Intre perfectionism si ingrijorare



answear.ro

Un om nu va face nimic daca asteapta pana cand o va face atat de bine incat nimeni sa nu gaseasca
nici un cusur in privinta a ceea ce a facut.
(Cardinal Newman, 1801-1890)

 

Intre perfectionism si ingrijorarePerfectionistul isi stabileste foarte des standarde destul de inalte… si uneori le stabileste si pe cele ale celorlalti. Desigur, este bine sa avem standardele inalte, dar ele pot deveni mai degraba niste obstacole decat un sprijin pentru ducerea la bun sfarsit a unei sarcini.

Ca atare, din acest punct de vedere, ar fi util sa ne gandim la perfectionismul normal sau bun si la perfectionismul problematic sau nevrotic, adica cel dus la extrem.

Perfectionismul normal implica dorinta de a excela si de a fi bucurosi de efortul extraordinar depus fara sa ne simtim constransi sa fim perfecti. Este vorba despre stabilirea standardelor personale in timp ce ne acceptam limitele, astfel incat sa ne simtim bine dupa o munca corect facuta. Asadar, atentie mare la sentimentul de constrangere.

Perfectionismul nevrotic implica standarde excesiv de pretentioase care ar putea deseori sa il faca pe executant sa se simta stresat, nefericit si auto-critic. Uneori, perfectionistii sunt mai putin eficienti pentru ca se agita in privinta greselilor, se ingrijoreaza din cauza progresului lent si incearca prea mult sa-i impresioneze pe ceilalti. Unii sunt suparati de auto-evaluarile negative, aproape ca si cum „daca nu sunt perfect, sunt rau”.

Cel putin, aceasta categorie simte o nevoie puternica de a evita greselile. Uneori, persoanele perfectioniste de tip nevrotic se concentreaza aspru pe erorile si prostia lor, in loc sa isi dea seama cum sa corecteze sau sa evite comiterea acelor greseli. In cateva situatii, perfectionismul nevrotic poate contribui puternic la senzatia de disperare, frica si depresie.

Persoana care prefera sa se ingrijoreze si cea perfectionista au invatat probabil acest gen de lucruri de la un parinte pe vremea cand erau copii. Probabil ca au adoptat standardele nepotrivite ale parintilor sau au interiorizat (internalizat) judecatile lor negative. Parintele perfectionist se simte rau atunci cand copilul esueaza, apoi pune presiune pe copil ca sa nu mai faca greseli sau pentru a fi un „ingeras”. Copilul invata ca greselile duc la pierderea dragostei, iar facand ceva perfect inseamna „Sunt ok”. Pentru ca auto-evaluarile copilului se bazeaza pe ceea ce gandesc ceilalti despre el, devine important sa fie perfect tot timpul. Pe masura ce copilul creste, standardele sunt din ce in ce mai inalte, marind probabilitatea unui esec.

Un copil poate cauta aprobare prin acte compulsive, de exemplu este ordonat sau prea preocupat de curatenie. Desigur, aceste comportamente pot fi de asemenea in genele sale.

 dEpurtat.ro

Hewitt & Flett (2002) descriu trei tipuri de perfectionism:

1) Neadaptat individual – cand un individ este obsedat de posibilitatea unui esec in atingerea obiectivelor care nu sunt rezonabile si pe care si le-a atribuit singur, rezultand apoi in anxietate si/sau depresie.
2) Social-indus – in care cultura parintilor sau mediul social, in general, pretinde performante foarte inalte, rezultand in sentimentul de incapacitate de a se ridica la inaltimea asteptarilor
3) Impus de anumite persoane – de obicei un parinte, un sef, sotul/sotia care insista pe ideea de perfectiune, rezultand intr-o situatie mizerabila.

Esti genul perfectionist? Ia in considerare aceste intrebari: Incerci sa faci tot ceea ce poti face in tot ceea ce vrei sa faci? Eviti lucrurile pe care nu le poti face bine? Te enervezi si te critici dur cand faci greseli? A fi mediocru este jenant pentru tine? Te astepti sa fii nemaipomenit daca muncesti destul de mult? Iti sacrifici viata personala pentru cariera? Crezi ca oamenii se vor gandi mai putin la tine daca nu te descurci bine? Pretuiesti precizia si logica si nu ai incredere in intuitia si emotiile tale? Accentuezi peste masura importanta a ceea ce spui sau faci sau a muncii tale? Crezi deseori ca un mic defect va distruge totul? Oamenii spun despre tine ca esti obsedat de control? Te astepti sa fii un super parinte sau sa multumesti pe toata lumea? Te simti deseori vinovat? Si tu astepti multe de la ceilalti?

