Invatarea umana si in lumea animala



mycloset.ro

Conceptul de invatare

Chiar daca este prezenta in intreaga lume vie invatarea, prin continutul si semnificatia ei, este dependenta de treapta de evolutie pe care se situeaza organismele respective. Intr-un fel se manifesta la nevertebrate, altfel la mamifere si cu totul diferit la fiinta umana, la care a ajuns pe treptele cele mai inalte de dezvoltare si complexitate.

Probabil acesta este si unul dintre motivele pentru care invatarea este cercetata si studiata de numeroase ramuri ale stiintei moderne: de biologie, medicina, chimie sub aspectul mecanismelor neurofiziologice; de filozofie si epistemiologie din punctul de vedere al cunoasterii; de sociologie care este interesata de integrarea sociala a copilului si tanarului; de pedagogie cu privire la interventia specializata si stiintific dirijata in desfasurarea ei.

Rolul fundamental in cercetarea si cunoasterea ei structurala il are psihologia incepand cu pionierii ei: Edward torndike (1898), Alfred Binet (1903), Édouard Claparède (1912) si John B. Watson (1912).
O larga acceptare in zilele noastre are conceperea invatarii ca proces prin care se produce o modificare de comportament sau se achizitioneaza un comportament nou in vederea unei adoptari mai adecvate la mediu, cu precizarea ca modificarea de comportament sau noutatea acestuia trebuie sa fie de durata.

In acest inteles, larg, invatarea este o activitate comuna omului si animalelor. Pentru ca si animalele dobandesc o anumita experienta, care le mijloceste adaptarea la mediul natural. Numai ca omul nu traieste numai in mediul natural.

El traieste si isi desfasoara activitatea cu precadere in mediul social si cultural. De aceea, prin invatare omul ia cunostinta de lume si si-o insuseste prin intermediul descoperirii, al decodificarii si asimilarii informatiei sociale, care este fixata in obiectele culturii si civilizatiei.

Pentru a se putea integra in viata sociala individul trebuie sa-si insuseasca si sa foloseasca in activitatea sa cunostintele fundamentale pe care le produce a informatiilor existente: invatamantul. Este si motivul pentru care, pe langa sensul ei de abilitate comuna tuturor fiintelor vii, invatarea umana este calitativ diferita de cea animala, iar invatarea scolara, ca forma a invatarii umane, poseda particularitati distincte.

Invatarea scolara este o activitate organizata, dirijata si desfasurata in cadrul procesului de invatamant, institutie specializata de instruire si educatie, a carei finalitate este insusirea de catre elevi a cunostintelor programate si dezvoltarea corespunzatoare a personalitatii acestora.

Invatarea scolara implica activitatea riguros organizata de asimilare a informatiilor (teoretice) si a abilitatilor (practice) acumulate de omenire de-a lungul evolutiei sale social-istorice si prezentate selectiv si rezumativ in obiectele de invatamant, precum si de formare a unor capacitati si deprinderi care permit elevilor adaptarea nuantata la conditiile vietii sociale in care se vor integra in viitor.

Invatarea in lumea animalaelefant.ro

Trebuinta de a cunoaste, de a fi informat este universala. O intalnim atat in lumea umana, cat si in lumea animala. Ea este resimtita asemenea trebuintei de hrana, de apa sau de odihna. Atat animalele, cat si omul sunt echipate genetic cu instrumentatia necesara satisfacerii acestor trebuinte. S-a demonstrat de mult timp necesitatea absoluta a codului genetic, dar si limitele lui instrumentabile.

Dar fiintele vii, oricare ar fi, nu vin pe lume gata formate. Ele sunt inzestrate cu capacitatea de a se structura, de a se dezvolta prin mecanismul care poarta numele de invatare. Toate fiintele invata, de la cele aflate pe scara cea mai de jos a evolutiei pana la cele situate pe nivelurile ei superioare, inclusiv si, mai ales, fiinta umana.

