Izvoare si premergatorii psihologiei transpersonale



answear.ro

Cei patru evanghelisti (prevestitori): elvetianul Carl Gustav Jung (1875-1961), italianul Roberto Assagioli (1888-1974), americanul de origine evreiasca a carei familie emigrase in Rusia, Abraham Maslow (1908-1970), si austriacul, de origine evreu, Viktor Frankl (1905-1997).

 

Izvoare si premergatorii psihologiei transpersonale1Carl Gustav Jung se naste la 26 iulie 1875; tatal era pastor protestant. Intre 1895 si 1900 studiaza medicina la Basel, intre 1900 si 1909 lucreaza la Spitalul de boli mentale Burgholzli, din Zürich, ca asistent al lui Eugen Bleuler. In 1902 isi sustine doctoratul la Universitatea din Zürich, cu dizertatia “Asupra psihologiei si patologiei asa-numitelor fenomene oculte”.

In 1906 Jung incepe corespondenta cu S. Freud. In 1907 il viziteaza la Viena, in 1909 isi declara independenta stiintifica fata de Freud, in 1912 are loc ruptura cu Freud. Intre 1904 si 1914 Jung este primul presedinte al Asociatiei Internationale de Psihanaliza. In 1912 el incepe cladirea refugiului sau stiintific – turnul din Bollingen.

In 1948 are loc inaugurarea Institutului C.G. Jung la Zürich.

In 1952 publica impreuna cu fizicianul cuantist Wolfgang Pauli (premiul Nobel), “Sincronicitatea, un principiu de conectare acauzal”.

In 1961 Jung moare la 6 iunie, la aproape 86 de ani. Inscriptia de pe piatra de mormant a familiei: vocatus atque non vocatus deus aderit. Jung isi termina, cu 10 zile inaintea mortii, ultima lucrare “Abordarea inconstientului”, care apare in “Omul si simbolurile sale” (1964). In 1964 este inaugurata Clinica si Centrul de Cercetare pentru psihologia jungiana la Zürich. Cu putin timp inainte de  a muri (1961) Jung i-a acordat lui John Freeman un interviu pentru BBC: intrebat daca crede in Dumnezeu, Jung raspunde “- Nu cred. Acum stiu!”

Conceptele fundamentale ale psihologiei analitice jungiene au fost explicate si interpretate de noi in amplul capitol IX (88 de pagini), intitulat “Marea ratare a lui Carl Gustav Jung”, care este un omagiu adus acestui titan al psihologiei universale, din volumul “Psihologia simbolului arhetipal” de Ion Manzat si M.P. Craiovan (1996).

Mai recent, Mihaela Minulescu publica “Introducere in analiza jungiana” (2001, Editura TREI, p. 250). Sunt demne de semnalat si volumul lui A. Stevens, Jung, publicat de Editura Humanitas in 1994, cartea lui G. Wehr, C.G.Jung, aparut in 1999 la Editura Teora din Bucuresti si Introducere in psihologia lui C.G.Jung a lui F. Fordham (Editura IRI, Bucuresti).

Centrala pentru psihologi este conceptia despre individuare, procesul “al­chimic” prin care psihismul individual isi poate atinge implinirea, spiri­tualizandu-se. In cadrul acestui proces de cautare a Sinelui (sineizare), care dureaza toata viata, Jung subliniaza importanta functiei de transcendere, sau religioase, sau sim­bolice. Dupa cum arata Mariana Tanase (2000, p.160), devenirea Sinelui este telul ultim al procesului de individuare: “Strabatand odiseea devenirii de sine omul se metamorfozeaza din persoana in personalitate, adica devine capabil sa traiasca specificul sau innascut, particular si unic”.dEpurtat.ro

Terapia jungiana, ca si psihoterapiile transpersonale, nu se adreseaza bolii, ci capacitatilor psihismului de a conlucra spre a impinge dezvoltarea con­sti­intei inspre procesul de maturizare si individuare (Mihaela Minulescu, 2001, p. 26).

