Implicatiile psihologice ale sovinismului in viata publica si de familie



answear.ro

As defini libertatea ca fiind puterea de a face ceea ce ne-ar placea sa ni se faca.
Definitia libertatii de a avea puterea de a face orice permite legea sa faci, si anume legile civile,
nu pare satisfacatoare.
(John Adams)

 

Implicatiile psihologice ale sovinismului in viata publica si de familieDefinirea termenului:

Sovinismul presupune exercitarea din punct de vedere politic a unei atitudini superioare a unei tari asupra altor tari, atitudine prin care se propaga exclusivismul national si intoleranta.

Sovinismul este intalnit deseori si in relatiile interpersonale, la locul de munca, etc.

Sovinismul masculin reprezinta convingerea ca barbatii sunt superiori femeilor. Acesta este asociat cu sexismul, misoginismul si alte forme de percepere a femeilor ca fiind inferioare barbatilor, mai ales din punct de vedere intelectual.

In contextul sovinismului ca sexism, termenul simplu de sovinism se refera mai mult la sovinismul masculin decat la sovinismul feminin.

 

Sovinismul la nivel de natie

Christopher Lasch (1979; 1984), un istoric psihanalist, spune ca americanii sunt narcisisti si centrati pe sine. Ei cauta fericirea imediata. Acesta spune ca societatea si chiar terapiile sunt destinate sa ne ajute sa uitam si sa negam responsabilitatile noastre morale. Ne intereseaza prea putin trecutul sau viitorul. Incercam sa supravietuim vremurilor grele pe cat de bine putem, concentrandu-ne asupra a ceea ce vrem. Lumea noastra abundenta este amenintata, iar acest lucru ne face sa fim pasivi si defensivi, ne face sa ne pierdem puterea de a lupta.dEpurtat.ro

Ne ascundem; nu luptam sa facem lumea mai buna – ca cei infometati sa fie hraniti, cei bolnavi sa fie tratati, cei needucati sa fie instruiti (dar strigam ca vrem o lume mai buna). Fiind absorbiti de noi insine, observam cu greu suferintele altora si atunci ne scuzam propria indiferenta fata de altii.

Lasch crede ca visam la succes, la maretie si la fericire cu scopul de a ne nega slabiciunile, fricile, punctele slabe, dependentele si constiinta vinovata. Speram la solutii politice usoare pentru probleme sociale uriase.

Potrivit lui Lasch, sovinismul si narcisismul merg impreuna; ele sunt opuse doar prin logica democratiei si a Regulii de Aur („fa altora ceea ce ti-ar placea si tie sa ti se faca”). Situatia nesigura din Germania inainte de 1940 a creat un sovinism extrem, ducand la razboaie de cucerire si la camere de gazare. In aceeasi Germanie, victimele holocaustului, simtindu-se neputincioase s-au indreptat pasive catre moarte. Multi evrei au negat pericolele pe care le-au infruntat. Multi alti oameni nu au facut nimic ca sa-i ajute pe evrei.

Intr-o maniera similara, in timpul „Razboiului Rece” cetatenii americani si cei sovietici (combinand aroganta lui Hitler cu neputinta victimelor holocaustului) s-au conformat ordinelor liderului lor, si anume, s-au pregatit sa se auto-distruga pentru „a-si apara propriul stil de viata”.

Razboiul Rece s-a terminat, dar inca suntem condusi de aceleasi trasaturi patologice de personalitate si de aceeasi dorinta de a-i lasa pe altii sa gandeasca pentru noi. Cand lumea are probleme, noi – oamenii – trebuie sa gandim singuri (nu doar sa urmam un lider, fara sa gandim) si sa facem ceva, nu putem sa ne retragem in noi insine, precum Narcis. Poate ca observarea mai clara a motivelor noastre, reafirmarea valorilor de baza si dobandirea unui autocontrol mai mare (nu controlul politic si mandria nationala alaturi de un lider superficial) ne vor reduce indiferenta ostila fata de ceilalti. (C. Tucker-Ladd, 1996).

