Negarea care ne distruge viata



mycloset.ro

Prin articolele „Nevoia de a fi utila”, „Invitatie la dans”, „Cand iubirea devine obsesie” s-a prezentat tipologia femeilor care iubesc prea mult, femei pe care este posibil sa le fi intalnit in viata de zi cu zi, la serviciu, in concedii, locuri de relaxare si sa nu fi stiut niciodata de suferinta prin care trec. In lupta lor impotriva suferintei cumulate, toate aceste femei au exprimat aceeasi nevoie de a fi folositoare si de a ajuta barbatii cu care au inceput o relatie.

Barbatii aflati in nevoie, le determina exact aceasta atractie chimica in speranta ca salvand barbatul iubit, isi vor controla sentimentele si se vor salva pe ele insele de nefericirea resimtita in adancul sufletului lor. Barbatii vor de asemenea sa gaseasca pe cineva care sa-i ajute, sa le controleze comportamentul, care sa-i reabiliteze prin forta iubirii altruiste a partenerei.

O explicatia psihologica asupra acestui tip de comportament si asupra relatiei intretesute dintre o femeie care iubeste prea mult si un barbat care are nevoie de ajutorul ei, o ofera Robin Norwood in cartea sa „Femei care iubesc prea mult”.

O clarificare fina care sta la baza acestei tipologii umane se regaseste in analogia descrisa de autoare in basmul arhicunoscut <<Frumoasa si Bestia>>: “o tanara frumoasa si inocenta intalneste un monstru respingator si inspaimantator. Ca sa-si salveze familia de mania lui, consimte sa traiasca alaturi de el. Dupa ce il cunoaste mai bine, reuseste sa-si invinga dezgustul si chiar sa-1 iubeasca, in pofida infatisarii sale exterioare dezgustatoare. Atunci se petrece, bineinteles, miracolul si chipul de monstru fioros dispare, iar el isi reia infatisarea umana, de print. Sub noua infatisare, ii este nu doar recunoscator, ci si partener potrivit. Astfel, iubirea pentru el si acceptarea chipului sau monstruos sunt rasplatite insutit cand Frumoasa isi ia locul cuvenit langa el pentru a duce, impreuna, o viata binecuvantata. <<Frumoasa si bestia>> este intruchiparea unui adevar spiritual profund in contextul unei povesti eterne. Adevarurile spirituale sunt greu de inteles si chiar mai greu de pus in aplicare, pentru ca de multe ori ele contravin valorilor contemporane”.

Aici autoarea se refera la o anumita prejudecata culturala pe care basmul pare sa o evidentieze: o femeie poate schimba un barbat daca il iubeste suficient de mult.

Aceasta convingere atat de puternica se reflecta in comportamentul zilnic si verbal pana intr-acolo incat credem ca putem schimba pe cineva prin forta iubirii noastre, iar daca suntem femei, cu atat mai mult, este chiar datoria noastra sa o facem.

Incurajarile exterioare menite sa aduca o intarire a acestei convingeri ne incurajeaza efortul de a schimba persoana care nu simte si nu actioneaza asa cum vrem noi: revistele contin sfaturi si sugestii care consolideaza acest sistem de idei preconcepute determinand femeia sa le urmeze. Ca dovada, titluri precum: „cum sa-ti ajuti barbatul sa devina..,” si multe altele similare fac obiectul de interes a multor publicatii, in vreme ce articole precum „cum sa-ti ajuti partenera sa devina…” sunt practic inexistente.

Femeile cumpara astfel de reviste, incercand sa aplice sfaturile respective si sa-l schimbe pe barbatul din viata lor conform dorintelor si nevoilor lor. Autoarea scrie: „De ce ne atrage pe noi, femeile, ideea de a schimba persoana nefericita, bolnava de langa noi, intr-un partener perfect? De ce este acest concept atat de tentant in  pofida incercarilor la care ne supune?