Jung introduce conceptul de inconstient colectiv (“mintea stramosilor nostri carunti”) care, desi in mod riguros este pre-personal, este apelat uneori de catre autorul sau ca trans-personal. Continuturile sale sunt arhetipurile, forme innascute, forme de comportament care au o larga gama de manifestare sub forma de vise sau imagini simbolice.

Arhetipurile sunt semne transpsihice ale spiri­tualitatii strabunilor, care demonstreaza realitatea unei “ereditati” psihice prin care se conserva identitatea personalitatii si profilului spiritual al raselor, etniilor, na­tiilor etc. Arhetipul central integrator al persoanei este Sinele. Exista, arata Mihaela Minulescu (2001, p.41), trei sensuri congenere: a) Sinele reprezinta psi­hismul spiritualizat, ca totalitate functionala unitara; b) Sinele ca arhetip central de ordine si sens interior; c) Sinele ca baza arhetipala pentru Eul Individual.

Mai in profunzime, avem marturia unei miscari de auto – innoire interioara in cadrul Sinelui, descrisa de Jung in opera sa Aion (1959): “Sinele nu este o cantitate statica sau o forma constanta, ci este un proces dinamic. Transformarile reprezinta desfasurarea unui proces de restaurare sau reintinerire ca atare, in interioritatea Sinelui comparabil cu ciclul carbon-nitrogen in Soare…” (Jung, 1997). Dupa parerea noastra, Sinele este etern si de aceea el traieste tineretea fara batranete si viata fara de moarte, un mare vis al omului dintotdeauna si de peste tot (cat suflu transpersonal degaja basmul cules de Petre Ispirescu!).

La Jung, Sinele nu este Eul constient, ci o personalitate mai cuprin­zatoare, o personalitate eterna, transpersonala pe care o defineste ca intreg-sin­teza, atat constient, cat si inconstient, atat sub- cat si supra-constient. Realizarea Sinelui semnifica simbolic o “incarnare” a Sinelui in viata muritoare a Eului pentru ca numai Eul constient este capabil sa realizeze continuturile eterne ale Spiritului din Sine. Misterul sensului uman consta in faptul ca, indiferent cat de maret si divin este Sinele, el nu se poate realiza decat prin Eu. Aceasta este ideea de realizare de Sine din perspectiva jungiana (Mihaela Minulescu 2001, p.84).

Sinele este o sinteza care cuprinde Eul, mult mai larga si de neegalat, de nerecunoscut pentru ca transcende posibilitatile Eului de cunoastere. Psihologia transpersonala studiaza supracunoasterea, care-l conduce pe om pe drumul sineizarii. Trairea Sinelui are un caracter numinos (R. Otto, 1992 – sentimentul starii de creatura), inspirator, aducator de lumina si sacralitate, fascinant pentru individ. Trait in experienta personala si transpersonala este practic imposibil de a distinge Sinele de ceea ce, in mod traditional, este denumit Dumnezeu.

In rezumat, Sinele ca termen desemneaza in psihologia analitica, a lui Jung, centrul unificator si de ordonare al psihicului in intregime (al psihismului care se spiritualizeaza):

  • locul identitatii obiective;
  • autoritatea psihica suprema care isi subordoneaza Eul;
  • zeitatea empirica interioara, identica cu imago Dei.

Dupa cum remarca Mihaela Minulescu (2001, p.27), odata cu desco­peririle sale privind nivelul arhaic al psihismului, Jung studiaza fenomene para­normale si transpersonale, inexplicabile prin abordarile stiintifice de tip cauzal (aparate de Albert Einstein) pe care le denumeste fenomene sincronistice, demon­strand realitatea legaturii a – cauzale (aparate de Niels Bohr, 1927, in fizica cuan­tica) care se stabileste intre experienta psihica si evenimentul obiectiv care depa­seste coordonatele spatio-temporale obisnuite.