 

Sovinismul in familie 

Atunci cand politicienii conservatori, precum Presedintele Reagan, Bush si activistii anti-ERA (Amendamentul Drepturilor Egale) vorbesc despre mentinerea familiei traditionale puternice, ei inteleg de obicei tinerea familiei apropiate din punct de vedere emotional, cu tatal seful familiei. Amenintarile la adresa familiei patriarhale sunt, in cuvintele unui ministru conservator, „femeia increzuta” si „copiii increzuti” [n.r: este vorba despre termenul din engleza uppity, care desemneaza o persoana aroganta sau care isi ia anumite libertati; termenul are conotatii negative si o istorie rasista, folosindu-se in special cand era vorba despre persoanele de culoare].

Pogrebin (1983) sustine ca familia traditionala inseamna intr-adevar sa „tina barbatul la putere, femeia la bucatarie si copiii la respect”. Ea spune ca o asemenea familie traditionala uraste, in esenta, copilul. Multi parinti se tem si ii displac pe copiii care sunt independenti si sfidatori, avand senzatia ca „vointa acestora trebuie sa fie infranta”.

Astfel, acesti parinti au putina empatie, respect pentru copiii lor si pentru luarea unor decizii in familie in mod democratic. Astfel de parinti sunt dominatori, exercita un control excesiv si uneori sunt aspri si distanti fata de copiii lor. O astfel de educatie parinteasca poate avea efecte negative permamente.

In timp ce unii traditionalisti se exprima ferm (in primul rand din motive religioase) in favoarea drepturilor fetusului de 6 saptamani in detrimentul drepturilor mamei, atunci cand vine vorba despre deciziile in familie, aceeasi oameni declara frecvent ca este absurd sa le dea copiilor mai mari si fiicelor adolescente aceleasi drepturi, privilegii, oportunitati si optiuni pe care le au si parintii (Pogrebin, 1983).

Ar fi interesant sa ne intrebam de ce suntem atat de neclintiti in privinta salvarii fetusilor nedoriti, dar nu solicitam niciodata salvarea vietilor copiilor bolnavi si care mor de foame pe tot globul?

Unele femei se simt confortabil cu ideea de a fi subjugate si/sau scutite de pozitiile de responsabilitate de catre barbati si nu se simt confortabil atunci cand ele sau alte femei se afla intr-o pozitie de autoritate sau de putere. Astfel de atitudini pot fi transmise copiilor, incluzand copiilor de sex feminin si duc la auto-perpetuare continua in viitor.

Aceste atitudini pot fi rezultatul unor secole de conditionari istorice sau religioase in rolul servil sau pot fi o rectie la miscarea feminista a secolului trecut. O alta posibilitate poate fi aceea ca, atitudinile soviniste ale barbatilor provin de la inceputul relatiei timpurii dintre mama-copil.

S-a descoperit ca sovinismul masculin reprezenta o incercare de a alunga anxietatea si rusinea care decurg din una sau mai multe dintre urmatoarele patru surse de baza: impulsurile infantile nerezolvate si dorintele regresive, invidia ostila fata de femei, anxietatea decursa din complexul lui oedip si conflictele dintre putere si dependenta legate de stima de sine masculina.

Mamele au avut o importanta mai semnificativa decat tatii in dezvoltarea sovinismului masculin, iar solutia a fost uneori asociata cu comportamente nevrotice sau chiar psihotice fata de neveste.

De ce simt unii barbati nevoia de a devaloriza femeile? Devalorizarea este unul dintre mecanismele de aparare folosite in cazul sentimentelor de invidie.

Sovinismul masculin a fost studiat in terapia psihanalitica. Studiul a descoperit ca atitudinile soviniste dificile conduc deseori la anxietate sau alte simptome. Acesta nu prea este studiat in psihoterapie doarece este egosintonic (n.r: manifestarile comportamentale nu sunt considerate anormale de catre subiect), merge in paralel cu anumite atitudini culturale si pentru ca terapeutii impartasesc deseori biasuri cognitive similare sau conflicte nevrotice.