Organismul invata sa se orienteze in mediu, sa-si caute hrana, sa se adaposteasca, sa se apere de dusmani, sa se deplaseze pe anumite distante. Chiar si la plante exista o forma de invatare bazata pe sensibilitatea lor fata de lumina, temperatura, umiditate sau pe reactiile la diferite agresiuni. Pinii, plopii, artarii raniti „au invatat” dupa P. Caro (1983) sa comunice congenerilor suferintele lor iar acest fapt conduce la declansarea uni mecanism chimic de aparare impotriva atacatorilor.

Pentru ca sa „invete” animalele trebuie sa posede cel putin organe de simt, acestea fiind indispensabile in perceptia stimulilor care actioneaza asupra lor si, deci ,in adaptarea la ambianta imediata.
La viermele planarius ochii sunt stimulati de lumina si datorita acestui fapt poate sesiza de unde vine lumina, dar vietuitoarele de acest gen nu pot percepe obiectele complexe. La numeroase nevertebrate auzul este adeseori doar o reactie difuza de alarma la vibratie, cu toate ca la greiere de exemplu, cantecele reprezinta semnale auditive specifice care atrag pe ceilalti greieri in jurul sau.
Unele animale se vor misca, in mod constant, orientandu-se dupa lumina.

Aflate in zbor, libelulele isi pastreaza spatele orientat spre lumina, ceea ce le serveste la invatarea unei directii corecte.
Paianjenul saritor din America de Sud nu-si construieste o plasa, ci isi vaneaza prada cu privirea, el avand o vedere dezvoltata, se misca in jurul ei si, in cele din urma, se repede asupra ei.
Chiar ciclurile circadiene, „ceasurile” dupa care reactioneaza unele animale inferioare reflecta in ele ceva invatat. Astfel de „ceasuri” le controleaza ritmul zilnic al activitatii. Desi innascute, ele sunt sincronizate de mediu adica, in anumite limite, invatate.

Lacustele tinute in laboratoarele in care se aprindea lumina la ora sase seara (in loc de sase dimineata) si se producea intuneric la sase dimineata s-au indreptat spre o directie opusa cu 1800 aceleia pe care o urmau in conditii naturale de lumina (J. D. Cahy, 1973, p. 251-252).

Si atasamentele efective au un rol in dezvoltarea puilor de animale si in dezvoltarea copilului, inclusiv in manifestarea activitatii de invatare a acestora.
Despre atasamentele afective ale animalelor, in special al pasarilor, a vorbit prima data renumitul etnolog german Konrad Lorenz. La inceput acest atasament se manifesta sub forma fixatiei: cu cat un pui de pasare este situat mai multa vreme in fata unui obiect cu atat el devine mai atasat de el. Semnificative in acest sens sunt studiile lui Harlow, care s-a ocupat de reactiile afective ale puilor de maimuta din specia Rhesus fata de obiectele imbracate in stofa („mame de stofa”).

Stofa, care produce un fel de stimulare tactila, genereaza o serie de raspunsuri de alipire din partea puilor de maimuta. Se plaseaza un pui de maimuta intr-o camera care nu-i este cunoscuta: cand „mama de stofa” de care s-a atasat lipseste, puiul are reactii de spaima, se ghemuieste intr-un colt si strange in brate propriul lui corp. Cand „mama” apare puiul se repede la ea, isi freaca capul de trupul ei si da semne de recunoastere si atasament.

Prezenta unei relatii stabile de afectiune intre puiul de om si parinti, mai ales fata de mama, se considera ca este favorabila pentru dezvoltarea unui copil normal si sanatos din punct de vedere psihologic.
S-a ajuns la concluzia ca primele luni de viata, bazate pe atasamente afective bogate, prezinta mare insemnatate pentru evolutia ulterioara atat a animalelor, cat si a omului. In ceea ce il priveste pe copil „invatarea timpurie este baza invatarii de mai tarziu” (W. Sluckin, 1973, p. 275).

Invatarea este neconditionat legata de viata sociala, iar la animale vom intalni manifestari care cel putin amintesc de aceasta. Asa este de exemplu comportamentul de adunare a hranei pe care il observam la furnici. Colonia de furnici are nevoie permanenta de hrana.