Jung si W. Pauli, in 1951, for­muleaza principiul sincronicitatii – al relatiilor acauzale prin coincidente semni­ficative. Coincidentele intre evenimente interioare si un eveniment obiectiv exte­rior, concret pot avea loc in trecut sau in viitor, sau in prezentul intangibil, intre cele doua serii de evenimente nefiind o legatura de tip cauzal, determinist (detalii si exemple privind sincronicitatea, puteti gasi in: Ion Manzat,  Psihologia sinergetica. In cautarea umanului pierdut, Editura Pro Humanitate, 1999, p.51-52). Aceste fenomene sunt caracterizate prin existenta cunoasterii imediate, apa­rent pre­existente in inconstient. Ele sunt conditionate de faptul ca inconstientul colectiv (transper­sonal) este o transcendere a individului in contextul in care, para­doxal, la aceste mani­festari, participarea viului intregeste virtualitatile, precum si participarea spatio-temporala in prezentul “aici si acum” al uneia dintre aceste virtualitati.

“Marea ratare a lui Jung” este intuirea vaga acelei de-a patra “stari” de constiinta (transconstiinta). Uneori Jung obisnuia sa treaca in paranteza, cand se referea la inconstientul colectiv, atributul transpersonal: acesta ar fi putut sa-l indemne la descoperirea si descrierea unui supranivel al constiintei (supraconstiinta).

Italianul Roberto Asssagioli s-a nascut la Venetia in 1888, si a murit la Capolna in 1974. El este un alt pionier al psihologiei transpersonale. Este un inzestrat psihiatru si psihoterapeut, autorul unor importante lucrari: “Psihosinteza – pentru armonia vietii” (Roma, Mediteranee, 1965), “Principii si metode ale psihosintezei terapeutice” (Roma, Astrolabio, 1977). In aceste volume si inca in multe altele, sistemul psihologic care a fost elaborat si dezvoltat de el sub numele de psihosinteza este prezentat in toata amploarea sa (L. Mitrofan, 2000, p.282-283). In volumul-sinteza publicat cu titlul “Transpersonal Development. The Dimension Beyond Psychosynthesis” (Aquarian/Thorsons, Harper Collins Publ., 1991) este valorizata intreaga conceptie a lui Assagioli.

De timpuriu, din 1909, cand a publicat articolul “Psihologia ideilor-forta si psihagogia” in Revista de psihologie aplicata, Assagioli aduce in prim plan o noua viziune asupra omului si a disciplinei psihologice, pe care el  insusi o va recunoaste in 1977, ca deja continand punctele cheie ale psihosintezei in forma sa embrionara. In cadrul volumului din 1991 autorul valorifica, intr-un mod coor­donat si sistematic, studiul si investigatiile sale asupra experientelor supra­consti­entului, care l-au preocupat de-a lungul anilor si asupra carora este focalizata intreaga psihologie si terapie transpersonala.

Aproape toate scrierile lui Assagioli se ocupa de problematica spiritului uman care presupune “aventuri lungi si inflacarate, ca si calatorii prin spatiile extraterestre” care descriu dezvoltarea spirituala. El remarca faptul ca termenul “transpersonal” a fost folosit de toti umanistii, in special de catre A. Maslow si de cercetatori care pot fi incadrati intr-o scoala care poate fi numita “spirituala”. Stiintific vorbind, spirit este un concept mai bun, mai precis si mai neutru, exprimand clar ceea ce se situeaza dincolo de abordarea curenta a personalitatii.

In conceptia lui Assagioli, folosirea predilecta a termenului “spiritual” nu se reduce doar la experiente religioase specifice, ci include toate transformarile con­stiintei, precum si toate acele functii si activitati care capata valoare nor­mativa: valori etice si estetice, eroice, umaniste si altruiste. Dupa cum insusi Assagioli a spus “dezvoltarea spirituala include toate experientele conectate cu trezirea continuturilor supraconstientului, care poate cuprinde sau nu experienta sinelui”.

Sinele este cea mai autentica psihosinteza.

Inca din 1939, savantul italian considera ca procesul de implinire a Sinelui ar trebui numit “psihosinteza”, iar obiectivele care trebuie atinse in acest proces transformativ sunt: pacea, armonia si forta (O. Brazdau, 2000, p.246-247). Etapele procesului sunt:

Etapa I: Cunoasterea deplina a personalitatii noastre, atat a elementelor inferioare, cat si a talentelor si a calitatilor ignorate.

