Nesiguranta parintilor si metodele de educare



avon.ro

 

In prezent foarte multi parinti sunt total nesiguri pe metodele lor de disciplinare si de invatare. Ei nu mai sunt autoritari, nu mai stiu sa castige respectul copiilor lor si acestia nu se mai raporteaza la ei ca la un model. Nesiguranta parintilor provine mai ales din frica lor de a nu-si leza copiii. Ei se tem adesea ca vor ajunge sa ii creasca dupa metode nepotrivite si atunci nu mai stiu ce pot sa faca si ce nu pot sa faca. Copiii intotdeauna simt nesiguranta din ochii parintilor si din cuvintele lor si nu ii mai asculta pentru ca nu se pot raporta la ei asa cum o faceau cei din generatiile anterioare.

Foarte important pentru parinti este sa stie ca isi iubesc copiii, dar sa nu simta nevoia de a vedea dragostea copiilor in fiecare moment al zilei. Nevoia permanenta de confirmare a iubirii din partea copiilor este una distructiva pentru relatie si pentru cresterea corecta a acestora.

In cartea „Intre parinte si copil”, Haim Ginott spunea: „Cei mai multi parinti isi iubesc copiii, dar e important sa n-aiba nevoia stringenta de a fi iubiti la randul lor de copii, in fiecare minut al zilei. Parintii care au nevoie de copii in chip de justificare a casatoriei ori pentru a-si da un sens vietii sunt de fapt pagubiti. Infricosati ca pierd iubirea copiilor, nu indraznesc sa le refuze nimic, nici macar controlul caminului. Simtind foamea de iubire a  parintilor, copiii o exploateaza fara mila. Ei devin stapanii tiranici ai unor servitori anxiosi.”

 Copiii au de multe ori o sensibilitate emotionala foarte dezvoltata si simt imediat cum parintele evita sau este nesigur. Ei incep sa ameninte atunci cand terenul este mai slab exact cu ceea ce ii poate rani pe parinti: „Multi copii au invatat sa-si ameninte parintii cu retragerea iubirii. Recurg aproape pe fata la santaj spunand: <<N-am sa te mai iubesc daca…>>. Tragedia nu sta in amenintarea copilului, ci in faptul ca parintii se simt amenintati. Unii parinti sunt afectati cu adevarat de cuvintele copilului; plang si-l implora sa-l iubeasca mai departe, incearca sa-l impace devenind ultraingaduitori- lucru distructiv atat pentru parinti cat si pentru copii.”

Parintii impun regulile si limitele. Este cumva de datoria copilului sa incerce sa le incalce tocmai pentru a testa parintele si pentru a experimenta. Desigur ca este bine ca parintele sa isi urmeze regula indiferent de incercarile copilului si nu e bine sa cedeze amenintarilor, rugamintilor sau dorintelor de moment ale copilului.

In teorie este foarte simplu: parintele impune o regula, iar copilul o urmeaza. Insa problema apare atunci cand situatiile se modifica fata de situatia initiala. Parintele trebuie sa decida daca sa isi urmeze calea sau nu, daca sa faca o exceptie sau nu.

Ce inseamna daca face o exceptie? El poate crede ca nu se va intampla nimic, ca dupa acea situatie totul va fi reluat ca si pana atunci, insa, in realitate, incalcarea propriei reguli inseamna in mod automat o scaderea a autoritatii in fata copilului care va crede din acel moment ca orice este posibil in masura in care isi doreste.

Iata ce i-a spus o fetita tatalui ei care a incalcat o regula legata de iesitul afara in zilele de scoala: „Intotdeauna reusesc sa te fac sa faci ce vreau eu. Reusesc sa te conving de orice!” Acest lucru era adevarat. Tatal isi incalcase limitele stabilite de el insusi si apoi totul se modificase in functie de aceasta schimbare initiala. Copilul a putut sa sesizeze foarte usor ca tatal nu era de neclintit si i-a spus ceea ce credea. Cu siguranta ca nu fusese prima data cand un astfel de eveniment avusese loc si, pentru ea, tatal nu reprezenta o autoritate, ci o persoana flexibila care poate fi modelata in functie de dorintele de moment ale sale si de capriciile de atunci.

 Exista o diferenta foarte mare intre ingaduinta si ultraingaduinta. Ingaduinta este „atitudinea de acceptare a copilariei copiilor. Inseamna sa accepti ca <<un copil ramane copil>>, ca o camasa curata pusa pe un copil normal nu va ramane multa vreme curata, ca mai degraba fuga, si nu mersul, este mijlocul de locomotie preferat al copilului, ca pomii sunt facuti ca sa te cateri in ei, si oglinda – ca sa te strambi in ea. Esenta ingaduintei este acceptarea copiilor ca persoane detinand dreptul constitutional de a avea tot felul de sentimente si de dorinte.”avon.ro

Ingaduinta este un lucru pozitiv si ea trebuie sa existe in orice relatie armonioasa si sanatoasa parinte-copil.

Ultraingaduinta „este acceptarea unor acte nedorite. Ingaduinta si acceptarea tuturor sentimentelor duc la incredere in sine si la o capacitate tot mai mare de a exprima sentimente si ganduri. Ultraingaduinata duce la anxietate si la pretentii tot mai mari de a avea privilegii ce nu pot fi admise.”

De aceea este foarte important ca parintele sa stie unde sunt limitele si unde un comportament trebuie corectat. Ei sunt si trebuie sa fie autoritatea, dar o autoritate buna si iubitoare.

 

 

Adaptare dupa „Intre parinte si copil” de Haim Ginott

avon.ro

Lasa un comentariu