Pentru unele, raspunsul e limpede: morala iudeo-crestina cuprinde porunca de a-i ajuta pe cei mai putin norocosi decat noi. Suntem invatate ca avem datoria sa raspundem cu compasiune si generozitate celor aflati in nevoie. Sa nu judecam, sa ajutam; asta pare a fi obligatia noastra morala.

Din nefericire, aceste motive pline de virtute explica indubitabil si integral comportamentul milioanelor de femei care decid sa-si ia ca parteneri barbati violenti, indiferenti, abuzivi, cu carente afective, dependenti, sau altfel spus, incapabili de iubire si atentie. Femeile care iubesc prea mult fac aceasta alegere din nevoia compulsiva de a-i controla pe cei dragi, nevoie care isi are originea in copilarie, cand fetitele au trait deseori emotii coplesitoare ca teama, furia, tensiunea insuportabila, vinovatia, rusinea, mila fata de sine si fata de altii. Copilul care creste intr- un asemenea mediu va fi distrus de aceste emotii pana intr-atat, inca va deveni incapabil sa actioneze daca nu gaseste modalitati de auto-aparare. Instrumentele sale de auto-aparare vor include, intotdeauna, un puternic mecanism de protectie – negarea- si o motivatie subconstienta la fel de puternica – controlul”.elefant.ro

Daca nu am recurge la aceste metode de aparare, am fi nevoite sa ne confruntam cu imaginea idealizata formata de noi insine si cu circumstantele in care ne aflam. Mecanismul negarii este utilizat atunci cand dorim sa ignoram o anumita informatie. Spre exemplu sunt parinti care nu doresc sa vada cat de mult a crescut copilul lor pentru a evita emotiile care pot aparea o data cu plecarea fiului de acasa. A nega excesul de greutate pe care il arata oglinda, ofera prilejul de a ne afunda in continuare in placerea de a manca.

Mecanismul negarii activeaza pe doua planuri: primul legat de ceea ce se intampla in realitate si planul doi- cel al sentimentelor.

“Sa analizam cum pregateste atitudinea de negare o fetita sa se transforme intr-o femeie care iubeste prea mult. Copil fiind, ea poate avea, de exemplu, un parinte care lipseste noptile de acasa din cauza unei legaturi extraconjugale. Spunandu-si, sau spunandu-i-se de catre ceilalti membri ai familiei, ca tata este „ocupat cu munca”, ea neaga ca exista probleme intre parintii ei, sau ca se intampla ceva anormal. Asta o impiedica sa se teama pentru confortul ei sau pentru stabilitatea familiei.

Ea isi spune ca tata munceste din greu, ceea ce provoaca mai degraba compasiunea, decat mania si teama care ar fi resimtite daca ar infrunta realitatea. Astfel, ea neaga, in acelasi timp, realitatea si propriile sentimente despre aceasta realitate, si creeaza o lume imaginara in care traieste confortabil. Exercitiul o ajuta, in felul acesta, sa-si dezvolte capacitatea de auto-aparare impotriva suferintei, dar, in acelasi timp isi pierde capacitatea de a alege liber. Negarea practicata astfel opereaza automat, nestanjenita. In familiile cu probleme, membrii ei impartasesc intotdeauna capacitatea de a nega realitatea. Nu conteaza cat de grave sunt problemele, familia nu devine disfunctionala decat daca intra in functiune negarea. Si daca vreunul din membrii familiei incearca, cumva, sa destrame negarea descriind, de exemplu, situatia familiei in termeni exacti, restul familiei va opune o rezistenta puternica. Ridiculizarea e adeseori folosita pentru a aduce la  ordine persoana iesita din rand, sau, daca asta nu are efect, renegatul va fi exclus din cercul acceptarii, afectiunii sau activitatilor.