 

Cum poate fi redus sovinismul? Trebuie sa ne concentram asupra familiei si cresterii copiilor. Aproape 55%-60% din familiile de azi sunt traditionale si doar 40% au o atitudine nontraditionala; de exemplu copiii si parintii au drepturi egale, fetele si baietii ar trebui sa aiba aceleasi sanse si alternative de alegere, iar „persoanele cu autoritate nu stiu intotdeauna ce este mai bine”. Pogrebin propune cateva solutii politico-social-economice pentru o crestere mai buna a copilului: locuinte pentru toate familiile, cariere semnificative pentru ambii parinti, facilitati fiscale pentru a putea avea copii si varstnici in intretinere, asistenta zilnica in centre profesionale, cu tatii implicati in ingrjirea copilului, marind respectul reciproc si iubirea in familie, etc. Nu este clar felul in care vor fi realizate aceste schimbari si nici care vor fi efectele acestor schimbari. Cu toate acestea, unele dintre aceste schimbari pot fi facute individual.

Cu aproximativ 70 de ani in urma, Alfred Adler a sustinut atitudinile democratice fata de copii, subliniind respectul reciproc, incurajarea si chibzuirea. El s-a opus recompenselor – mitei? – si pedepselor (pentru ca acestea scot in evidenta faptul ca parintele este la putere si are cu ce sa recompenseze); el s-a opus comportamentului supra-protectiv, foarte exigent si autoritar asupra copilului. Adler era de parere ca disciplina ar putea fi mentinuta prin discutii in familie si prin folosirea „consecintelor naturale” (sa avertizezi prima data si apoi sa lasi copilul sa invete din greselile sale) si a „consecintelor logice” (acordul in avans cu regulile rezonabile, precum „va trebui sa parasesti camera daca intrerupi o conversatie sau daca cineva sa uita la TV”).

Cand se termina cresterea copilului? Exista familii in care copiii isi domina parintii; ei sunt indulgenti si preocupati sa fie niste parinti care se sacrifica pana cand copiii au 22-25 de ani. Intr-adevar, cei mai multi studenti din zilele noastre asteapta de la parintii lor sa le plateasca educatia, iar parintii par sa accepte aceasta responsabilitate. In legatura cu aceasta dependenta prelungita, multi parinti se supara foarte rau daca „copiii lor adulti”, sa spunem in varsta de 20 de ani, iau decizii pe care ei nu le aproba, cum ar fi specializarea in anumite domenii, experimentarea drogurilor, intalnirile cu persoane de alte rase sau religii, locuirea cu alte persoane, etc.

De ce parintii vor sa detina atat de mult controlul? De ce cred ca este dreptul lor? De ce nu au incredere in judecata copilului lor in varsta de 20 de ani? De ce nu sunt studentii mai independenti?

La nivelul societatii se pare ca nu stim in ce fel si cand sa ne lasam copiii sa fie liberi. Pana in anii `30 se astepta in mod obisnuit ca, copiii „sa fie pe cont propriu” dupa varsta de 14 ani (clasa a 8-a). Acum, se intampla la varsta de 22 de ani (dupa facultate). In 2050 va fi la varsta de 30 de ani sau ne intoarcem la varsta de 14 ani?

Practic, este foarte usor sa arunci un tanar adult – dupa varsta de 22 de ani – in valtoarea vietii taindu-i subventiile si spunandu-i sa se descurce singur (indiferent cum si prin orice mijloace?), sa-si castige singur existenta, sa invete cum merg lucrurile, dar este oare pregatit din punct de vedere mental, educational, profesional pentru asa ceva? Tanarul inocent se va confrunta si cu partea negativa a societatii, precum esecurile daca nu va servi la serviciu pe cine trebuie, daca nu cunoaste persoanele potrivite pentru a avansa sau a se angaja, cu discriminarile sau hartuirea sexuala, etc. Nici o slujba nu merita riscul ca fiica noastra sa fie molestata sexual sau sa ajunga la un compromis moral. Din punct de vedere mental, psihic sau al gradului de informare in privinta legilor drepturilor omului este pregatit tanarul sa suporte astfel de presiuni fara sa stie despre existenta acestor probleme si in ce fel se poate apara? Si in cazul in care nu se va descurca prea bine, care vor fi consecintele posibile?

