Invitatie la dans



avon.ro

Am vorbit in articolele anterioare despre femeile care traiesc o lunga perioada de timp consumandu-se intr-o relatie nesanatoasa alaturi de un barbat care pare a fi o copie fidela din punct de vedere comportamental si emotional a celui care nu i-a oferit dragostea si atentia necesara in copilarie. (Vezi art. „Nevoia de a fi utila” si „Cand iubirea devine obsesie”)

Intrebarea care se pune acum este cum de reusesc sa gaseasca femeile care iubesc prea mult exact pe acei barbati cu care sa perpetueze modelele de relatii nesanatoase pe care le-au dezvoltat in copilarie?

Daca intrebi de curiozitate o prietena, colega sau o cunostinta: „Cum ai ajuns sa te mariti cu el?” s-ar putea sa se uite la tine ca la un „inamic” care-i tulbura prin intrebare tot ceea ce a incercat inconstient, de-a lungul vietii, sa ascunda cu atata migala.

Cum reuseste femeia care provine dintr-o familie violenta sa formeze un cuplu tocmai cu un barbat care o brutalizeaza? Cum de gaseste femeia care a crescut intr-o familie dependenta de alcool sa gaseasca exact barbatul alcoolic de parca ar avea un al „saselea simt”? Cum de gaseste femeia a carei mama a depins emotional de ea tocmai barbatul neajutorat care are nevoie de sentimentele ei materne?

Care sunt semnalele care le fac pe aceste femei sa aleaga, dintre toti barbatii pe care i-au intalnit, exact pe aceia cu care pot reedita traumele copilariei? Si de ce nu reactioneaza atunci cand intalnesc un barbat matur, mai putin neajutorat, echilibrat?

Un raspuns simplu ar fi ca in viata intalnim deopotriva si barbati buni si barbati rai. Diferenta consta in atentia care ne-o capteaza cele doua categorii.

Un raspuns detaliat la aceste intrebari il ofera Robin Norwood: „Exista, de mult, un cliseu al psihoterapiei care spune ca oamenii se casatoresc adeseori cu persoane care seamana cu parintele cu care au avut de luptat in copilarie. Conceptul nu este foarte corect. E vorba nu atat de faptul ca perechea pe care o alegem seamana cu mama sau tatal, ci ca numai cu acesti parteneri suntem capabile sa impartasim aceleasi sentimente si sa ne confruntam cu aceleasi dificultati, cu care suntem obisnuite din copilarie; suntem in stare sa reproducem atmosfera din copilarie cu care suntem atat de familiarizate si sa facem uz de aceleasi manevre pe care le-am tot exersat. Tocmai acest lucru reprezinta, pentru cele mai multe dintre noi, dragostea. Ne simtim in largul nostru, ca acasa, desavarsit de bine, cu persoana langa care putem executa toate miscarile pe care le stim si pentru care simtim emotii familiare. Chiar daca miscarile nu dau rezultate si ne simtim jenate de sentimentele noastre, nu cunoastem altele. Avem o anume senzatie ca apartinem acelui barbat — partener de dans – care ne lasa sa executam pasii pe care-i stim deja. Cu el si nu cu altul, hotaram sa stabilim relatia pe care s-o  facem sa mearga”.

Cu cat sentimentul de familiaritate dintre cei doi parteneri este mai intens prin modelele de comportament, cu cat barbatul ofera femeii sansa de a se zbate sa invinga suferinta si neputinta din copilarie cand nu era iubita, ca sa capete controlul asupra ei, cu atat atractia dintre cei doi este mai irezistibila.

Cu alte cuvinte, cu cat a fost mai mare durerea in copilarie, cu atat e mai puternic impulsul de a o reconstitui si stapani la maturitate. [..] Cand un copil a suferit o trauma, ea va aparea recurent in jocurile lui, atata timp cat nu s-a creat senzatia ca o stapaneste. Femeile care iubesc prea mult fac, in esenta, acelasi lucru: reproduc si retraiesc relatiile nefericite ca sa le poata manevra si stapani”.

