de doctorat” sau precum Adolf Eichmann, multi dintre subiecti spuneau, „Nu as fi facut-o de unul singur, faceam doar ceea ce mi s-a spus”, 3) au inceput sa creada ca experimentul era de o importanta vitala, iar cautarea adevarului era o „cauza nobila” (chiar daca cineva trebuie sa sufere pentru asta), 4) au dat vina pe victima, „era atat de prost si de incapatanat incat merita sa i se aplice socuri”, si, cel mai important, 5) pur si simplu nu au putut sa actioneze pe baza propriilor valori si sa sfideze autoritatile.

 

Acest respect fata de autoritate reprezina o problema serioasa, nu doar in sensul plecaciunilor in fata oficialilor guvernamentali, ci si in fata „expertilor”, doctorilor, sefilor, proprietarilor, scriitorilor si multi altii care sunt dornici sa ne spuna ce sa facem.

 

Obedienta insuflata social

Motivele lui Milgram suna mai degraba a scuze pentru incercarile noastre imorale de a intra in gratiile unei persoane importante. Avand in vedere faptul ca subiectii au experimentat intens stresul si faptul ca erau platiti doar 4$ pe ora pentru munca depusa de un conducator pe care nu il vor mai vedea niciodata, trebuie sa fi existat alte nevoi puternice de a face pe placul psihologului. Si atunci, care sunt motivele reale pentru care suntem atat de ineficienti si intimidati de catre autoritate? Suspectez ca este vorba de ani de zile de indoctrinare (internalizare) realizata de oamenii si institutiile atat de dragi noua – parinti, scoli, religie, guvern, etc.

 

In majoritatea timpului conformitatea si obedienta sunt utile si bune din punct de vedere moral. Aceeasi trasatura, obedienta nepusa sub semnul intrebarii, care produce un copil bun acasa, un enorias bun, un student bun la scoala, poate produce de asemenea abuzuri aspre si crude in studiul lui Milgram, in Germania Nazista, in razboiul din Vietnam, etc. Trebuie sa invatam sa fim „buni” si sa gandim singuri.

 

Cercetarile (Head, Baker &Williamson, 1991)indica faptul ca persoanele diagnosticate cu „tulburare de personalitate dependenta” tind sa provina din familii cu reguli rigide, incluzand formulari de genul „nu-ti exprima emotiile liber” si „nu fii independent – fa ceea ce ti se spune, urmeaza traditiile familiei, asculta-ti (n.t: supune-te) parintii”. Tatal lui Hitler a fost fara dubii figura autoritara din familia sa; Hitler a recreat situatia familiei sale si s-a stabilit ca autoritatea de necontestat in patria sa. Fiecare dictator autoritar trebuie sa aiba adepti dependenti, supusi. Din nefericire, nici persoanele autoritare, nici oamenii dependenti nu au prea multa experienta functionand independent, de la egal la egal.

In procesul de maturizare suntem expusi unor presiuni uriase de a ne supune sau de a ne conforma. De exemplu: 1) Parintii cer deseori obedienta, „Fa-o pentru ca eu spun asa!”. Acest lucru poate continua chiar daca „copilul” are 18-20 de ani. Parintii supra-protectivi produc copii dependenti si inspaimantati. 2) Amicii saluta tendinta de a merge impreuna cu turma. 3) Profesorii se asteapta sa iti faci temele pentru acasa, nu sa-ti planifici si sa-ti realizezi propria educatie. 4) Se asteapta de la noi sa ne casatorim si suntem lasati sa credem ca dragostea si casnicia ne vor rezolva majoritatea problemelor. 5) Guvernul reglementeaza mare parte din viata noastra; se inoculeaza in interiorul nostru ideea de a respecta legea.

Ai condus vreodata la ora 3 a.m. si ai observat ca ai oprit la semafor si ai asteptat sa se faca culoarea verde chiar daca in jur nu era nici o masina? 6) Religia ne spune ce sa credem „cu o credinta incontestabila” si, intr-adevar, eviti si descurajezi indoielile si intrebarile. Va puteti imagina ca o religie sa studieze nevoile psihologice care stau la baza dezvoltarii miturilor si a religiilor? 7) Mass-media incurajeaza observatia pasiva si glorifica persoanele cu autoritate inalta. Gandirea independenta e abia recompensata. De exemplu, sunt 30-40 de candidati la presedentie la fiecare 4 ani, dar cati primesc sansa de a-si impartasi ideile? Doi, poate trei. 8) Militarii predau: „Treaba ta nu este sa intrebi de ce, ci sa faci si sa mori”. 9) La serviciu, angajatii, chiar si dupa 20-30 de ani de munca, nu iau propriile decizii, ci ii asteapta pe sefi sa vina sa le spuna ce sa faca. Si, in sfarsit 10) In cele mai multe cazuri, prietenii nostri, ne raman prieteni atat timp cat suntem de acord cu ei in majoritatea chestiunilor. „Ca sa ai prieteni, trebuie sa fii de acord cu ei”.

