Interesanta istorie a hipnozei



answear.ro

 

Inainte de a discuta despre cum lucreaza hipnoza, doresc sa va mentionez o scurta istorie a hipnozei pentru a avea o mai buna imagine a artei din spatele tehnicii. Inca din 1860, Pierre Janet, Alfred Binet si Charles Fere incepeau sa utilizeze transe profunde pentru producerea fenomenelor hipnotice.

Experimentele timpurii s-au finalizat dramatic. De exemplu, hipnoza a fost utilizata pentru a crea o leziune la nivelul mainii subiectului si apoi a o face sa dispara. Aceste studii timpurii au avut implicatii puternice pentru tratarea corpului omenesc. Din moment ce mintea inconstienta conduce trupul, hipnoza ne conduce la posibilitati extraordinare pentru tratarea fizica.

Hipnoza a fost practicata de mii de ani. Exista dovezi in scrierile sanscrite ale utilizarii transelor de vindecare si templelor pentru vindecare in India. Papirusurile egiptene vorbesc despre « templele de dormit » si despre utilizarea inductiilor pentru vindecare.

In anii 1500, Paracelsus (n. 1493 sau 1494 – d. 24 septembrie 1541, Salzburg), medicul suedez care a descoperit cura de mercur pentru sifilis, a fost si primul medic cunoscut pentru utilizarea magnetilor in curele sale. El trecea un magnet sau un minereu peste trupul unei persoane pentru a initia procesul de vindecare. Oamenii erau tratati pentru multe boli de curele lui Paracelsus cu magneti.

In anii 1600 un irlandez numit Valentine Greatrakes trata oamenii prin trecerea mainiilor lui si a magnetilor peste corpul lor. Era numit Greatrakes «marele mangaietor irlandez» si era cunoscut pentru mangaierile sau masajele prin care rezolva problemele corporale.

In 1725 un preot iezuit numit Maximilian Hehl utiliza magneti pentru a trata persoanele. Ar fi ramas necunoscut daca unul dintre studentii sai, un tanar doctor din Viena pe nume Franz Anton Mesmer, n-ar fi notat asta. Mesmer a luat cu el la Viena astfel de magneti pentru a-i utiliza in practica sa. In acele zile una dintre interventiile majore in medicina era luarea de sange. Mesmer deschidea vena pacientului si lasa pacientul sa sangereze pentru o vreme. Cand procedura lua sfarsit el trecea peste taietura un magnet si sangerarea se oprea.

Intr-o zi, cand Mesmer executa o astfel de procedura asupra unui pacient, ajungand la partea cu magnetul a cautat unul dintre magnetii sai dar nici unul nu mai era de gasit. A luat un bucata de bat, l-a trecut peste taietura pacientului si sangerarea s-a oprit! Cum am spune noi in termenii hipnozei de astazi: trecerea unui magnet sau a unui bat este o simpla sugestie nonverbala ce determina aparitia transei si opreste sangerarea.

Dupa succesele sale, Mesmer a reclamat ca nu energia magnetului a cauzat sangerarea ci energia magnetica provenita de la pacient. Aceasta ipoteza a dus la mari controverse. El a numit aceasta energie „magnetism animal”. Nivelul transmiterilor energetice in teoria lui Mesmer nu erau detectabile de catre instrumentele utilizate in perioada respectiva pentru masurarea magnetismului conventional, iar termenul de magnetism animal l-a discreditat pana la urma pe Mesmer.

In perioada de apogeu a faimei sale in Viena, Mesmer s-a mutat la Paris si a devenit favoritul aristocratiei franceze. La sfarsitul anilor 1700 toate personalitatile vremii mergeau la Dr. Mesmer pentru unul dintre tratamentele sale magnetice. Mesmer a devenit un doctor de succes intr-o asemenea masura incat comunitatea medicala a timpului a contestat metodele sale si pe Mesmer l-au numit sarlatan.dEpurtat.ro

Apoi Mesmer a gresit enorm cerindu-i regelui Frantei o ancheta. Comisia desemnata sa investigheze existenta „magnetismul animal” includea trei persoane faimoase in zilele noastre: chimistul Lavoisier, cunoscutul american Benjamin Franklin si un doctor care era expert in controlul  durerii numit Guillotin. Franklin a spus: „Acestui tip, Mesmer, nu i se scurge nimic din maini, nimic ce as putea vedea. Asa incat cred ca mesmerismul trebuie sa fie o sarlatanie.”

Mesmer, astfel discreditat, a parasit Parisul si s-a intors la Viena pentru a practica mesmerismul sau magnetismul animal. Din 1795  pana in 1985 notiunea de „energie” ca si arta de vindecare a fost exclusa din vocabularul medical si psihologic.

Totusi, intr-o oarecare masura, mesmerismul se mai practica inca. Marchizul de Pusseguyr in Franta a utilizat termenul de „somnambul” desemnand persoanele care merg in somn, care este inca folosit pentru a descrie starile hipnotice cele mai profunde. De Pusseguyr a ales termenul acesta dupa ce a observat ca subiectii aflati intr-o stare profunda de transa erau in esenta somnambuli.