Indiferent de nivelul de pregatire, de scolarizare, copiii nostri se vor confrunta cu astfel de situatii. Cum le gestionam in asa fel incat sa nu le schimbe valorile si o data cu acestea, sensul in viata? Pentru toate aceste aspecte avem nevoie de parinti eficienti, care sa constientizeze eventualele probleme ce pot aparea in viata reala, probleme care trebuie sa fie recunoscute si abordate.

Este greu de crezut ca, asa cum spunea Pogrebin, copiii sunt urati, in general, de catre parintii traditionalisti. Copiii sunt cea mai mare bucurie a majoritatii oamenilor. Daca intr-adevar copiii sunt urati, de ce parintii traditionali si non-traditionali le ofera atat de multe, chiar le platesc facultatea si asteapta atat de putin de la ei? Ne putem rani copiii, nu pentru ca ii dispretuim, ci pentru ca ne temem ca ei ne vor dispretui sau ca nu ne vor placea. Prin faptul ca le oferim totul si vrem aprecierea lor, noi, parintii ii mentinem in mod intentionat slabi, dependenti, nesiguri pe ei si incapabili sa se ajute singuri.

Exista oameni care si-ar fi dorit sa nu aiba deloc copii si, din fericire, in zilele noastre presiunea de a avea copii este din ce in ce mai mica. Exista numeroase cazuri de persoane care agreseaza verbal pe cei care decid sa nu fie parinti, insinuand ca aceia care aleg aceasta varianta sunt fie egoisti (ca si cum parintii cu copii sunt din fire altruisti), fie niste „ratati” din punct de vedere uman.

Aceasta lume are destul de multi copii orfani care mor cu zile fara ca nimeni sa stie. Daca ideea de a avea copii ii face pe unii nefericiti sau neproductivi sau daca tu ti-ai face copilul nefericit sau neproductiv, este mai bine sa nu ai copii. Nu este intelept sa punem presiune sociala asupra cuplurilor pentru a avea copii.

 

Sovinismul in scoala 

Asistentii sociali si profesorii controleaza copiii la fel de mult ca parintii. In familia in care cei doi au cariere, gradinita are copilul 8-10 ore pe zi.

De asemenea, asteptam destul de multe lucruri de la scoli, desi atribuim unui singur profesor grija unei clase cu 25-30 de copii. Ce pot sa faca scolile daca noi parintii le trimitem elevi/studenti care au prea putina practica in auto-disciplina, putina intelegere a importantei invataturii si putin simt al responsabilitatii de a aduce o contributie societatii?

Problema este ca scolile, incepand de la gradinita pana la programele de doctorat, sunt soviniste in sensul ca invatatorii, profesorii presupun ca stiu ce cursuri trebuie sa faca studentii, cand sa citeasca si ce capitole, cand si cum sa evalueze progresul studentilor, etc. Atat timp cat studentii nu isi asuma responsabilitatea pentru propriile planuri educationale, de cariera si motivatie, altcineva va decide in locul lor – si deseori, va face o treaba proasta (C. Ladd, 1996).

Deseori acest sistem implica mai degraba evaluarea capacitatii memoriei studentului sau a elevului; daca acesta a fost blagoslovit cu un „hard-disk” si o memorie apreciabile, el va putea memora pe nerasuflate zecile de comentarii literare si formule matematice, miile de pagini de date istorice s.a.m.d. Propriile opinii sunt de neacceptat pentru majoritatea profesorilor. Daca elevul rezolva o problema aplicand o metodologie diferita de cea predata de catre profesor, el nu este laudat, ci depunctat.