Toti suntem invatati sa fim servitori/subordonati supusi. Poate fi infricosator sa gandesti cu adevarat de unul singur si sa faci ceea ce vrei tu sa faci.

Continuarea unei societati depinde intr-o oarecare masura de supunere. Acum 40 de ani, scriitorii sustineau ca presiunea de a ne conforma este in continua crestere. William Whyte (1956) in cartea sa TheOrganization Man a sustinut ca„ sa fii de acord cu ceilalti” si munca in echipa inlocuiau Etica Protestanta a efortului individual si a muncii grele.

David Riesman (1950) in The Lonely Crowd a descris trei modalitati comune prin care ne conformam social: 1) suntem controlati prin traditie; adica, obiceiurile sociale si convingerile, mai ales cele sub forma presiunilor sociale, determina ceea ce facem. 2) suntem controlati prin constiinta; adica, ne-am interiorizat valorile morale si idealurile parintilor, astfel ca suntem controlati nu de judecata noastra, ci de sentimentul nostru de vinovatie. 3) suntem controlati de ceilalti; adica, suntem sensibili (n.t: cu sens de vulnerabili) la ceea ce prietenii si asociatii nostri gandesc si simt si incercam sa le facem pe plac sau sa-i impresionam.

Riesaman a vazut cum America devine din ce in ce mai controlata de ceilalti. Cu siguranta subiectii lui Milgram au incercat din greu sa faca pe placul experimentatorului.

Harvey, Hunt si Schroder (1961) au clasificat oamenii in 4 categorii: (1) cel care asculta de reguli, tipul spune-mi-ce-sa-fac (30%), (2) rebel, tipul nu-mi-spune-ce-sa-fac (15%); (3) precaut, tipul ce-crezi-ca-ar-trebui-sa-fac (20%), (4) independent, tipul voi-obtine-destula-informatie-si-voi-decide-singur-ce-sa-fac (5-7%).

Este socant faptul ca atat de putini oameni se incadreaza in ultima categorie (in special pentru ca multi dintre noi credem ca suntem independenti). Date mai recente arata o mica speranta ca vom incepe treptat sa gandim singuri.

 

Nevoile social-emotionale si dependenta

Daca suntem atat de doritori sa ranim serios pe cineva ca sa fim pe placul unei autoritati vom sti doar pentru o ora [n.t:atat cat dureaza experimentul], dar o persoana ar trebui sa se intrebe cat de puternica este dependenta sa de parinti, prieteni si de iubiti. Harry Harlow (Harlow & Harlow, 1966) a realizat o serie de studii impresionante demonstrand ca puii de maimuta au nevoie de ingrijire materna. Daca maimutele nu primeau anumite gesturi de dragoste sub forma strangerilor in brate, mangaierilor si mama nu se juca cu ele, acestea se dezvoltau anormal; de exemplu deveneau ostile, speriate, auto-distructive si inapte sexual.

Sugarii au nevoie si ei de ingrijire afectuoasa; fara ea ar putea sa moara. Bowlby (1969) a descoperit ca primul atasament al copilului este fata de mama si apoi fata de ceilalti. Aceste nevoi timpurii si legaturi emotionale sunt puternice si, eventual, innascute. Este posibil ca acelasi tip de dependenta de agatare disperata sa persiste si ca adulti?

TakeoDoi(1973) , un psihanalist japonez, descrie un cuvant japonez unic numit amae – care se refera la dorinta unui sugar la san de i se indeplini orice capriciu, sa fie invaluit in dragoste indulgenta, sa se simta una cu mama. Doi spune ca un astfel de sentiment continua si la adulti.

