Maladiile si trauma psihica



mycloset.ro

 

Maladiile cu risc vital ca factor de traumatizare psihica

In cazul maladiilor cu risc vital, unul dintre aspectele cu risc traumatogen crescut il reprezinta caracterul inevitabil al agentului traumatizant. Pericolul nu se mai afla in afara subiectului, putand fi evitat, ci este parte a subiectului, apartine de interiorul corpului sau. O forma fundamentala de aparare este proiectia, aruncarea mentala in exterior a propriului corp, care devine „inamicul din exterior”.

Un alt mecanism este negarea, care, pana la un anumit punct, joaca pentru bolnav un rol adaptativ, permisand mentinerea echilibrului psihic, devenind insa dezadaptativ atunci cand contribuie la evolutia negativa a bolii.
Un prim factor traumatogen pentru acesti pacienti este reprezentat de comunicarea diagnosticului. Din aceste motive, modul de comunicare a diagnosticului a constituit si constituie inca un motiv de dispute intre medici.

Cert este ca o comunicare brutala si neempatica a unui asemenea diagnostic de risc vital al unei boli, constituie un element de suprasarcina traumatica, ce va afecta mai departe modul in care pacientul intra si parcurge tratamentul.

Boala cu risc vital, ca si bolile cronice si bolile care se soldeaza cu infirmitati constituie factori potential traumatici, care se obiectiveaza in functie de sistemul de personalitate al pacientului si de experientele traumatice anterioare ale acestuia.
Reactia psihotraumatica la asemenea situatii medicale se caracterizeaza prin negare si evitare, pe de o parte, si de trairi intruzive, pe de alta parte.

Fazele trairii traumatice, faza de soc, faza de actiune si faza de descarcare sufera aici o modificare, intrucat, in cazul prognosticului nefavorabil, nu se poate astepta o descarcare completa si o reintoarcere la starea initiala. Ramane, in fiecare situatie traumatica, o „suprasarcina reziduala”, care va fi transferata in urmatoarea secventa. Dupa trecerea prin disperare, manie si sentimente de lipsa de sens, pacientul poate regasi, partial, o stare de echilibru, care ii permite alegerea modului de a muri sau de a suferi.

Acest proces de atribuire de sens evenimentelor foarte acute legate de iminenta mortii poate fi sprijinit de atitudinea celor aflati in preajma bolnavului, familie, dar si personalul medical. Este eronata insa, fortarea gasirii acestui sens de catre bolnav, care il poate supune pe acesta unor presiuni de adaptare si de comunicare. Prima reactie si cea mai umana la aflarea unui asemenea diagnostic este disperarea totala, un insight despre lipsa de sens a mortii si eventual chiar despre lipsa de sens a unor parti din viata proprie.

In cazul maladiilor cronice, succesiunea este similara cu cea din traumele provocate de cauze exterioare. In faza de soc, apar alterari ale perceptiei interne, ale trairii timpului sau vederea in tunel, ori desfasurarea „filmului vietii”. Sunt normale strigatul si protestul impotriva destinului.

Aceste faze sunt surprinse foarte bine de catre Kübler-Ross (1976), care descrie ca faze ale confruntarii cu moartea protestul, negarea si, in final, acceptarea si gasirea unui sens. Dupa faza de protest, se instaleaza, aproape inevitabil, incercarea de evitare a asumarii bolii, prin negarea si evitarea a tot ceea ce poate aminti de boala si de semnificatia ei letala.elefant.ro

In faza de actiune care urmeaza, se instaleaza sentimentul de a nu se putea indeparta de certitudinea amenintatoare, apar sentimente de greutate si imobilitate, depresie alternand cu mania. Gandurile despre boala se impun brusc, apar tulburari de somn, stari de excitatie si de coplesire.

Noyes si Slymen (1979) descriu o serie de trairi alterate care apar la bolnavii cu maladii cu risc vital. Cele mai importante asemenea trairi alterate (atat la bolnavii care isi percep moartea ca iminenta, cat si la cei la care moartea este mai indepartata in timp) sunt: traire alterata a timpului; ganduri deosebit de vii; desfasurare mai rapida a gandurilor; retragere si detasare; sentimente de irealitate; miscari automate; lipsa emotiilor; retragerea din propriul corp; vedere sau auz ascutite; retrairea amintirilor; o intelegere mai profunda; vederea unor imagini sau culori; sentimente de armonie si de unitate.

