Folosirea agresivitatii ca forma de recompensa



avon.ro

 

 

Folosirea agresivitatii ca forma de recompensaTeoria invatarii sociale

Aceasta teorie respinge ideea ca oamenii sunt din fire agresivi si ca frustrarea duce automat la agresiune. In schimb, Bandura (1973) argumenteaza ca agresiunea este invatata in doua moduri principale: 1) prin observarea modelelor agresive si 2) prin obtinerea si/sau asteptarea recompenselor care urmeaza agresivitatii.

Recompensele pot lua forma: a) incetarii agresivitatii celorlalti,
b) primirii de laude sau obtinerii unui statut sau stingerea unui alt scop fiind agresiv,
c) obtinerii increderii in sine si a laudei private si
d), reducerii tensiunii.

Teoria sociala a invatarii incorporeaza, de asemenea, procese cognitive precum rezolvarea rationala a problemelor, „derularea procesului” in gand pentru a vedea ce s-ar putea intampla daca Eu fac…, si procedurile de autocontrol ale observarii de sine, autoevaluarii si autointaririi. Chiar si copiii sunt capabili sa isi controleze agresivitatea daca au o anumita intelegere a motivului pentru care cineva i-a frustrat.

Cu totii infruntam un mediu care prezinta frustrare, experiente neplacute precum si indicii care sugereaza ca exista anumite recompense pentru diferite directii de actiune. In interiorul nostru exista variate raspunsuri emotionale, precum furia, variate motivatii si impulsuri de a cauta anumite recompense, si procese cognitive complexe in cantarirea avantajelor si dezavantajelor diferitelor raspunsuri alternative, incluzand agresiunea sau violenta, retragerea pasiva, depresia, nazuinta puternica pentru succes, descurcarea intr-un mod rezonabil „asertiv” in situatia respectiva, si alte posibile raspunsuri.

In final, persoana alege un raspuns si actioneaza, iar rezultatul acelui raspuns este observat si evaluat in termeni de eficienta. Daca raspunsul este intarit, este foarte probabil sa fie folosit din nou.

Tavris (1984), o purtatoare de cuvant al acestui punct de vedere, argumenteaza ca furia este un eveniment social, un mod de a spune „Hei, ma simt ranit si tu imi stai in cale”. Ea critica: a) etologia instinctelor, b) motivatiile inconstiente freudiene, c) opiniile necercetate ale clinicienilor bazate pe studiul persoanelor bolanve, d) ideea populara printre terapeuti de a exprima furia ”acumulata”.

Ea spune ca toate aceste puncte de vedere sugereaza in mod eronat ca furia este dincolo de controlul nostru si igonora cauzele reale ale frustrarii. Tavris crede in alegerea umana si in auto-control. Ea crede ca noi continuam sa ne folosim  de violenta pentru ca „agresiunea aduce recompense” si pentru ca alte teorii ne ofera scuze pentru a fi furiosi.avon.ro

Nu exista nici o indoiala ca agresiunea aduce recompense. Parintii care tipa si ameninta cu pedeapsa au rezultate. Copilul care loveste cel mai puternic obtine jucaria. Fratele care este dispus sa fie cel mai incorect intr-o lupta, castiga. (n.r: parintele isi lasa copilul sa tipe la un alt copil ca se sa faca auzit, pe motiv ca astfel se va impune in fata celorlalti). Profesorul care da cele mai grele teste si ameninta ca pica majoritatea studentilor obtine mai mult timp de studiu din partea studentilor. Sotul/sotia care ameninta ca devine furios(oasa) obtine ceea ce doreste. Masculul care actioneaza macho si mai agresiv obtine lauda anumitor grupuri de masculi.

Nu este necesar ca agresorul sa fie in special rautacios ca sa obtina ce doreste. Cel mai mic indiciu declarat de furie poate comunica mesajul. Sa presupunem ca tu si prietena ta doriti sa faceti lucruri diferite intr-o dupa-amiaza. Scurta incruntare din sprancene, „datul ochilor peste cap”, comentariul „Oh, bine”, pot comunica foarte clar „Ok, fie ca tine, dar o sa fiu suparat toata ziua”. Un astfel de mesaj este o amenintare puternica – si deseori una eficienta, dovedind inca o data ca, din pacate, „agresivitatea aduce recompense”.