Sistemul se axeaza mai putin pe predarea logica a informatiilor, cu exemple didactice care sa-l invate pe adolescent despre realitatea inconjuratoare (si astfel sa-l invete sa gandeasca) si mai mult pe memorarea mecanica a informatiilor, care mai tarziu in viata nu-i vor fi de nici un folos.

In plus, cercetarile lui Sadker din anul 1985 arata ca profesorii (atat barbati, cat si femei) trateaza fara sa vrea in mod diferit baietii si fetele. Ei apeleaza mai mult la baieti decat la fete; lasa mai mult timp baietilor sa gandeasca un raspuns; ii incurajeaza mai mult pe baieti ca sa-si imbunatateasca performantele. Atitudinea de genul baietii–sunt-mai-importanti trebuie sa se schimbe. In plus, scolile sunt pe deplin constiente ca sporturile barbatesti sunt mult mai apreciate si li se dau o prioritate mai mare decat sporturilor feminine.

Argumentul este ca fetele nu ies afara sa faca sport atat de mult ca baietii. Acest lucru este adevarat, dar daca este bine pentru baieti, de ce acest lucru nu ar fi bun si pentru fete? Este posibila si inducerea sentimentului de descurajare – ele nu trebuie sa faca sport, tocmai pentru ca atentia generala in acest segment este preponderent indreptata inspre categoria masculina. Ele trebuie sa fie doar dragute? <<Daca nu sunt dragute, macar destepte>>.

Din punctul de vedere al societatii, nu incurajam, nu recompensam si nu apreciem la fel de mult fetele care fac sport. Si acest lucru trebuie sa se schimbe. Fetele insele, impreuna cu parintii trebuie sa-si asume intrucatva responsabilitatea pentru interesul scazut pentru sport (si pentru interesul excesiv pentru a fi „draguta”). Probabil ca pe masura ce studentii devin mai constienti si au un mai bun auto-control, va fi nevoie de mai putin control in scoli si acasa (Ernst,1977).

 

Sovinismul la locul de munca

Sovinismul extrem, nerecunoscut si care nu este pus la indoiala se intalneste la locul de munca. Ne aflam in pozitia de a respecta cu teama si uimire seful sau patronul. Cu siguranta suntem coplesiti de autoritati – de presedintele tarii, presedintele unei companii de succes, de orice persoana multimilionara, de primar, de un judecator local, de managerul general al unei firme, de rectorul sau decanul unei universitati, etc.

Se pare ca vrem intr-adevar sa credem ca autoritatile noastre sunt supraumane, super-capabile (am vrea sa credem ca presedintele nu are consilieri care-i scriu „speech-urile”), super-pregatite (vrem ca ele sa fie mereu pregatite si corecte) si super-bune (fara vicii), care, prin contrast, ne fac pe noi oamenii obisnuiti sa parem inferiori conducatorilor. Si totusi, multi oameni de pe strada, cu putin antrenament, ar putea sa aiba un job acceptabil in multe din pozitiile deja mentionate.

 

Liderii nostri nu sunt incompetenti, desi se pare ca liderii sunt promovati pana cand nu mai pot face fata slujbelor detinute. Si, acolo raman – la acel „nivel de incompetenta”. De fapt, multi lideri, ca cei mai multi dintre noi, au anumite talente speciale. Adica, oamenii obisnuiti nu sunt nici pe departe incompetenti, raportat la conducatori, asa cum se pare ca dorim sa credem. Multi angajati obisnuiti ar putea superviza la fel de bine ca si sefii lor; multi studenti ar putea preda si administra la fel de bine precum instructorii si decanii lor.