Nici una din persoanele care folosesc mecanismul defensiv nu alege constient sa intre in dezacord cu realitatea, sa poarte ochelari de cal ca sa nu perceapa cu acuratete faptele si spusele celorlalti. Nici una din persoanele la care actioneaza negarea nu decide sa-si reprime sentimentele. Asta „se intampla de la sine” intrucat in efortul de a se proteja impotriva conflictelor, responsabilitatilor si temerilor coplesitoare, eul anihileaza informatia si perceptiile incomode”.

Sa luam exemplul unei fetite ai carei parinti se cearta frecvent. Cand invita o prietena la ea sa doarma, noaptea tarziu ele sunt trezite de tipetele parintilor. Stanjeneala fiicei care raspunde vag intrebarilor prietenei legat de certurile parintilor, o fac ca ulterior sa o evite deoarece aceasta i-ar aminti ceea ce ea tot a incercat sa nege. Va evita pe oricine ar incerca sa-i darame sistemul defensiv impotriva suferintei, pentru ca ea a ajuns sa se simta mai bine negand adevarul.

Refuzand realitatea, ea nu mai retraieste teama, furia, neputinta, rusinea, disperarea, dezgustul. Astfel fata va deveni insensibila mai degraba decat sa se confrunte cu astfel de emotii. Va incepe sa controleze oamenii din viata ei. Prin controlul evenimentelor isi poate construi sentimentul de securitate. Fara socuri, surprize sau sentimente. Cine sufera foarte mult, cauta sa controleze totul in viata sa.

Deseori, multi copii sunt invinovatiti de familie pentru probleme asupra carora nu au nici un control. Dar chiar si fara blamul verbal al membrilor familiei, copilul isi asuma o mare parte din responsabilitate pentru necazurile lor.

Eforturile de a fi util alaturi de comportamentul altruist de “a fi bun” pot fi considerate de fapt niste incercari de a controla oamenii si situatiile fara a avea la baza o motivatie altruista. Daca efortul de a fi de folos provine din partea unei persoane care a trait intr-un mediu de familie disfunctional, ar trebui sa suspectam nevoia de control. Dualitatea ajutor-control merg impreuna in relatiile personale cand incercam sa ii planificam partenerului activitatile zilnice, cand il sfatuim, cand vrem sa il convingem pe adult sa nu vada consecintele actiunii sale etc.

Actiunile noastre asupra lui au ca efect tinerea in frau a propriilor sentimentelor. Si cu cat incercam mai mult sa controlam, cu atat mai mult vom esua in aceste tentative de control.

Femeia care si-a facut un obicei din a nega si a controla, va cauta si va gasi exact situatiile care necesita aceste caracteristici. Din cauza ca negarea o face sa nu vada realitatea asa cum este, va intalni si va da curs tocmai acelor relatii dificile. La aceste situatii va actiona asa cum a invatat sa faca ca sa nu se confrunte cu emotiile negative: va ajuta (adica va controla) ca sa faca fata situatiei, in timp ce va nega gravitatea situatiei.

Dinamica aceasta se reflecta in negarea care alimenteaza nevoia de control, si esecul controlului care alimenteaza nevoia de a nega.

Adevarata semnificatie a ajutorului dat ascunde de fapt motivatia inconstienta de a nega suferinta prin care a trecut.

Pentru femeile care iubesc prea mult recuperarea are loc prin infruntarea suferintei trecute si prezente pe care a incercat sa o evite. Stilul acesta de aparare dezvoltat in copilarie si perpetuat in etapa adulta, le aduce mari deservicii.

Autoarea spune ca „pentru femeia care iubeste prea mult, practica negarii, eufemistic exprimata ca „ignorarea greselilor lui” sau „pastrarea unei atitudini pozitive”, ocoleste, in avantajul ei, aspectul dansului in doi al felului in care defectele lui ii permit ei sa-si interpreteze rolurile familiare. Cand impulsul de a detine controlul se ascunde sub masca „solicitudinii” si „incurajarii”, ea ignora de fapt nevoia de superioritate si putere pe care le implica acest tip de relatie.