 

Natura umana vs. comportamentul invatat

Sunt sigur ca recunoasteti vechea problema dintre natural si dobandit. Dificultatea, asa cum o vad eu, este ca ambele parti simplifica foarte mult si doresc sa pretinda toata influenta; de exemplu, pe de o parte, genele – adeptii teoriilor instincte-hormoni (determinismul biologic) sugereaza ca ostilitatea este in „natura umana”. Intr-adevar, multi dintre americani cred aceasta idee, spunand ca „mereu vor exista razboaie, este in natura umana”. Ce pacat ca nu suntem mai bine educati. Nu e de mirare ca SUA a folosit forta militara de 150 de ori din 1850. Exista, desigur, multe lupte intre tari, triburi, religii, soti, parinti si copii.

Dar nu exista nici o dovada ca noi oamenii am mostenit mai mult decat o tendinta de a displacea, de a lupta, de a fi violenti sau de a incepe razboaie fata de aceea de a placea, de a avea incredere, a fi cooperanti sau de a ne face prieteni. Doar pentru ca oamenii sunt capabili din punct de vedere biologic sa fie egoisti si rai nu inseamna ca este inevitabil; ne putem controla vietile. Prea multi oameni cred ca oamenii sunt violenti pentru ca sunt in mod natural si inevitabil agresivi. Aceasta teorie larg raspandita ne ofera expectatii nocive, profetii care se auto-implinesc si scuzele de rigoare pentru a fi agresivi (Kohn,1988).

Pe de alta parte, teoreticienii curentului popular cognitiv accentueaza faptul ca, comportamentul este rezultatul unui proces de invatare prin observarea actiunilor care aduc recompense, care functioneaza. Aceasta teorie simplifica foarte mult comportamentul uman in alt mod, si anume neglijand aspectele biologic-psihologice, emotiile si nevoile, procesele „gandurilor” pe care nu le bagam in seama (traditii, obiceiuri, lipsa de atentie cotidiana), procesele inconstiente (distorsiunile perceptuale, experientele copilariei, resentimentele inconstiente, motivatiile, mecanismele de aparare precum deplasarea) si probabil alti factori semnificativi care ne influenteaza comportamentul. De exemplu, Berkowitz (1993) spune ca situatiile spontante, neplacute genereaza automat emotii negative, incluzand sentimente primitive de furie si ostilitate sau impulsul de a fugi, chiar inainte ca persoana sa aiba timp sa se gandeasca la ce s-a intamplat sau ce sa faca.

Mai mult decat atat, nu sunt pregatit sa ignor multiplele nevoi social-sexuale – care ne creeaza conflicte – ca fiind pur si simplu „cognitive”. Si refuz sa cred ca prejudecatile, violenta, ura si lacomia care abunda pe glob (si iubirea, acceptarea si altruismul) sunt simple rezultate ale proceselor noastre cognitive. Cum explici cognitiv mania unui parinte care isi bate pana la moarte sugarul in varsta de 3 luni? Cu toate acestea, teoria cognitiva este o teorie plina de speranta, daca nu una completa.

Vestea buna este ca exista dovezi coplesitoare ca oamenii pot, in circumstantele potrivite si cu antrenamentul adecvat, sa fie buni si gentili prin folosirea cognitiei lor superioare. Dar, pana acum, se pare ca pierdem batalia cu violenta, asa cum vom vedea in cele ce urmeaza.


Agresiunea si practicile de crestere ale copilului

Pana cand implinim varsta de 5 ani am invatat sa fim buni, grijulii sau agresivi. Ce anume se asociaza cu furia si agresivitatea unui copil? Patru factori:

  1. Un copil cu un temperament hiperactiv, impulsiv;
  2. Un parinte care prezinta atitudini negative, critice fata de copil
  3. Un parinte care nu supravegheaza copilul si ii permite acestuia sa foloseasca agresiunea ca mijloc de a obtine puterea
  4. Un parinte care foloseste tactici de putere (pedepse, amenintari, violenta si izbucniri puternice) ca sa obtina ce doreste.