Din pacate, lumea – asa cum este ea in prezent, poate fi impartita in doua: in oameni obisnuiti si oameni cu functii, pozitii de putere. Cei din urma, prin comportamentul lor, prin imaginea sociala pe care si-au creat-o (de persoane „importante”, desi sunt la fel ca multi alti oameni „normali”) ii pun in inferioritate pe cei care nu au functii sau o pozitie de putere. In genere, prima categorie a acceptat aceasta atitudine si s-a conformat pe principiul psihologic: daca cineva te trateaza intr-un anumit fel, ajungi sa te comporti in acel fel. Acest lucru poate fi schimbat daca iesim de sub influenta acestui balon de sapun al aurei sociale si al ierarhiilor. Nimeni nu ar trebui sa-si piarda increderea in propriile forte pentru ca altii se folosesc de pozitia lor sociala, de rang si de atitudini ca sa transmita indirect cuiva ca este inferior sau prost. Cine recurge la astfel de atitudini nu este nici mai destept – in sensul corect al cuvantului, nici mai bun ca omul obisnuit. Acest val trebuie dat la o parte de pe ochi.

Inainte de a dori egalitate in societate, trebuie sa dobandim sentimentul de egalitate ca stare de spirit interioara, ca forma psihologica de gandire prin care abordam diverse probleme de viata; de exemplu, daca tu simti ca esti inferioara profesoarei tale, iubitului tau, sefului, etc., te vei comporta in consecinta si nu vei incerca sa pui la indoiala aceasta convingere spre a-ti da seama de absurditatea acestui complex.

Trebuie sa incetam sa ne mai subestimam, sa mai ingenunchem si sa mai „umflam” persoanele care se afla in pozitii „superioare”. Un pas ar fi sa nu ne mai desconsideram vorbind despre noi la modul de „plebe” sau de „prostime”, etc. Frederick Douglass, liderul miscarii abolitioniste din jurul anilor 1850, a sustinut ca cei oprimati au predat puterea tiranilor prin propria lor depreciere de sine si subordonare. Douglass avea dreptate. La locul de munca, multi dintre noi se afla intr-o relatie de stapan-sclav. De ce? Partial pentru ca nu ne punem in valoare calitatile si nu ne-am asumat inca responsabilitatea pentru derularea vietilor noastre la locul de munca.

Si acest lucru este perfect observabil atunci cand discutam despre felul in care vedem relatia sef-angajat, ce convingeri avem si atitudinile care decurg din acele convingeri. Daca noi credem – bazandu-ne pe ce anume? despre noi insine ca nu putem gasi alt loc de munca care sa corespunda necesitatilor noastre, vom tine de scaunul actual. Frica este unul dintre factorii care paralizeaza libertatea de a lua o decizie si de a ne stradui sa schimbam ceva in viata noastra. Dar, ce se va intampla in cazul in care angajatorul va lua acea decizie in locul nostru si ne va concedia pe motivul restructurarilor? Suntem pregatiti? Asa cum ne convingem singuri ca suntem prosti sau ca nu suntem capabili de mai mult (si ca atare nici nu ne straduim sa invatam mai mult), putem sa ne convingem singuri ca putem face fata oricarei probleme care ar putea sa apara si sa urmam, de exemplu, niste cursuri, programe de formare profesionala in sensul acesta, sa citim lecturi diverse, etc. Frica de a fi liberi, adica de a nu ne mai conforma altora sau de a dori aprobarea celorlalti impreuna cu prezenta sentimentului de neputinta trebuie, de asemenea, rezolvate. Ideea ca nu ai de ales sau ca nu exista alegeri mai bune de facut exista tocmai pentru ca ceilalti sa-si mentina pozitiile din ierarhie obtinute.

 

Bunastarea noastra, precum si profitul angajatorului, depinde de calitatea produsului, rezultatului nostru la locul de munca.

In principal, oferim o deosebita importanta slujbei-profesiei atunci cand:

  • acolo ne petrecem cea mai mare parte din viata si ne utilizam talentele;
  • ea este modul nostru principal de a face bine altora, in afara familiei;
  • este un determinant important al calitatii vietii noastre;
  • este plina de oportunitati de a relationa cu altii si de a castiga satisfactii reale.