Trebuie sa recunoastem ca practicarea negarii si controlului, oricum ar fi denumite, nu ne imbunatatesc sub nici o forma viata sau relatiile. Dimpotriva, mecanismul negarii ne conduce spre relatii ce permit reinterpretarea compulsiva a vechilor lupte, iar nevoia de control ne ancoreaza acolo, in timp ce ne straduim sa schimbam pe altul, in loc  sa ne schimbam noi”.

Revenind la analogia acestui tip de relatie cu basmul „Frumoasa si bestia” care dintr-o anumita perspectiva pare sa perpetueze convingerea ca femeia are puterea de a transforma un barbat daca il iubeste cu adevarat, la acest nivel, se pare ca negarea si controlul sunt amandoua metode prin care poti sa ajungi la fericire. Frumoasa – femeia – , iubind neconditionat (negare) pe monstrul fioros (barbat alcoolic, impotent, neajutorat financiar, delincvent etc.) pare sa aiba puterea de a-l schimba (control).

Autoarea precizeaza ca „aceasta interpretare „pare” corecta pentru ca se potriveste rolurilor sexuale dictate de cultura noastra. Cu toate acestea, eu sunt de parere ca aceasta interpretare simplista nu sesizeaza semnificatia acestui basm, asupra caruia timpul nu si-a pus amprenta. Faptul ca basmul a supravietuit nu e  din cauza ca promoveaza preceptele si stereotipurile culturale ale vreunei epoci. El a invins timpul pentru ca intruchipeaza o lege metafizicaprofunda, o lectie vitala despre cum sa ne traim viata intelept si just. Care este, asadar, semnificatia basmului? Este „acceptarea”. Acceptarea este antiteza negarii si controlului. Este disponibilitatea de a recunoaste realitatea si de a-i permite sa fie asa, fara sa avem impulsul de a o schimba. In asta consta fericirea, izvorata nu din manipularea conditiilor exterioare sau a oamenilor, ci din dezvoltarea unei paci interioare chiar in fata incercarilor si dificultatilor.

Amintiti-va, Frumoasa din basm nu urmarea sa transforme Bestia. Ea l-a judecat in mod realist, l-a acceptat asa cum era si l-a apreciat pentru calitatile lui. N-a incercat sa faca un print dintr-un monstru. Nu si-a spus: „Voi fi fericita cand el nu va mai fi monstru!” Nu l-a compatimit pentru felul cum arata si n-a cautat sa-l schimbe. In asta consta lectia. Datorita atitudinii ei de acceptare, el a fost „liber” sa redevina ceea ce era de fapt. Faptul ca eul sau adevarat s-a intamplat sa aiba infatisarea unui Fat-Frumos (partener perfect pentru ea) demonstreaza simbolic ca „ea” a fost recompensata astfel pentru atitudinea ei de acceptare. Recompensa a constat intr-o viata bogata in impliniri, evidentiata de faptul ca ea si printul <<au trait fericiti pana la adanci batraneti>>.”

Pentru ca discutam cu preponderenta despre femei, in acest caz, foarte multe dintre ele gandesc in acesti termeni: „daca el se schimba, voi fi fericita”. Acceptarea unei persoane asa cum e, fara a incerca sa o schimbam prin manipulari, coercitie reprezinta o forma superioara de iubire. Cu totii dorim sa fim fericiti, insa daca plasam sursa acestei fericiri inafara launtricului nostru, evitam responsabilitatea de a ne tine viata in propriile maini. Cu toate ca pare greu de crezut, acceptarea noastra il va face pe partener sa se schimbe, daca vrea acest lucru cu adevarat.