 

O data ce o modalitate de raspuns pasnica sau ostila s-a stabilit (pana la varsta de 5 ani), aceasta tinde sa ramana fixa.

Deci, cea mai buna modalitate de predictie pentru un tanar adult ca se va comporta agresiv este sa observi comportamentul sau in copilarie. Agresiunea la 8 ani are un factor de corelare de 46% cu agresivitatea la varsta de 30 de ani! Copiii care erau „pro-sociali”, de exemplu populari si evitau sa agreseze la varsta de 8 ani, 22 ani mai tarziu, se descurcau bine la scoala si la serviciu, aveau o sanatate mentala buna si aveau succes social (Eron, 1987).

Copiii care fura, agreseaza, consuma droguri si au probleme comportamentale cu copiii de aceeasi varsta, in familie sau la scoala si apoi ascund problemele mintind, cel mai probabil vor deveni delincventi. Desigur, multi astfel de copii devin cetateni buni, asa ca nu renuntati.

Insa, societatea, scolile, parintii si copiii ar putea preveni mult mai mult din aparitia agresivitatii daca ar face efortul sa detecteze mai devreme problemele si sa ofere sprijin. Este crucial sa invatam cu totii sa ne purtam „pro-social” (dragut), incepand cat mai devreme in viata. Pedeapsa fizica invata ca violenta este un mod acceptabil de a rezolva problemele.

Copiii agresivi provin deseori din familii agresive, in care nu numai ca parintii si alti membri ai familiei se bruscheaza fizic unii pe altii, dar chiar propria agresivitate a copilului a fost dur pedepsita (Patterson, 1976;Byrne & Kelley, 1981). Cercetarea a documentat agresiuni similare de la bunici la parinti, de la parinti la nepoti. In plus, in afara familiei invatam mult mai multe modalitati ostile de a raspunde la frustrari, precum in scoli, pe terenul de joaca, de la amici, in special de la TV., filme si carti. S-a demonstrat ca putem invata sa fim agresivi doar vizionand un film de scurt metraj care prezinta agresivitatea ca un raspuns acceptabil (Bandura, 1973). Deci, o persoana nu trebuie sa aiba parinti agresivi sau sa fie subiectul unei frustrari notabile inainte de a deveni agresiv. Cineva poate doar sa vada agresivitatea si apoi s-o imite. De aceea televizorul este atat de infricosator.

Impactul televizorului a fost studiat considerabil de mult timp; acesta ne face mai agresivi. Nu este surprinzator considerand faptul ca un copil obisnuit de 15 ani a vazut aproape 15000 de oameni batuti violent la televizor. Chiar daca tipul cel rau (precum copilul agresiv) este deseori batut de tipul bun (parintele), implicatia este ca agresiunea este acceptabila daca este pentru o cauza buna.

Deci, cu totii suntem expusi la o multitudine de raspunsuri la frustrare, dar in multe cazuri mesajul este inca o data acesta: „agresiunea aduce rezultate”. De exemplu: starul frumusel de la TV este mult mai rapid si mai puternic cu muschii lui; in fiecare seara stirile vorbesc despre faptul ca cele mai puternice natiuni castiga razboaiele si corporatiile gigant elimina locurile de munca sau fac orice vor pentru a obtine profit.

 

Ura de sine si intelegerea

Theodore Rubin (1975) discuta despre ura de sine, definita ca dispretuirea oricarei parti din sinele nostru. Aceasta implica toate distorsiunile noastre despre sinele nostru real, orice fel de auto-umilire sau exagerare despre bunatatea sau abilitatea noastra. Atunci cand distorsionam sau negam cine suntem, aceste actiuni sugereaza faptul ca nu ne placem. Acest tip de dispretuire incepe din copilaria timpurie. Bebelusii au tot felul de obiceiuri, nevoi si emotii pe care parintii le interzic: stangacii, furie, lacomie, gelozie, egoism, cereri, etc. Ca si copil, toti am invatat ca parti din sinele nostru sunt rele. Aceasta ura de sine vine automat sub forma depresiei, care ne pedepseste si de asemenea ne prelungeste si alte sentimente.