Daca ai raspuns „da”, probabil ca esti un perfectionist, poate exagerat de controlat si dependent de munca.

In general (exista si exceptii), oamenii ingrijorati frecvent, care au standarde inalte imposibile nu iau decizii mai bune si nici sunt mai productivi decat oamenii cu standarde rezonabile. David Burns (1980) spunea ca perfectionistii cer deseori multe de la ei si au o stima de sine scazuta, au relatii mai degraba sarace cu cei din jur (ei se asteapta si la parteneri perfecti) si sunt mai putin perseverenti.

Perfectionistii lupta pentru imposibil si isi spun mai degraba „Trebuie…ar trebui…” decat „Vreau… imi doresc… mi-ar placea”.

De cele mai multe ori, se lupta mai degraba pentru a evita esecul, decat urmaresc cu nerabdare excelenta. Ei gandesc in aceeasi maniera ilogica ca si depresivii: isi stabilesc obiective de neatins si apoi se judeca ei insisi ca fiind niste ratati.

In plus, ingrijorarile constante cauzeaza probleme de sanatate. Spune-ti ca nu este necesar sa fii perfect; este foarte bine sa fii in multe directii la nivel mediu. Iti poti schimba modul de gandire; poti evita in viitor standardele prea inalte si sa renunti la regretele despre trecut. Dar acest lucru ar putea sa nu fie prea usor; perfectionistii deseori dau gres cand vine vorba sa faca prea multe imbunatatiri in cadrul unei terapii.

 

Exista 7 pasi in tratamentul perfectionismului problematic propus de Burns:

1) Enumera avantajele si dezavantajele straduintei de a fi perfect, care ar trebui sa incurajeze persoana sa renunte la perfectionism

2) Da o nota expectatiei si apoi satisfactiei reale in cateva activitati, care va arata persoanei respective ca nu trebuie sa fie perfect ca sa se bucure de o activitate

3) Incearca timp de o zi intreaga sa dai o nota multor lucruri perfecte sau imperfecte, dovedind ca lumea nu este in negru sau in alb, desi perfectionistul ar putea gandi astfel

4) Sa noteze timp de o zi fiecare gand critic la adresa sa si vada ce perspectiva ar putea fi mai rezonabila sau toleranta

5) Creeaza o situatie prin care sa testeze ideea ca oamenii nu il vor respecta daca nu are succes (de fapt, multi oameni l-ar placea mai mult cand o da in bara uneori si recunoste acest lucru)

6) Invata sa faca fata criticii

7) Experimenteaza standarde diferite; sa incerce o masa de nivel „mediu”, un eseu „sub medie”, sa se aranjeze mai putin intr-o zi si „un pic peste medie” in alta zi, etc. Aducand putina varietate in viata sa, nu doar perfectiune, perfectiune, perfectiune…

 

Este important sa sesizam diferenta subtila dintre a cauta excelenta si pretinderea perfectiunii de la noi insine. Straduinta de a face ce putem mai bine este foarte diferita de insistenta de a fi perfecti si mult mai eficienti/competenti ca oricine altcineva. Primul, este un om liber; celalalt este sclavul unui standard imposibil de atins. Primul intampina provocarile, celalalt se teme de sarcini pentru ca de aceasta data ar putea sa nu fie perfect si altcineva ar putea sa se descurce mai bine. Primul infrunta realitatea ca oamenii si lucrurile nu sunt perfecte, celalalt traieste intr-o minciuna, crezand ca totul trebuie facut perfect.

Oamenii care nu pot tolera nesiguranta – si care insista ca lumea trebuie sa fie asa cum vor ei sa fie – probabil ca sunt de tipul celor ingrijorati.