Atunci cand apare de obicei o problema, ne grabim sa-l “reparam” pe celalalt, in loc sa ne preocupam de propria existenta. Daca de exemplu, un sot munceste asiduu la nesfarsit, sotia se plange si se cearta cu el din acest motiv, ce repercursiune va avea aceasta actiune? El va petrece tot atata timp sau mai mult, la serviciu ca sa scape de lamentarile ei. Incercand sa-l schimbe, certandu-l si plangandu-se, ea ii da lui ocazia de a crede ca problema lor nu este “patima lui pentru munca” ci pisalogeala ei.

In efortul ei  de a-l forta sa se apropie mai mult de ea, nu face decat sa-l indeparteze.

“Dependenta de munca este una din modalitatile folosite adeseori de barbatii din familiile cu disfuctionalitati pentru a se evita pe sine, dupa cum a iubi  prea mult este unul din  primele mijloace de evitare folosite de femeile din  acest tip de familii. Pretul pe care el  il plateste pentru aceasta atitudine de evitare este o existenta unidimensionala, care il impiedica sa se bucure de viata. Dar el e singurul care poate judeca daca pretul platit e prea mare, si e singurul care poate decide ce masuri sa ia, si ce riscuri sa-si asume ca sa se schimbe”.

Majoritatea credem ca nu putem fi fericiti deoarece comportamentul “altei persoane” ne impiedica. Nu ne putem imagina singuri si fericiti. Ignoram obligatia ce ne revine, de a ne dezvolta pe noi insine in timp ce facem planuri si manevre ca sa schimbam pe altcineva si ne suparam, ne descurajam si ne intristam cand eforturile noastre esueaza. Asteptam ca fericirea sa ne fie oferita de catre “celalalt”.

Pentru ca sotia unui „dependent de munca” sa fie libera sa traiasca o viata implinita, proprie, indiferent de actiunile sotului ei, ea trebuie sa ajunga sa inteleaga ca problema lui nu este a ei, ca nu sta in puterea ei sa-l ajute,  nu e datoria ei, si nu are dreptul sa-1 schimbe.

Cand simte nevoia de control, este dificil sa respecte dreptul celuilalt de a fi ceea ce este. “Doar cand intelege aceasta, va fi libera – libera de resentimente fata de absentele lui, libera de vina de a nu fi in stare sa-1 schimbe, libera de povara stradaniilor de a schimba ceva ce nu poate fi  schimbat. Cu mai putine resentimente si o vina mai mica, ea va simti, poate, mai multa afectiune pentru el si pentru acele calitati ale lui pe care ea le apreciaza intr-adevar.

Cand va renunta sa mai incerce sa-l schimbe si isi va redirectiona energia spre propriile ei interese, va cunoaste ce inseamna fericirea si satisfactia, indiferent de comportamentul sotului. Pe masura ce devine din ce in ce mai putin dependenta de el  in privinta fericirii ei,  ar putea decide ca angajarea ei fata de un partener absent este inutila si ar putea alege sa-si continue viata, eliberata de constrangerile unui mariaj nesatisfacator”.

Cand femeia care iubeste prea mult renunta sa se mai lupte cu partenerul ei, el este liber sa reflecteze la consecintele comportamentului sau, la relatia lor. Observand faptul ca ea nu mai este frustrata si nefericita, in contrast cu efectele obsesiei lui asupra sa, el poate decide sa lupte cu problema sa si sa devina disponibil fizic si afectiv. Sau nu. Indiferent de alegerea lui, acceptand barbatul din viata ei asa cum e, femeia va fi libera, intr-un fel sau altul, sa-si traiasca propria viata pana la adanci batraneti.

 

Adaptare dupa “Femei care iubesc prea mult” – Robin Norwood

astratex.ro

Un raspuns pentru “Negarea care ne distruge viata”

  1. Ene says:

    Pana la adânci bătrâneți dar cu un soț cu care sa fie fericita. Are și ea dreptul sa își trăiască viata asa cum își dorește, nu numai bărbatul.

Lasa un comentariu