Mai apar, in procente mai mici, sentimentul de a fi controlat de forte externe; lucrurile par mai mici sau foarte indepartate; imagini vii; a auzi voci, muzica sau sunete.
Si procesul traumatic este caracterizat de intruziune, alternand cu faze de negare si de evitare. Unii pacienti ajung la manifestari specifice procesului traumatic si in cazul unor maladii care nu au neaparat un risc vital (exemplu, infarct miocardic sau operatii), dar care sunt traite ca si cum l-ar avea.

In alte cazuri, un sindrom de stres posttraumatic cronicizat este legat de simptomele unei maladii cronice somatice. In unele maladii cu risc vital de lunga durata, cum este SIDA, pacientul lucreaza, inconstient, chiar din primele momente de intruziune, negare sau evitare, la o solutie pentru situatia fara iesire. Aceasta inseamna adesea o traire alterata a sinelui si a realitatii. Aceasta traire, al carei caracter patologic este discutabil in aceste maladii, poate fi inteleasa ca o retragere treptata si gradata a „trairii Eu-sine”, respectiv a „sentimentului Eu-sine” din propriul corp si din realitate in general.

Sinele amenintat se retrage de la tot ceea ce poate imbolnavi si impovara, ceea ce ii ameninta existenta si securitatea. El se retrage cumva intr-un „punct din suflet” din care priveste „Eul-corp” nedemn de incredere ca strain si ireal. Umorul si intelepciunea unor bolnavi muribunzi pledeaza pentru aceasta forma de gasire a echilibrului, una dintre putinele posibile in aceasta situatie extrema (in ciuda caracterului considerat in mod obisnuit patologic al disocierii).

Insotirea sociala plina de respect si empatie este una dintre conditiile pentru a permite bolnavului gasirea acestui mod de echilibrare, la acestea trebuind sa se adauge si evitarea tulburarii sau intreruperii acestei confruntari cu moartea de catre cei din exterior, prin impunerea propriilor reactii si prin oferirea insistenta de ajutor.

In cazul unor maladii cu risc vital, acompanierea incepe cu modul de comunicare a diagnosticului, care trebuie, in mod vital, sa tina cont de caracteristicile psihologice ale pacientului. Este importanta oferirea unui mediu social suportiv, de catre o echipa rodata si care are o buna intelegere a fenomenelor si experientelor psihotraumatice.

Experienta in sine este traumatizanta si pentru echipa medicala, putand aparea riscul de trauma cumulativa. Pentru multi dintre membri personalului, suferinta sau moartea pacientului poate reactiva propriile traume de deprivare si de pierdere, in care pierd inca o data persoane apropiate din viata lor. Poate aparea la personal, din nevoia de protectie in fata acestor traume, tendinta de a evita legatura afectiva de orice fel cu pacientii.

Dorintele de contact ale pacientilor sunt traite ca amenintare la adresa propriului echilibru psihic. Cu timpul, personalul reactioneaza cu manie la orice cerere a pacientilor, fara ca acest lucru sa reprezinte, intr-o abordare mai superficiala, asa-numitul „cinism medical”, ci un fel de reactie de urgenta pentru mentinerea integritatii psihice.

Aceste caracteristici ale muncii si relatiei cu bolnavii muribunzi impun necesitatea unor masuri de psihoigiena la personalul din aceste institutii, o organizare optima a muncii si nu in ultimul rand o selectare a personalului care sa tina cont de organizarea psihica a fiecarui membru al echipei si de toleranta la suprasarcini traumatice.

Cu alte cuvinte, masurile traumapreventive presupun o alegere corecta a personalului (cunoasterea structurii psihice si a istoriei traumatice a fiecarui membru), formarea psihotraumatologica a acestuia si reglarea lucrului in echipa.

 

astratex.ro

Lasa un comentariu