Concluzia este ca in realitate nu exista relatii aleatorii, casatorii accidentale pe motiv de necunoastere a partenerului. Cand o femeie spune ca nu a avut de ales si s-a maritat ea de fapt invoca urmatoarele scuze: era mult prea tanara ca sa stie ce face sau nu era in deplinatatea facultatilor mentale si nu poate fi trasa la raspundere pentru alegerea facuta. Aceste argumente necesita o investigatie minutioasa.avon.ro

Cu toate ca ne este greu sa acceptam ca suntem responsabile pentru viata noastra, si unele decizii le luam inconstient, de multe ori le luam chiar stiind destul de multe lucruri despre partener. Suntem constiente de faptul ca nu am fost iubite si neglijate de catre familie, simtim concret durerea si cautam afectiunea inafara familiei, a unui barbat. Cand el s-a dovedit a fi nepotrivit deja intrase in scena, in mod inconstient, recreerea modelului familial pentru ca de fapt dorim sa castigam acea dragoste, a tatalui sau a mamei, nu dragostea unui om cu care putem forma un cuplu. Negarea acestei realitati impiedica recuperarea.

Pentru elucidarea acestei chestiuni se impun urmatoarele intrebari:

  1. Ce anume face ca un barbat care cauta pe cineva sa aiba grija de el sa atraga prin niste semnale o femeie care simte nevoia sa se stie indispensabila?
  2. Ce indicii lasa de inteles ca femeia este extrem de altruista, iar un barbat extrem de egoist? Sau o femeie care se considera victima si un barbat a carui personalitate se defineste prin forta si agresivitate? Sau o femeie autoritara si un barbat slab de inger?

Lucrurile incep sa devina clare, pentru ca intr-adevar exista dovezi concrete emise si receptionate de ambii parteneri. Femeile care iubesc prea mult se orienteaza dupa doi factori:

  1. „compatibilitatea perfecta dintre modelele familiale ale ei si ale lui;
  2. impulsul de a re-crea si de a invinge modelele dureroase ale trecutului”.

 

Autoarea descrie cazul unei fete de 23 de ani, cu un tata violent care-si batea familia. Mama nu a vrut sa divorteze de el, iar fiica incerca sa fie puternica si sa-i ofere mamei dragostea de care si ea avea atata nevoie. Mama a murit de cancer cand fata avea 18 ani. Cu ajutorul bunicii a reusit sa faca niste cursuri de arte plastice unde l-a intalnit pe viitorul ei iubit. Cadrul interesant care i-a adus ulterior impreuna a fost o discutie in grupul de colegi despre relatiile dintre barbati si femei, in care acuza femeile ca se folosesc de barbati. Vehementa si misoginismul acestuia au facut-o sa spuna:„Bietul de el, a fost foarte tare ranit” incercand sa-i demonstreze ca femeile nu sunt asa cum le descrie el.

Din dorinta de a nu-i alimenta misoginismul, in timpul relatiei nu a indraznit sa ii ceara nimic. Dupa doua luni locuiau deja impreuna, iar dupa alte patru luni ea era singura care platea facturile si facea cumparaturile. A vrut sa-i demonstreze cat este de draguta si ca nu-l va rani asa cum il ranise altcineva (problema despre care in fapt nu stia mare lucru). Incepuse sa o bata si ea credea ca e vina ei. Intr-un final fosta prietena a actualului ei partener a ajutat-o sa mearga la un grup de terapie la care participau acele femei care se lasau atrase in relatii anormale si care invatau sa nu mai faca asta. „Femeile acelea erau ca mine, invatasera sa suporte suferinte inimaginabile, cele mai multe, inca din copilarie. Oricum, mi-a luat cateva luni pana m-am despartit de el si, cu tot ajutorul terapiei de grup, mi-a fost foarte greu s-o fac. Simteam aceasta nevoie incredibila de a-i dovedi ca si el poate fi iubit. Credeam ca daca l-as putea iubi indeajuns, s-ar schimba. Multumesc lui Dumnezeu ca am trecut peste asta, caci altfel, as fi tot cu el”.