Etapa a II-a: Controlul diferitelor dimensiuni ale personalitatii. In momentul in care individul nu se mai identifica cu diverse “obiecte”, el poate domina si controla. Are loc si o dezagregare a imaginilor si complexelor negative, energia eliberata astfel fiind redirectionata.

Etapa a III-a: Descoperirea sau crearea unui centru de unificare a personalitatii, spre care sa se indrepte toate eforturile individului. Acest nou centru poate fi divers, insa el trebuie neaparat sa se formeze, pentru ca proiectul Sinelui sa continue. Eul isi poate pierde treptat interesele egoiste, acesta fiind un prim pas al transcenderii Eului.

Etapa a IV-a: Psihosinteza:

Dupa stabilirea centrului, omul isi construieste o noua personalitate in jurul acestuia. Se stabileste un “plan de actiune” interior pentru atingerea scopurilor. Unele persoane vad clar scopul, altele il intuiesc si se bazeaza pe intentii, mai mult decat pe un plan bine stabilit. Assagioli precizeaza ca exista o psihosinteza personala si una spirituala care leaga Eul de Eul spiritual. Crearea centrului vital al personalitatii este cea mai dificila sarcina, dar odata stabilita tinta, individul stie ce sa faca. Oamenii care ajung aproape de acest scop sunt foarte putini.

Abraham Maslow (1908 – 1970) s-a nascut la Brooklyn, New York, fiul unor emigranti evrei-rusi. El si-a descris tineretea ca “izolata si nefericita”, crescand fara prieteni, in biblioteci, printre carti. A fost profesor de psihologie la Universitatea din Wiscounsin, la Brooklyn College si la Brandeis University. In 1968 este ales presedinte al Asociatiei Psihologilor Americani. Moare in urma unui atac de cord in 1970.

Unele din conceptele maslowiene au fost dezvoltate in psihologia trans­personala: metamotivatia (metamotive: Selfactualization (implinirea Sinelui), nevoia de transcendere) si “peak experience”.

Pe langa nevoile umane obisnuite, fiziologice si psihice exista – dupa Maslow (1967) si metanevoi de realizare a Sinelui, care reflecta un mod de viata care il imbogatesc pe individ dincolo de viata cotidiana, adica are o motivatie pentru valori mai inalte: frumusete, unicitate, ordine, perfectiune, transcendere si dorinta de a crea. Toate aceste metanevoi si metavalori sunt corelate cu dezvoltarea nevoii de implinire a Sinelui (Selfactualization).

Maslow studiaza experienta de varf (“peak experience), care semnifica trairile intense, mistice, asociate cu sentimentul nemarginit, a unei puteri depline care vizeaza infinitatea prin pierderea simtului de loc si timp, traire  “de mare extaz, veneratie” (1970). Spre sfarsitul vietii Maslow a semnalat si ceea ce el a numit “plateau experience”, o prelungire a extazului trait in “peak experience”. Aceste experiente unice provin din dragoste, din credinta religioasa, din explozii ale creativitatii si uneori din fuziunea cu natura (cosmizare).

Valorile trans­cendente si cosmizatoare avanseaza dincolo de valorile obisnuite ale constiintei, spre un “simt” al constiintei cosmice, al unitatii dintre Sine si Univers. Omul are capacitatea de transcendere si cosmizare, de a crea directii noi, mai profund spirituale, ale evolutiei umane.

Alaturi de Maslow trebuie sa-l mentionam ca pioner al psihologiei trans­personale si pe Carl Ransom Rogers (1902-1987), care elaboreaza conceptele de Self actual si Self ideal ce pot fi in relatii de congruenta sau incongruenta. Rogers dezvolta teoria implinirii Sinelui, intitulata “The Fully Functioning Person” (Persoana ca functionare completa), care pare a spune: “partea noastra buna poate fi tinuta ascunsa” (M.P. Craiovan, 2000, p.219-222).