Inseamna ca cineva sa fie atat de dependent si de neajutorat incat sa fie foarte preocupat sa nu tulbure aceasta relatie calda si ofertanta; din acest motiv, japonezii se scuza cu supunere. Inseamna ca sunt atat de apropiati de o alta persoana incat acestia pot fi indulgenti cu sine, fara jena. Inseamna cautarea dragostei neconditionate, dragoste primita doar pentru ca existi (ceea ce Fromm numea „Dragoste de mama”)

Japonezii sunt mai constienti de aceste dependente, partial din cauza ca ei au cuvantul (amae) si partial pentru ca in cultura lor nu se pune accent pe libertatea individuala si increderea in sine (asa cum o face a noastra). Ei sunt dispusi sa stea aproape si sa fie servili fata de parintii lor; ei inclina sa devina atasati de compania pentru care lucreaza, lucrand constiincios si asteptand pe viata sprijinin financiar de la companie.

 

Nevoia noastra de a fi acceptati

Otto Rank (1932), un elev precoce al lui Freud, spunea ca era important sa-ti afirmi propria „vointa”. El credea ca majoritatea nevrozelor se dezvoltau din cauza ca oamenii nu aveau curajul sa fie ei insisi; in schimb, isi suprimau sinele propriu ca sa faca pe placul celorlalti. Multi altii au fost de acord [cu aceasta opinie].

Moustakas (1967) numeste conformismul un proces de auto-alienare prin care vrea sa spuna ca ne taiem singuri legaturile cu propriile sentimente, vise, talente si propriul potential pentru ca vrem sa fim placuti. Pentru alti oameni, frica de a fi „diferit” cauzeaza respingerea celor care sunt „diferiti” si unici. Astfel, frica noastra de a fi respinsi (de conformisti), ne cauzeaza pierderea libertatii si a independentei.

Fritz Perls a scris un poster popular care reflecta lupta noastra comuna de a ne elibera de sub dominarea celorlalti:

„Eu imi fac treaba si tu iti faci treaba ta. Nu exist in aceasta lume ca sa traiesc dupa asteptarile tale si tu nu esti aici ca sa traiesti dupa asteptarile mele. Tu esti tu si eu sunt eu, si, daca, printr-o intamplare ne intalnim unul cu celalalt , este minunat. Daca nu, nu se poate face nimic”.

 

Dragoste si dependenta

Cantecele, poemele si nuvelele atesta dorul nostru disperat dupa iubire. Si psihologii vorbesc despre ea (Fromm, 1974; Maslow, 1970; Shostrom, 1972; Peele, 1976). Potrivit lui Fromm, iubirea matura nu spune, „te iubesc pentru ca am nevoie de tine”, ci „am nevoie de tine pentru ca te iubesc”. Maslow numeste dragostea romantica o dragoste dependenta. „D-love” – dragostea dependenta se bazeaza pe defectele cuiva, pe slabiciunile sale ca in cantecele populare: „As fi pierdut fara tine” sau „De cand m-ai parasit iubito, viata mea s-a terminat”.

Avem nevoie de altcineva sa ne faca sa ne simtim acceptabil sau intregi si in siguranta.

Iubirea fiintei este matura, lipsita de egoism, bazata pe iubirea „fiintei” celeilalte persoane. Persoana care isi dezvolta potentialul vrea, dar nu are nevoie disperata de iubire, deci pierderea iubirii este pentru ea regretata, dar nu traumatica. Daca persoana iubita decide sa ne paraseasca, inseamna probabil ca a „crescut” si/sau vrea sa incerce ceva nou. Am putea sa le uram numai de bine in loc sa fim distrusi. Noi suntem distrusi pentru ca ne simtim atat de neajutorati.

 

Dragostea dependenta este similara dependentei de droguri: devenim obsedati (ni se pune pata) de cineva fara de care nu mai putem trai din cauza propriilor noastre deficiente (Peele, 1976).

Cat de des este intalnita situatia aceasta? O forma de „dependenta sociala” (de iubit sau de prieteni) o reprezinta adictia a doua treimi dintre adolescentii de clasa mijlocie; potrivit lui Peele, clasele inferioare folosesc droguri si alcool.

Iubirea matura – iubirea fiintei – reprezinta opusul adictiei interpersonale.

Pentru ca dragostea se bazeaza pe deficientele persoanei neputincioase si neajutorate, suntem absorbiti de aceasta relatie; ea reprezinta intreaga noastra viata.