Numeroase furnici lasa o dara de substante chimice care le ajuta sa-si gaseasca hrana. Dara este formata din puncte de substanta chimica trasate de furnicile adunatoare de hrana. Dar aceste puncte ar disparea si s-ar sterge daca ele nu ar fi refacute de alte furnici cautatoare de hrana.
Este vorba aici de o anumita organizare cu caracter social: dara lasata de furnica o informeaza pe o alta furnica care iese din musuroi in legatura cu directia unde se gaseste hrana si chiar in legatura cu distanta la care se afla aceasta.

Tot un caracter social are si comunicarea pe care o intalnim la multe vietuitoare. Albina lucratoare cand se intoarce la stup danseaza deasupra fagurelui atarnat vertical in stup. Cand hrana se afla la mai putin de 100 m ea danseaza in cerc. Cand hrana se afla la o distanta mai mare, dansul albinei va fi in forma de opt, care indica directia si distanta pana la hrana.

Directia este gasita prin orientarea dupa lumina si albina trebuie sa invete aceasta directie. Punctele de reper din jurul hranei sunt invatate de ea pe masura ce se apropie de hrana, pe cand cele mai indepartate sunt invatate cand paraseste locul unde se afla hrana.

C. Lilly arata ca delfinii comunica intre ei prin ultrasunete si ca poseda un „vocabular” bogat. Un delfin singur ramane tacut, doi delfini „stau de vorba” calmi, iar mai multi, un grup, fac, in ultrasunete, un adevarat vacarm. (apud N. Sillamy, 1996, p. 181).
La mamifere, in special la maimutele superioare, au fost constatate adevarate conduite sociale. Conduite sociale sunt acelea in care exista o colaborare, cand mai multi indivizi se asociaza pentru a executa impreuna diferite componente ale unei activitati. S-a observat ca animalele se pot asocia in grupuri, pot executa diferite activitati si trai in raporturi de dominanta si subordonare; ele pot comunica, neverbal bineinteles, unele cu altele prin sunete, gesturi, priviri, imbratisari.

Primele acte sociale, spune Pierre Janet, sunt acte de imitatie (presupun existenta actelor reflexe si a celor perceptive). In imitatie perceptia actului altuia regleaza executarea actului respectiv de catre cel care imita.
Aceasta arata „de ce imitatia nu numai ca a facut conduitele mai uniforme, usoare, rapide si perfecte, dar a asigurat un nou mod de transmitere a lor, pe langa ereditate, pregatind in acelasi timp comanda si instructia” (apud St. Teodorescu, 1972, p. 45).

Invatarea la animale se apropie prea putin de invatarea la om. Pentru o apropiere mai mare ar fi fost necesar:
1) sa depaseasca cadrele biologice in care isi desfasoara viata si activitatea;
2) sa fi avut posibilitatea de a-si restructura si controla propriile tipare genetice;
3) sa fi fost dotate cu aptitudinea de a cuceri si de a se orienta in spatiu fizic cat mai extins;
4) sa fi avut posibilitatea de a comunica verbal si la distante mari;
5) sa fi construit si utilizat instrumente perfectionate pentru desfasurarea de activitati;
6) sa fi posedat capacitatea de a se asocia in grupuri mari;
7) sa fi stapanit aptitudinea inteligentei de tip superior. Acestea si altele se inscriu in capacitatile pe care nu le intalnim la animale, motiv pentru care nici activitatea de invatare nu a depasi decat intr-o foarte mica masura barierele inzestrarii lor naturale.

Invatarea la animale nu se realizeaza in sensul in care intalnim la om, pentru ca animalele nu sunt capabile de instruire si educare, fenomene psihosociale specific umane. Ceea ce invata puiul de animal este numai ceea ce ii permite zestrea lui naturala, ceea ce poate asimila prin efort propriu, prin „incercare si eroare” si ceea ce ii este absolut necesar pentru a supravietui si a se adapta la mediul natural imediat.

Adultul animal nu poate „instrui”, el nu poseda acel nivel de inteligenta care sa-i permita o predictie in legatura cu ceea ce ar trebui sa stie si pentru ce sa stie puiul sau.