Ingrijorarea are cateva avantaje. Exemple: in multe situatii, ingrijorarea moderata ne va motiva sa lucram mai mult si sa gasim solutii mai eficiente, dar ingrijorarile excesive interfereaza cu gandirea precauta si de obicei se pierde timpul. Insa, deseori avem convingerea iluzorie ca, daca ne ingrijoram din plin, ne va ajuta sa prevenim ca ceva rau sa se intample. In plus, daca rezultatul este prost, ne simtim mai putin vinovati si dezamagiti pentru ca ne-am ingrijorat si ne-am agitat asupra problemei. De asemenea, daca ne ingrijoram din plin, oamenii vor crede ca ne straduim din plin; de ex., un parinte ingrijorat crede ca acest lucru dovedeste ca este un parinte bun si presupune ca ceilalti il vor vedea in acest fel. Oamenii ingrijorati fac din tantar armasar; astfel atrag atentia asupra lor. Mai mult decat atat, daca ne ingrijoram si exageram gravitatea unui posibil eveniment, atunci cand acesta se produce, vom experimenta mai putina sperietura decat am anticipat.

De asemenea, ar putea parea mai sigur pentru noi sa fim la fel ca propriul parinte care a fost de tipul celui ingrijorat. Putem atribui in mod fals norocul pe care l-am avut faptului ca ne ingrijoram; astfel, o persoana care se ingrijoreaza despre ideea de a fi agresata si nu este niciodata agresata, crede ca ingrijorarea a dat roade.

Ingrijorarile cu privire la rezultatul unui proiect pot interfera de fapt cu finalizarea acestuia; un proiect neterminat evita esecul (nu poate fi perfect). Deseori, grijile distrag atentia de la preocuparile reale: o persoana tanara care se teme ca va fi agresata intr-un oras mare poate sa fie de fapt ingrijorata ca a plecat de acasa, departe de parinti. Similar, mama care-si face griji pentru copiii ei, ar putea fi mai mult ingrijorata in privinta casniciei ei decat din cauza copiilor.

Cu siguranta ca nimanui nu-i place sa faca mici greseli, sa nu arate tocmai de nota 10, sa fie putin iresponsabil sau criticat de catre parinti, dar perfectionismul, auto-critica si grijile par sa aiba consecinte nesanatoase. Intelegand in mod cinstit motivele pentru care avem griji inutile, neplacute, probabil ca putem invata sa oprim critica interna excesiva.

Ingrijorarea apare deseori ca o spirala incepand cu gandul „ce ar fi daca”, precum „ce ar fi daca se intampla ceva oribil” – apoi, „ce ar fi daca” altceva ingrozitor urmeaza primului eveniment si asa mai departe printr-o serie de ce ar fi daca. Corpul se incordeaza. Mintea se umple cu din ce in ce mai multe ganduri despre multimea de probleme si contureaza catastrofe. Te simti coplesit de aceste fantezii.

 

Un turist s-a apropiat de trei oameni care lucrau cu blocuri mari de piatra si a intrebat: „Ce faceti aici?”. Unul a spus, „Ma spetesc taind piatra asta tare”. „Castig doar 5$ pe zi” a spus, incruntandu-se, altul. „Construiesc o catedrala mareata!” a spus al treilea cu un zambet.
(Anonim)

Poate ca a fi perfect a fost o cale de evitare a pedepsei sau de atragere a atentiei sau a obtinerii unui premiu cand erai copil. Intelegand din mai multe puncte de vedere dezvoltarea perfectionismului nostru inutil, poate ca vom putea sa-l infruntam. Probabil ca este vorba despre o obisnuinta veche. Poate ca parintii tai au fost stricti si punitivi. Poate ca ai simtit ca trebuie sa te descurci foarte bine ca sa compensezi anumite slabiciuni.

Poate ca devii foarte anxios si auto-critic cand nu te descurci prea bine social sau la scoala, la sport, la jocuri sau la treburi casnice. Poate ca incercarile din rasputeri te-au ajutat sa te simti mai bine… sau te-au facut sa te simti mai rau.

Pe masura ce motivele pentru care ai devenit perfectionist devin mai clare, ai putea sa-ti dai seama ca nu mai trebuie sa ai pretentii nevrotice, perfectioniste de la tine insuti. Traieste! Incertitudinea este o parte a vietii. Nu poti controla totul, dar te poti descurca cu tot ceea ce se intampla.

 

 

dyfashion.ro

Lasa un comentariu