 

 „Daca o persoana iubeste doar o singura persoana si este indiferenta fata de restul semenilor sai, iubirea sa nu este iubire, ci atasament (dependent) simbiotic sau un egocentrism largit”.
-Erich Fromm, Arta de a Iubi

 

Dupa ce s-a terminat cu infatuarea, cum poti sa iti dai seama ca ai de-a face cu iubirea matura sau cu dependenta? Pune-ti aceste intrebari (Peele, 1976):

  • Fiecare dintre iubiți este matur si increzator in propria valoare si forta? Sunt independenti? Se simt confortabil atunci cand sunt singuri?
  • Amandoi simt ca evolueaza cand sunt impreuna?
  • Au amandoi interese/preocupari in afara relatiei?
  • Face relatia de iubire parte integranta din viata sa sau reprezintă o parte izolata a acesteia?
  • Exista gelozie pentru succesul, prosperitatea si noile interese ale partenerului?
  • Iubitii sunt si prieteni autentici, onesti si apropiati?

 

Atunci cand obsesia noastra pentru o alta persoana cauzeaza neglijarea propriilor nevoi si prioritati, ne neglijam propria viata, trebuie sa ne vindecam de adictia de dragoste.

Scriitoarea Germaine Greer (1970) in Femeia Eunuc subliniaza faptul ca unii iubiti doresc ca partenerii lor de viata sa esueze sau sa aiba anumite slabiciuni pentru ca o persoana speriata, limitata este mai probabil sa ramana dependenta de ei. Similar, atunci cand te faci indispensabil partenerului tau, il faci dependent de tine si acest lucru poate fi daunator relatiei pe termen lung.

Ea spune ca intrebarea care trebuie pusa este: „Vreau ca partenerul meu sa fie fericit mai mult decat doresc sa fie impreuna cu mine?” Daca raspunsul tau este da, probabil este vorba de iubirea matura. Daca este nu sau „Nu sunt sigur”, ai grija la dependenta inlantuitoare.

 

Daca viata ta se centreaza aproape in totalitate in jurul celui iubit, este firesc ca despartirea sa fie agonizanta si sa dureze mult timp. Desigur, oamenii maturi, adulti merg de multe ori in directii diferite; despartirea va fi regretata si dureroasa si pentru ei, dar nu va un dezastru emotional nesfarsit. In acele cazuri in care dragostea se transforma brusc in ura, sugereaza ca persoana se gandea tot timpul mai mult la ea decat la cel iubit.

Una dintre cele mai fantastice experiente ale vietii este sa fii profund indragostit – obsedat de cineva, incantat de cineva, dorind sa-l atingi tot timpul. Probabil ca nu se poate scapa de nevoia disperata de dragoste. Exista o vorba care spune: „Dragostea este trucul naturii de a asigura perpetuarea speciei”.

Sentimentele interne, profunde de dragoste sunt atat de asemanatoare in toata lumea, incat este improbabil sa invatam sa iubim din filme. Desigur, deseori speram mai mult de la iubire decat de la o relatie si de la sex.

Atat de des speram ca iubirea si casatoria vor rezolva multe dintre anxietatile si problemele noastre. Femeile traditionale au vrut satisfactie economica, sociala si emotionala; barbatii traditionali au vrut tot confortul acasa, admiratie si sprijin emotional. (Barbatii si femeile non-traditionali/e au mai putine asteptari de la consorti). Atunci cand asteptarile noastre nu sunt indeplinite de persoana iubita, avem probleme (apar dezamagirea si furia).

Fiind familiarizati cu aceste teorii – si asta e tot ceea ce sunt ele – ne face sa fim mai constienti de dependenta emotionala si de absurditatile implicate in dragostea „oarba”. Aceasta constientizare ne ajuta sa ne descurcam. Daca dragostea profunda, intima nu poate exista fara anumite tipuri de dependenta, atunci poate ca putem anticipa acele nevoi si le putem gestiona.

Judith Bardwick (1979) si Marion Solomon (1994) spune ca iubitii sunt mereu dependenti.

Pentru acestia dependenta inseamna doar ca iubitii maturi au nevoie de afectiune si de afirmarea ca sunt niste persoane bune si capabile. Iubitii nu au nevoie sa se simta nesiguri, sa se indoiasca de ei insisi si sa fie neajutorati. Dar dependenta este o parte a intimitatii. Ei spun ca iubirea matura are nevoie atat de apropiere cat si de distanta; acestia au nevoie atat de conexiune emotionala cat si de autonomie. Aceasta se numeste relatie interdependenta.

Fara angajarea pe termen lung intr-o relatie de dragoste, Bardwick spune ca suntem in pericol de a ne simti nesiguri, nu prea gasim un sens vietii si tanjim dupa dragostea neconditionata (precum cea gasita in iubirea unei mame sau amae). Eu cred ca dragostea este o nevoie umana de baza, precum siguranta sau nevoia de a fi atins sau nevoia de sex.