Viktor Emil Frankl (1905-1997) s-a nascut la Viena la 26 martie 1905. Tatal sau a fost stenograf la parlament, avansat ulterior in functia de director al Ministerului Afacerilor Sociale. In timp ce frecventa liceul, fiind integrat intr-o asociatie socialista de tineret, el devine interesat de psihologie. In 1930 isi ia doctoratul in medicina, ocupandu-se de tratarea femeilor cu risc suicidar. Cand nazistii au luat puterea in 1938, V. Frankl a fost numit in fruntea departamentului neurologic al spitalului Rotschild, singurul spital evreiesc al nazismului timpuriu.

Frankl a supravietuit Holocaustului, desi s-a aflat in patru tabere de exterminare, inclusiv Auschwitz din 1942 pana in 1945, dar parintii si alte rude au murit in lagarele de concentrare. Fiind in lagar el a dezvoltat o abordare revolutionara a psihoterapiei care va fi cunoscuta cu numele de logoterapie (de fapt, Logos-terapie).

El s-a intors la Viena in 1945, devenind seful departamentului de neurologie al Spitalului Policlinic Viena, pozitie pe care a detinut-o 25 de ani. A fost profesor de neurologie si psihiatrie. Cele 32 de carti despre analiza existentiala si despre logoterapie au fost traduse in 26 de limbi. Din 1961 Frankl a predat la universitatile Harvard si Stanford din SUA. Era pasionat de catararile pe munte si de zborul cu avionul. El si-a luat licenta de pilot la varsta de 67 de ani. A predat la Universitatea din Viena pana la varsta de 85 de ani. Viktor Frankl a murit in urma unui atac de cord pe 3 septembrie 1997. Fiica sa Dr. Gabriele Frankl-Vesely ii continua opera.

Editia americana a cartii “Man’s Search for Meaning”, aparuta in 1963, a iesit intr-un tiraj de un milion si jumatate de exemplare; titlul original din 1959 era: “From Death Camp to Exsistentialism”. Gordon Willard Allport (1897-1967), in prefata editiei din 1963, scria ca aceasta carte este “o introducere in cea mai semnificativa miscare psihologica a zilelor noastre”. Probabil ca el facea aluzie la psihologia transpersonala (din 1961, in SUA incepea sa se dezvolte “a-IV-a forta”).

Teoria si terapia lui Frankl au izvorat din experientele sale traite in lagarele naziste de exterminare. Studiind conditiile de supravietuire el a dezvoltat logoterapia, terapia prin Logos (gr. sens, spirit, dar si ratiune divina; Ioan Alexandru obisnuia sa-l numeasca Logos pe Iisus Hristos!). “Logosul este mai adanc decat logicul”, spunea Frankl. Logo-terapia este metoda prin care omul este ajutat sa-si gaseasca un sens al vietii (un rost ar fi spus Noica!). Omul poate descoperi acest sens al vietii in trei moduri:

  • prin actiune;
  • prin experienta unei valori;
  • prin suferinta (apropiat de conceptia crestina a lui F.M. Dostoievski).

Omul trebuie sa fie constient si sa fie sigur ca suferinta are un sens sau, altfel spus, omul trebuie sa aiba capacitatea de a descoperi un sens al existentei in suferinta sa (similar la Nicolae Steinhardt, “Jurnalul fericirii”, 1992).

Logoterapia frankliana este transformata de discipolii sai in Christoterapie – metoda de vindecare prin iluminare (invatatura lui Hristos): descoperirea sensului suferintei si sacrificiului (sacrum facere), ca o cale de purificare spiri­tuala, prin care se inlatura mediocritatea si pacatul. Bernard Tyrell (in 1975) face trecerea la Christoterapie, cu acordul lui V.Frankl.