Dr. Elliottson de la London College a adoptat mesmerismul in practica sa si a fost aproape de a fi expulzat din comunitatea medicala.

In jurul anilor 1840, un tanar chirurg din Londra numit James Braid, a mers sa vada o demonstratie de mesmerism a unui adept al acestei practici numit La Fontaine. In zilele acelea mesmeristul obisnuia sa stea langa capul pacientului si isi trecea mainile peste corpul acestuia prin spatele lui.

Ce l-a intrigat pe Braid a fost ca ochii pacientului ramaneau deschisi fara a clipi, uitandu-se fix la mesmerist. Braid a realizat importanta fixarii ochilor in inducerea transei. El a introdus un nou termen pentru a descrie starea de fixare, neuro-hipnoza. Braid a decis ca mesmerismul nu implica transferul energiei. El a presupus ca mesmerismul funtioneaza pentru simplul fapt ca sugestia cauzeaza intrarea pacientului intr-o transa.

James Braid a scris prima carte despre hipnoza in 1843, intituland-o Neurypnology. In aceasta carte el clarifica faptul ca fixarea intr-un singur punct sau pe o singura idee este ceea ce produce aparitia hipnozei. Interesant este ca ulterior Braid a decis ca hipnoza nu este termenul potrivit si a incercat schimbarea denumirii in monoideism care nu se potriveste mai bine decat cea de neuypnology. Astfel denumirea de hipnoza a supravietuit.

In aceasi perioada, James Esdaile, doctor in India, a scris o carte intitulata Mesmerism. Esdaile sublinia utilizarea mesmerismului in procesele de control si eliminare a durerii. El si-a dezvoltat tehnicile inaintea inventarii anestezicului pe baza de cloroform, larg utilizat mult mai tarziu in chirurgie. Esdaile a realizat peste 500 de operatii, multe dintre ele implicand dureri extreme, fara a utiliza vreun anestezic si a descoperiti ca multi pacienti se vindeca astfel mult mai repede decat in mod normal. Unii medici nu au crezut teoriile lui Esdaile si la intoarcerea lui din India aproape a fost exclus din Corpul Medical Britanic pentru banuiala de a folosi mesmerismul in controlul durerii.

Aceasta dezbatere a mers mai departe, dar cloroformul a fost descoperit aproape imediat dupa intoarcerea lui Esdaile. Cu aceasta descoperire, cercetarile asupra controlului durerii au fost oprite.

In 1864, un doctor numit Liebault, in Nancy, Franta, a dezvoltat un sistem de terapie utilizand hipnoza. Bernheim, un coleg al lui Liebault, i-a trimis un pacient cu sciatica, iar pacientul a fost vindecat aproape peste noapte. Bernheim s-a decis sa investigheze acest lucru ciudat numit hipnoza si curand dupa aceea a format un parteneriat cu Liebault pentru a infiinta Scoala de Hipnoza de la Nancy.

Tanarul Sigmund Freud a studiat cu Liebault si Bernheim la Scoala de la Nancy si initial a utilizat hipnoza in practica sa. In final, Freud a renuntat sa mai utilizeze hipnoza. Motivul declarat public a fost ca o tanara pacienta a sarit si l-a sarutat. Freud s-a declarat socat si a concluzionat ca hipnoza este prea volatila pentru a putea fi folosita. Putina istorie cunoscuta a hipnozei inregistreaza motive diferite pentru care Freud a incetat utilizarea acesteia: utilizarea cocainei i-a distrus gingiile si dintii sai falsi nu se mai potriveau bine cauzandu-i insuficiente verbale in inducerea rapida a transei hipnotice. ( n. e.: putini oameni stiu ca Freud a promovat uzul de cocaina in Europa, beneficiind simultan de mita oferita de doua companii farmaceutice majore, Merck si Parke-Davis – astazi o subsidiară a Pfizer; dupa ce sarlatania a fost data in vileag, el a inceput promovarea unei alte clase de droguri, amfetaminele, despre care se stia ca sunt ineficiente, extrem de toxice si ca provoaca o dependenta puternica. Desi reputatia i se stirbise, el a continuat sa ia ocazional cocaina pentru tratarea depresiei, migrenei si a inflamarii nazale).

In competitie cu un excelent hipnotizator numit Breuer, Freud a inventat „terapia vorbirii”. Freud spunea ca terapia sa nu este o terapie pentru saraci. Aceasta are nevoie de 100 pana la 300 de ore pentru a-si produce efectul. Terapia vorbirii lui Freud a devenit psihoanaliza si a schimbat istoria pshologiei europene.

Psihoanaliza freudiana a devenit raspandita in psihologie si a devenit nepotrivit sa utilizezi orice alta tehnica. In consecinta hipnoza a fost eclipsata.