Parintii care resping, neglijeaza, sunt pretentiosi, sufocanti, punitivi sau aroganti amplifica ura de sine in copil. „Nu sunt suficient de bun” devine o parte centrala a conceptului despre sine. Un astfel de copil poate fi „o fetita buna/ un baiat bun”, dar frica si mania pot exista acolo, chiar si atunci cand acesta se simte gol si lipsit de viata. Uneori, ura de sine este constienta, dar legatura dintre auto-critica si alte probleme (depresie, anxietate si oboseala) este inconstienta. Uneori ura de sine este inconstienta si ne simtim rau fara sa stim de ce.

 

Rapoarte despre furie

James Averill (1983) considera emotiile un fenomen social. A studiat rapoarte despre agresiune: cei mai multi oameni au raportat o furie usoara pana la moderata de la cateva ori pe zi pana la cateva ori pe saptamana. Cu toate acestea, cele mai comune reactii la situatii iritante erau 1) activitati care sa-i calmeze (60%), 2) o conversatie despre incident cu agresorul (39%), sau 3) o conversatie cu o terta persoana (59%) fara sa se enerveze.

Doar 49% deveneau agresivi verbal cu persoana care i-a enervat; si chiar mai putini -10%, deveneau agresivi fizic (1/3 din incidente implicau copiii). Deci, furia nu duce prea mult la agresiune; intr-adevar, in 19% din cazuri duce la a fi „foarte prietenos”. Oamenii simt sa fie agresivi verbal (82%) sau agresivi fizic (40%), dar in schimb pot aparea o varietate larga de raspunsuri non-agresive. Deci, colegul tau de munca foarte prietenos poate fi suparat in legatura cu ceva!

Mai mult de jumatate din timp, ne suparam pe persoana iubita, pe rude sau pe prieteni, deci furia, are intr-o anumita masura mai mult de-a face cu dragostea decat cu ura. Ce ne enerveaza de obicei este ca simtim faptul ca cealalta persoana ne-a gresit. Ei sunt de vina; ii invinovatim pentru amestecul in planurile noastre, in dorintele noastre sau pentru ca ne-au jignit sau insultat. Deci, care sunt consecintele faptului ca ne-am infuriat?

In primul rand, rezultatele pozitive! 76% dintre „tintele” furiei au spus ca au obtinut ceva intelegere asupra greselilor lor si 44% au obtinut ceva respect pentru persoana manioasa (29% nu). In 48% din cazuri a intarit relatia (35% au devenit mai distanti). Nu e de mirare ca ne infuriem des. Cu siguranta ca furia are niste beneficii; cu toate astea, aceasta cercetare ignora mizeria furiei constante sau suprimarea constanta a furiei.

 

Procesele mentale care genereaza furia/agresivitatea

Daca percepem si etichetam o alta persoana sau actiunile ei ca fiind ofensive sau periculoase pentru noi, atunci suntem dispusi sa fim agresivi fata de acea persoana. Daca suntem enervati, vedem mai multe semne de agresiune si suspectam mai multi „dusmani”.

Societatea noastra si subculturile ne ofera stereotipuri care ne directioneaza resentimentele, prejudecatile si discriminarile fata de anumite categorii de oameni. Prejudecatile tind sa se amplifice: daca nu ne place de cineva, este foarte probabil ca-l vom rani, si daca il ranim, este mai probabil sa il antipatizam si mai mult.

De exemplu, inainte de impuscarea studentilor (4 ucisi, 9 raniti) de catre Garda Nationala la Universitatea Kent State in 1970 [n.r.: cunoscut ca si masacrul de la 4 Mai, studentii protestau impotriva presedintelui Nixon care anuntase expansiunea Razboiului din Vietnam in Cambodgia], studentii din toata tara s-au referit la politie ca la niste „porci” (adica, prosti, aspri si brutali) si politia ii eticheta pe studenti ca „hippy radicali” (adica, cu parul lung, consumatori de droguri, imorali sexual, jegosi, care vorbesc prostii, nerecunoscatori violenti).