Puiul de om, copilul, vine pe lume mult mai bine echipat biologic. Acest echipament ii asigura mai intai o capacitate senzorial-motorie suficienta pentru a invata sa formuleze raspunsuri din ce in ce mai adecvate la incitatiile din ambianta.
Bineinteles, reactiile coordonate si intentionale abia urmeaza sa fie invatate. Mai intai se structureaza senzatiile de gust si cele de miros. Senzatiile vizuale si auditive se dezvolta mai lent. Intereseaza insa faptul ca evolutia timpurie a functionalitatii analizatorilor sta la baza organizarii perceptiei ca proces cognitiv.
La inceput perceptia are mai mult un caracter contemplativ, ulterior insa ea dobandeste un continut actional, prin apucarea si manipularea obiectelor aflate la indemana copilului. Treptat, experienta perceptiv-senzoriala serveste adaptarii
psihologice la impresiile multiple care actioneaza asupra copilului. Perceptia devine astfel un important instrument de cunoastere si invatare, ceea ce la animale nu se constata.

Experienta perceptiv-senzoriala permite acumularea si imbogatirea treptata a reprezentarilor. Impreuna cu perceptiile acestora fac posibila crearea unei imagini adecvate asupra obiectelor din ambianta. Capacitatea de a-si reprezenta mental obiectul care pe moment nu se afla in fata lui il conduce pe copil la invatarea „drumului ocolit”. Aceasta este legata de capacitatea deplasarii in spatiu si sta la baza castigarii autonomiei si a afirmarii de sine.
Capacitatea copilului de a se deplasa ii deschide noi orizonturi asupra lumii si conduce la achizitia de noi informatii despre mediul in care traieste si se dezvolta. Obiectele nu mai sunt doar contemplate de la distanta, ele sunt ajunse, apucate, manipulate si explorate pe mai multe cai.

La randul ei comunicarea in lumea animala este neverbala. Desigur, comunicare neverbala o intalnim si la copil sub forma surasului, a zambetului, gesturilor schitate cu mainile. Dar la copil, cu timpul o comunicarea neverbala va dobandi o incarcatura intentionala: o grimasa poate insemna un refuz, privirea poate exprima placerea sau neplacerea etc. Apoi formele de comunicare neverbala se vor combina cu forme de comunicare verbala. La copil inceputul comunicarii verbale, il marcheaza, dupa cum se stie, ganguritul. Pentru fiinta umana comunicarea verbala deschide perspective de invatare nelimitate.

De asemenea, un instrument esential pentru activitatea de invatare a copilului, care se dezvolta tot treptat, este inteligenta. Este adevarat ca, in anumite limite, inteligenta manifesta si unele animale, cum sunt maimutele sau delfinii, dar ele se folosesc de acest instrument tot in limitele programului lor genetic. Omul insa nu numai ca depaseste substantial limitele lui biologice, dar si restructureaza aceste limite prin inteligenta sa.

J. Piaget descrie urmatoarele forme de conduita inteligenta la copilul mic:
1) conduita suportului: pe la 8-9 luni copilul apuca mana cuiva care incearca sa-i acopere fata cu o batista (mana fiind suportul actiunii) si indeparteaza batista respectiva neactionand direct asupra ei, ci asupra suportului;
2) conduita sforii: de capatul mai multor sfor legate de bratul unui fotoliu sunt fixate mai multe jucarii si, prin mai multe incercari, copilul va afla sfoara de care este legata jucaria preferata;
3) conduita batului: pentru a-si apropia o jucarie aflata la distanta de el copilul se foloseste de un bat aflat in preajma lui (J. Piaget, 1973,p. 291-341).

Toate acestea arata ca inteligenta sugarului este una practica, concreta si implica actiunea, manipularea obiectului. El rezolva situatiile problematice in care se afla folosind unii mediatori concreti, cum sunt suportul, sfoara sau batul.
Mai tarziu insa, si spre deosebire de animale, el va folosi mediatori abstracti: cuvintele si rationamentele, care in activitatea de invatare, vor dobandi un rol fundamental.

astratex.ro

Lasa un comentariu