In 1890, exact inainte ca opera lui Freud sa ia amploare, William James a scris prima carte specifica psihologiei, doua volume intitulate Principii ale psihologiei. Aceasta este o carte de referinta daca intentionezi sa practici hipnoza, programarea neurolingvistica sau orice alta forma de interventie asupra clientilor.

La inceputul secolului 20, doua mari scoli de psihologie s-au dezvoltat. Pe de-o parte, urmasii lui Freud, impreuna cu cei ai lui Jung si Adler, care au fost influentati de Freud, formand o directie analitica a psihologiei. De cealalta parte erau behavioristii care reactionau impotriva proceselor psihoanalitice ale lui Freud.

Behaviorismul actual incepe cu un medic american putin cunoscut, William Twitmeyer, care nota ca daca lovesti usor genunchiul unui pacient cu un ciocanel, genunchiul tresare. In 1902, Twitmeyer scria un articol pentru Journal of the American Medical Association intitulat „The Knee Jerk Reflex”. Inclus in a doua parte a articolului sau – si aproape oriunde privesti – era o observatie intriganta: dupa conditionarea pacientului prin loviri repetate ale genunchiului, Twitmeyer le spunea pacientilor ca urmeaza sa loveasca din nou genunchiul, dar oprea ciocanul inainte ca acesta sa atinga genunchiul. Iar genunchiul reactiona totusi fara a fi lovit. Aceasta este o timpurie documentare asupra relatiei stimul-raspuns.

Profesia medicala americana a omis importanta articolului lui Twitmeyer, insa un tanar cercetator rus, Ivan Pavlov, l-a citit si a luat notite. Doi ani mai tarziu, in 1904, Pavlov a publicat primul sau articol asupra „Reflexelor conditionate” impreuna cu Societatea Medicala Rusa, detaliind experimentele sale cu caini. Drumul psihologiei a progresat pe cai misterioase.

Cercetarile au continuat pe ambele parti ale Atlanticului. La Harvard, Boris Sidis a scris Psihologia Sugestiei, care reprezinta inca un punct de referinta in domeniu. In Marea Britanie, Milne Bramwell a scris Istoria Hipnozei in 1903. Bramwell descrie tehnicile hipnotice ale inaintasilor lui. Asta face ca scrierea sa fie o referinta foarte utila.

La inceputul secolului 20 nu s-au remarcat descoperiri majore in hipnoza din punct de vedere medical sau psihologic pana in 1943, cand Clark Hull de la Universitatea Yale, a publicat opera clasica Hipnoza si Sugestibilitate. Aceasta carte reprezinta unul dintre primele studii asupra hipnozei. Una dintre observatiile importante ale lui Hull a fost ca „orice implica transa, cauzeaza transa”. Acesta este un principiu fundamental, care face totul posibil in crearea hipnozei. Din acest punct de vedere NLP si chiar si vizualizarea reprezinta hipnoza.

Multe persoane care practica terapia spun, „nu utilizez transa ci doar relaxarea progresiva”, sau „ nu folosesc hipnoza, ci doar vizualizare creativa”. Clark Hull ar fi spus probabil ca „Ambele implica transa. Deci induc transa”.

Hull este important si pentru influenta sa asupra tanarului Milton Erickson, care a fost unul dintre tinerii sai cercetatori. Erickson practica hipnoza aproape zilnic din 1920 pana in 1980, vazind pana la 14 pe zi timp de 60 de ani. Invatamintele profunde ale lui Erickson au schimbat fata hipnozei pentru totdeauna.

George Estabrooks este un alt autor major ale carui tehnici le vom investiga. Pe cand Erickson perfecta abordarea indirecta/permisiva a hipnozei, Estabrooks se caracterizeaza prin abordarea directa/autoritara. Vom studia ambele abordari, dar si unele intermediare, pentru a avea continuitate, putandu-ne servi astfel toti clientii. O abordare indirecta/permisiva va aduce succes cu o parte a clientilor si o abordare directa/autoritara cu altii.

In 1957, Andre Weitzenhoffer scria General Techniques of Hypnotism, una dintre cele mai importante carti despre hipnoza in afara de opera lui Erickson.

Leslie LeCron, in 1964, a fost deasemenea un pionier in domeniu. LeCron a popularizat semnalele ideomotorii ale degetelor. Practicienii NLP ca si hipnoterapeutii utilizeaza aceste semnale ale degetelor ca o cale de comunicare si construire a raportului cu mintea inconstienta punandu-le intrebari.

Jeffrey Zeig, presedinte al Fundatiei Erickson in Phoenix si Ernest Rossi sunt doi dintre scriitorii si cercetatorii majori contemporani ai hipnozei ericksoniene. Zeig si Rossi pastreaza mostenirea lui Erickson in viata. Contributiile lor sunt impartasite de mii de psihologi, psihiatrii si alti practicanti prin intreaga lume unde se utilizeaza atat metodele indirecte/permisive ale lui Erickson cat si tehnicile directe/autoritare ale lui Estabrooks.

 

Traducere dupa Hypnosis, A Compressive Guide – Producing Deep Trance Phenomena

dyfashion.ro

Lasa un comentariu