 

De ce femeia s-a simtit atrasa de acel barbat?

Cand studenta la arte plastice l-a intalnit pe misogin a fost ca si cum ar fi gasit o forma sintetica a parintilor ei. El era violent si ura femeile. Daca ii castiga dragostea era ca si cum castiga dragostea tatalui ei, care fusese la fel de violent. Provocarea de a-l face pe el sa se schimbe prin afectiunea ei, echivala cu a o face pe mama ei sa se schimbe, deci a o salva.

Il vedea pe el ca pe o victima a propriilor sentimente bolnave si voia sa il faca bine prin forta iubirii ei asa cum ar fi dorit sa se intample si cu tatal ei. Dorea sa fie o invingatoare in batalia ce o purta cu el si cu familia sa intruchipate de el – mama si tatal ei. Se intelege de ce i-a fost atat de difcil sa renunte la o astfel de relatie distructiva.

Autoarea scrie: „tocmai aceasta posibilitate de a indrepta vechiul rau, de a castiga dragostea pierduta si de a cuceri acceptarea refuzata in copilarie constituie, la femeile care iubesc prea mult, cauza chimica inconstienta care determina indragostirea lor”. De fapt, greseala acelei fete a fost ca din punct de vedere emotional a stagnat, incercand sa indrepte raul observat in familie in loc sa treaca mai departe si sa-si vada de viata proprie fara sa incerce sa indrepte raul altora.

Din acest motiv este imposibil sa ne apropiem de barbati interesati sincer de noi si preocupati de fericirea noastra. Si intotdeauna, acest tip de barbati vor aparea mereu in viata noastra, atenti si grijulii insa femeile care iubesc prea mult marturisesc chiar ele ca nu au ramas in relatie tocmai pentru ca nu se simteau prea emotionate in prezenta lor.

Un raspuns mai bun ar fi acela ca de fiecare data reactiile noastre la actiunile lor, manevrele lor si contra-manevrele noastre nu se armonizau intr-un duo perfect. Desi impreuna cu el am putea sa fim linistite, sa ne simtim bine si increzatoare, vom trece acest tip de relatie la una de amicitie din cauza esecului de a nu fi reusit sa trezeasca in noi „ticaitul inimii si nodul din gat pe care am ajuns sa le numim dragoste. [..] Acest tip de barbat afectuos si intelegator e incapabil sa ne ofere drama, suferinta sau tensiunea pe care le consideram atat de justificate si imbatatoare”.

Cu toate ca pentru oamenii care au trait intr-o familie sanatoasa, acest lucru pare de neinteles, dependenta de suferinta isi spune cuvantul. Am fost invatate timp de ani buni in familie, sa alegem durerea si suferinta. Astfel, pentru noi ceea ce ar trebui sa fie bun este strain, suspect si inoportun. Ne obisnuim atat de mult cu raul incat binele ni se pare suspect si neobisnuit.

Singura cale prin care sa putem avea un barbat normal, afectuos in viata noastra, este aceea de a nu ne mai lupta cu trecutul, retraind de fiecare data traumele copilariei. Sa renuntam sa salvam pe altii si sa constientizam ca greselile flagrante ale parintilor se refera doar la ei, sunt doar ale lor, strict, stopand din start proiectiile asupra partenerului despre care credem ca nu este bun asa cum este, ci ar merita sa incercam o schimbare conform dorintelor noastre, schimbare care ne-ar ajuta sa ne vindecam pe dinauntru.

O femeie care provine dintr-un climat familial normal va respinge suferinta si lupta. O relatie cu un barbat care raneste si dezamageste prin comportamentul sau, o va considera nesatisfacatoare, dezagreabila si va pleca. Ea va dezvolta cu siguranta o relatie care-i ofera protectie, confort afectiv si o companie placuta, tocmai pentru ca o percepe ca fiindu-i benefica.

 

Adaptare dupa „Femei care iubesc prea mult” – Robin Norwood

avon.ro

Lasa un comentariu