Astfel, oamenii indragostiti nu sunt independenti in sensul ca pot pleca cu usurinta (iubitii furiosi probabil ca pot). Oamenii sanatosi indragostiti sunt destul de independenti incat pot, cu efort constient, sa plece dintr-o relatie nefericita si restrictiva. Dupa ce au format un cuplu, fiecare persoana ar trebui, desigur, sa fie libera sa aiba propriile interese, prieteni si activitati. Deci, iubitii trebuie sa fie independenti si dependenti.

 

Un student mi-a impartasit acest mesaj frumos, tulburator:

A fi tu insuti

Dupa un timp inveti diferenta subtila intre a tine de mana pe cineva si inlantuirea unui suflet,
Si inveti ca dragostea nu inseamna sa stai in genunchi si compania cuiva nu inseamna siguranta,
Si incepti sa inveti ca saruturile nu sunt contracte si cadourile promisiuni,
Si incepi sa-ti accepti infrangerile cu capul sus si cu ochii deschisi, cu gratia unei femei, nu cu durerea unui copil,
Si inveti sa-ti construiesti toate drumurile astazi pentru ca terenul de maine poate fi nesigur pentru ca planurile au darul de a se spulbera undeva pe drum.
Dupa un timp inveti ca pana si soarele te arde daca te expui prea mult, si astfel iti plantezi propria gradina si iti decorezi propriul suflet in loc sa astepti pe cineva sa iti aduca flori,
Si inveti ca poti intr-adevar sa induri,
Ca esti intr-adevar puternica si valoroasa,
Si inveti si inveti… cu fiecare `la revedere` inveti.
Un iubit necunoscut

Sunt atat de multe lucruri pe care noi oamenii trebuie sa le cunoastem despre dependenta si iubire, gelozie, submisivitate, despre respingerea dureroasa, furie, etc.

 

Reactii la influenta sociala

Cand cineva, familia sau un grup social-cultural incearca sa te influenteze, exista cateva modalitati prin care poti raspunde. Te poti contrazice si rascula. Poti sa fii de acord cu parerile, cererile sau cu traditia, caz in care poti avea unul dintre urmatoarele trei tipuri de reactii (Aronson, 1984):

1. Supunerea, asa cumam vazut in studiile lui Asch si Milgram mai sus, inseamna sa fim de acord cu cererea, ideea sau ordinul ca sa primim o recompensa, probabil doar pentru a evita consecinte nedorite. Astfel, membrii familiei se pot aduna la Mama si la Tata in fiecare Duminica, pentru ca altfel parintii s-ar simti lezati in cazul in care copiii nu se duc.  Similar, studentii isi fac temele ca sa evite o nota mica. Oamenii fac munca grea pentru bani.

Elimina sistemul de plata si munca nu va mai fi facuta. In acest caz, supunerea subiacenta se refera la putere – abilitatea de a recompensa sau de a pedepsi.

2. Identificarea are loc atunci cand vrei sa fii ca altcineva si, astfel, actionezi si gandesti ca acea persoana. Astfel, daca matusa ta favorita este cantareata, poti studia foarte mult canto si sa iei lectii de chitara ca sa fii ca ea.

Daca tatal tau este republican, poti vota in acest sens pentru ca te identifici cu el si respecti viziunule sale politice.

Identificarea subiacenta reprezinta o atractie – adopti punctele de vedere si valorile acelei persoane din cauza farmecului ei, nu datorita validitatii sau moralitatii ideilor sale.

Daca acea persoana incepe sa nu-ti mai placa, actiunile, ideile si valorile tale se pot schimba.

3. Internalizarea se bazeaza pe dorinta de a avea dreptate. Daca auzi un orator care pare un bun cunoscator al unei probleme spunand ceva de bun simt, probabil ii vei accepta ideile ca fiind ale tale. Aceasta este cea mai puternica si permanenta reactie la influenta sociala pentru ca motivatia noastra de a avea dreptate este puternica.

Iti vei mentine aceste opinii pana cand ele se vor dovedi gresite.

Daca speram sa ne schimbam un comportament sau o convingere achizitionat/a prin influenta sociala, ar fi in mod evident util sa stim daca a fost dobandita pentru ca se obtinea o recompensa sau daca a fost vorba de identificare sau internalizare.

 

 

Fragment tradus si adaptat din Psychological Self-Help – Clayton E. Tucker-Ladd

astratex.ro

Lasa un comentariu