Logoterapia, comparata cu psihanaliza, este o metoda mai putin retro­spectiva si mai putin introspectiva, fiind mai ales prospectiva, pentru ca se con­centreaza asupra viitorului pacientului, care, prin transferuri si descoperiri ale sensului existential, are sansa salvarii si implinirii sale in viitor. Logoterapia defocalizeaza toate cercurile vicioase si angoasele, inlatura vacuum-ul existentei, care favorizeaza dezvoltarea nevrozelor; sunt sparte toate autocentrarile tipice in nevroze. Prin cultivarea setei de sens (“the will of meaning”) vacuum-ul exis­tential se umple cu sens, cu semnificatie inalta, cu rost.

Sensul cel mai inalt al existentei umane al unitatii dintre Sine si Univers. Omul are capacitatea de trans­cendere si cosmizare, de a crea directii noi, mai profund spirituale, ale evolutiei umane este Selftranscendece – concept inventat de Frankl (1963) si desemnand ascensiunea spirituala prin depasirea Sinelui individual (conceptul va deveni Sine transcendent la Ken Wilber, in1985). Omul este o fiinta selftranscendenta: daca nu isi gaseste un sens in lume si nici in Sine trebuie sa-l caute si sa-l descopere in afara sa, dincolo de Sine. Aceste este Suprasensul! Este o referire la Dumnezeu si la sensul spiritual al credintei religioase.

Conceptia psihologica a lui Viktor Emil Frankl este deschizatoare de orizonturi pentru teoria si terapia transpersonala.

Alti premergatori: Richard Maurice Bucke (1901 – “Cosmic Consciousness”), William James (1842- 1910) si Constantin Radulescu-Motru (1868 – 1957)

 

Richard Maurice Bucke, psihiatru canadian, publica in 1901 profetica lucrare “Constiinta cosmica. Studiu privind evolutia mintii umane”. Dupa cum arata O.Brazdau (2000, p.247-254), studiul a fost primit cu entuziasm de catre cercetatorii celebri ai constiintei, ca William James si P.D.Ouspensky, fiind primul tratat stiintific in care se analizeaza evolutia conttiintei umane, de la cea mai elementara forma de constiinta si pana la constiinta cosmica, faza finala a evolutiei constiintei, Bucke mentioneaza ca noua trasatura are mai multe nume: orientalii o numesc “Turya”, Hristos o numea “Imparatia Cerurilor”, apostolul Pavel vorbeste de “Spirit” sau “Spiritul lui Dumnezeu”.

Constiinta cosmica este astfel descrisa de Bucke (1901, p.2; apud. W.James, 1998, p.285-286):

Caracteristica esentiala a constiintei cosmice este o constiinta a cosmosului, adica a vietii si ordinii universului. Odata cu constiinta cosmosului are loc o iluminare intelectuala cae il situeaza pe individ intr-un nou plan de existenta – aproape ca il face membru al unei noi specii. La aceasta se adauga o stare de inaltare morala, un sentiment de nedescris de ridicare, de entuziasm si de bucurie, o activare a simtului moral, care este la fel de izbitor, dar mult mai important decat puterea intelectuala. Acestea determina ceea ce s-ar putea numi un sentiment de nemurire, o constiinta a vietii eterne, insa nu convingerea ca el o va avea, ci constiinta ca el o are deja

Trasaturile dupa care se poate recunoaste prezenta constiintei cosmice sunt urmatoarele (Bucke, 1969, p.79):

a)   Constientizarea legilor care guverneaza Universul;

b)   Elevarea morala;

c)   Iluminarea intelectuala – mintea devine apta de mari intuitii;

d)   Simtul nemuririi;

e)   Disparitia fricii de moarte;

f)    Depasirea notiunii de pacat – prin unirea perechilor de contrarii

g)   O crestere a charismei personale;

h)   Transfigurare persoanei; aceasta transformare putand fi remarcata de ceilalti oameni;

i)    Instantaneitatea iluminarii, provocata de interventia divinitatii.