 

Este trist atunci cand oamenii petrec 50 de ani din viata facand ceva care nu le place si nici nu prea detin vreun control asupra acestui lucru. In aceste cazuri, de obicei afirmatiile care arata putinul control asupra propriei vieti sunt acelea in care lipsa de initiativa este motivata de conditiile externe, dand vina pe ceilalti sau pe vremurile in care traim. Iar un alt aspect de luat in considerare ar fi ca, exista foarte multi oameni cu multe pretentii care nu vor sa depuna prea multe eforturi si ajung in aceste situatii deplorabile.

Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, foametea si mizeria sociala erau prezente peste tot in lume. In Romania, familiile se hraneau adesea doar cu paine si apa. Cu toate ca taranii traiau intr-o mare saracie si munceau pe mosiile celor bogati, acestia isi indrumau copiii spre scoala, incercand chiar ei insisi sa invete carte, fiecare dupa posibilitatile satului in care traiau. Pentru a supravietui cautau tot felul de indeletniciri si, desi nu si-au putut depasi conditia, majoritatea dintre ei dadeau dovada de o bunatate si de o intelepciune nemaintalnita in zonele urbane. Acestia s-au luptat si s-au straduit pentru ei si familiile lor si au facut tot ce au putut mai bine. Noi, astazi, avem in plus confortul si binefacerile tehnologiei. De ce nu ne-am putea stradui la fel de mult ca ei?

 

Ar merita din plin ca fiecare dintre noi sa-si planifice sa-si imbogateasca munca si sa o faca placuta. In ce fel?

Iata cateva idei (C. Ladd, 1996):

1) Selecteaza cu grija cariera, gasind ceva interesant si stimulativ.

Pregateste-te asiduu pentru slujba – planificarea unei pregatiri superioare pentru munca ta este responsabilitatea ta! Nimeni nu poate face acest lucru in locul tau. Apoi, fa o treaba excelenta si fii mandru de munca ta.

2) Sa ai mereu in minte faptul ca ajuti oameni prin munca ta; acest lucru iti va creste satisfactia intrinseca. De exemplu, beneficiile ar fi mult mai clare daca croitoreasa ar putea vedea ocazional femeile care incearca rochiile pe care le-a facut, daca fermierul ar putea sa vada ca oamenii infometati din Africa sunt hraniti din granele sale, daca angajatul dintr-o industrie farmaceutica ar vizita spitalele in care medicamentele sale salveaza vieti, etc.

3) Asumarea unei mai mari responsabilitati pentru producerea intr-o maniera mai satisfacatoare a unui produs mai bun. In mod ideal, toata lumea ar trebui sa se implice in procesul de luare a deciziilor la locul de munca.

Exista dovezi solide ca decizia luata in grup este superioara celei luate de catre indivizii aflati la putere.

Poate ca fiecare sef ar trebui sa fie la fel de raspunzator subordonatilor lui (care ar servi drept comitet executiv) la fel cum este si in fata supervizorilor, ambele grupuri ar trebui sa poata sa il consilieze si sa-l concedieze.

4) Accepta responsabilitatea de a te asigura ca ocupatia ta face cat poate de mult pentru altii. Nu putem pretinde ca guvernele, profesiile si corporatiile sa fie la fel de morale sau de intelepte pe cat putem noi sa fim. Nici conducerea, nici sindicatele nu vor da din proprie initiativa puterea inapoi lucratorilor; va trebuie sa ne asumam o mai mare responsabilitate asupra deciziilor luate la locul de munca si sa cerem ca nedreptatile sa fie indreptate si ca produsele muncii noastre sa-i serveasca bine pe ceilalti.

 

Poate este posibil ca munca noastra sa devina o modalitate de a ne imbogati vietile, de a-i ajuta pe altii, si mai putin o modalitate pentru unii de a face mari profituri. De exemplu, cum este posibil ca profesionistii sa introduca pe piata doar formulele scumpe de tratament si sa neglijeze metodele ieftine care ar putea sa-i ajute pe multi altii?

Fiecare dintre noi poate deveni o parte din solutie, nu o parte din problema. Aceasta reprezinta o parte din invatarea de a relationa si de a avea grija unii de altii intr-o maniera responsabila.

 

dyfashion.ro

Lasa un comentariu