Varsta iluminarii este, in medie, in jur de 35 de ani, la unul din cateva milioane de oameni si este prezenta doar cateva minute (rareori cateva ore). Bucke a identificat 14 “instante” ale constiintei cosmice: Buddha, Hristos, Sf. Pavel, Sf. Ioan al Crucii, Mohamed, Plotin, Dante, Bartolomeu Las Casas, Francis Bacon, Jakob Bőhme, William Blake, Honoré de Balzac, Walt Whitman, Edward Carpenter. Alte nume de fiinte iluminate spiritual au fost: Moise, Lao Tse, Socrate, Blaise Pascal, Baruch Spinoza, Swedenborg s.a.

William James (1843-1910) a fost un mare psiholog si filosof american care face parte din categoria firilor romantice, foarte impresionabile si cu o bogata viata interioara. Formatia sa intelectuala, inceputa in Europa, sub influenta francezului Henri Bergson (1859-1941, Nobel in 1928) se desavarseste in patria sa, alaturi de Charles Sanders Pierce (1839-1914), intemeietorul pragmatismului.

The Varieties of Religious Experience: a Study in Human Nature” (1901-1902, trad. in rom. cu titlul “Tipurile experientei religioase”, Ed. Dacia, 1998), este considerata in mare masura drept cea mai importanta lucrare scrisa in America asupra religiei. Religia pentru W. James este un mod de viata asupra constiintei individuale, avandu-si radacinile in experienta religioasa, distincta si prealabila celei cognitive, orientand omul in perspectiva credintei mantuitoare si nu a actiunii utile.

In volumul citat (James, 1998, p.210), el face un elogiu unui “simptom religios” pe care-l numeste Puritatea Vietii: “Persoana sfanta devine exagerat de sensibila la inconsecventa sau discordia interioara, iar amestecul si confuzia devin intolerabile… Tot ce este nespiritual pangareste apa pura a sufletului si este respingator”.

W. James (1998, p.272-273) propune patru particularitati ale experientei mistice:

a)   inefabilitatea;

b)   calitatea noetica;

c)   perisabilitatea;

d)   pasivitatea.

James realizeaza descrieri si prezentari ale extazului mistic la Al-Ghazzali, Sf. Ioan al Crucii, Sf. Tereza, Jakob Bőhme, care cuprind “revelatii ale unor adancimi ale adevarului” (p.293).El caracterizeaza (1998, p.303) astfel starea de constiinta mistica: “Ea este in ansamblu panteista si optimista sau, cel putin, opusul pesimismului. Este antinaturalista si se armonizeaza mai bine cu cei nascuti-de-doua-ori si cu asa-numitele stari de spirit ale altei lumi.”

Pentru astfel de analize psihologice nu este de mirare ca transpersonalistii contemporani il revendica drept pionier al psihologiei transpersonale.

Constantin Radulescu-Motru (1868-1957) lanseaza teoria perso­nalismului energetic in 1927, conform careia unicul scop al universalismului este formarea si desavarsirea personalitatii umane, asupra careia guverneaza perso­nalitatea divina, despre care omenirea a avut o presimtire odata cu primele ei aspi­ratii religioase.

Constiinta omeneasca, sustine Motru, este rezulatul suntetic al evolutiei prin care a trecut intreg universul, evotutie neterminata, caci opera “corpului Alfa” (Dumnezeu) este vesnic in curs de realizare. Obiectivul actual al acestei evolutii eterne este realizarea supraomului (diferit de cel al lui Friedrich Nietzsche), care nu poate avea loc decat prin implicarea vocatiei: “Omul care simte in el o vocatie este un transformator de energie. El este profetul personalismului energetic.”

Nu atat energetismul se cade a fi elogiat, cat mai ales ideea implinirii perso­nalitatii umane, ca evolutie: “Tulpina vietii, pe care se altoiesc diferitele momente ale Eului omenesc, este energia care se personalizeaza in mersul ei neincetat spre impli­nirea tuturor virtutilor sale genuine si atingerea supremului, care este personalitatea divina, inteleasa ca o energie universala, perfect personalizata.”

Prin aceasta teorie originala, gandirea lui Radulescu – Motru tradeaza clare tendinte transpersonaliste.

 

Psihologie transpersonala –  Ion Manzat

 

dyfashion.ro

Lasa un comentariu