Cu o zi sau doua inainte de a trimite acolo 6000 de trupe, guvernatorul din Ohio a spus despre studentii demonstrativi ca sunt mai rai decat „comunistii” si a promis sa-i eradicheze; Presedintele Nixon i-a numit pe studentii demonstrativi „oameni de nimic”; Vice-Presedintele Agnew a comentat: „cu toate acestea putem sa-i separam (pe studentii radicali) de societatea noastra cu acelasi regret pe care l-am simti daca am arunca niste mere stricate la gunoi”.

Este usor de remarcat felul in care scena a fost pregatita pentru violenta. Mai mult decat atat, dupa impuscaturi, actiunea Gardei Nationale a fost sprijinita de multi oameni care au facut comentarii precum acestea: „era si timpul sa le aratam noi nenorocitilor astora cine e la conducere” si „ar fi trebuit sa impuste 100 din ei” (Scherer, Abeles, & Fischer, 1975).

Ori de cate ori un conducator vorbeste in termenii unui stereotip negativ sau noi gandim in astfel de termeni, semanam semintele violentei. Ori de cate ori injosim un alt om, amplificam potentialul agresiunii.

 

Ne displac oamenii care sunt diferiti

Cercetarile au aratat ca, in general, ne plac oamenii similari noua si ne displac oamenii care sunt diferiti (Byrne,1969). In mod firesc ne plac oamenii care ne recompenseaza si antipatizam oamenii care ne pedepsesc, iar similaritatea este recompensatoare. Daca grupurile sunt competitive, critice si se pedepsesc reciproc, aversiunea si agresiunea dintre cele doua grupuri creste.

Grupurile si culturile au tendinta sa creeze ingroup-uri [n.r.: grup social in care membri se identifica psihologic cu grupul] si outgroup-uri [grup social in care individul nu se identifica]. Astfel, Hitler s-a folosit de ostilitatea existenta impotriva evreilor ca sa uneasca, sa motiveze si sa insele poporul german in anii 1930. Similar, USA si Rusia s-au folosit de lipsa de incredere a uneia fata de cealalta in timpul Razboilui Rece ca sa uneasca fiecare tara.

Si se asteapta ca fiecare persoana sa se conformeze convingerilor grupului. Imaginati-va incercand in anii `80 sa aparati ideile comuniste printre bancheri, oameni de afaceri, etc. Sau sa incercati sa aparati negrii printre albi sau albii aflati intre negri – si vedeti cum ostilitatea se ridica impotriva dvs. Pe scurt, ingroup-urile – grupurile mici sunt pretuite. Outgroup-urile sunt devalorizate, stereotipe si gasite ca tapi ispasitori.

Uneori, minoritatea discriminata de catre cultura majoritara intoarce mania catre interior, rezultand intr-un comportament auto-distructiv, precum stima de sine scazuta, auto-invinovatire (precum femeile abuzate), alcoolism, consum de droguri si rezistenta pasiva la idealurile culturii dominante despre ceea ce inseamna succesul. Cu siguranta, pentru un alb din cultura nord Europeana sa crezi ca istoria si culturile africane, chineze si indiene sunt inferioare si lipsite de importanta, inseamna sa fii ignorant si lipsit de respect. Sa fii sarac este suficient ca sa te enerveze, dar sa iti vezi stramosii amagiti, neglijati si dispretuiti este mult prea mult.

 

Uram oamenii fara motiv

Fortele puternice din cadrul grupului cresc probabilitatea agresiunii. Ne simtim constransi sa credem si sa actionam in modul in care familia si grupul o face. Dorim sa fim placuti de grupul nostru. Suntem invatati sa fim obedienti autoritatii. In final, daca apartinem unui grup care ne elibereaza de responsabilitatea pentru deciziile luate de grup si daca putem actiona anonim (fara sa fim singuri si pedepsiti), atunci noi oamenii suntem foarte capabili sa fim periculosi si cruzi.

Fiecare fiinta umana ar trebui sa fie mereu constienta de potentiala incorectitudine sau malitiozitate care se ascunde in noi insine si in grupul nostru. Cititi despre studiul lui Milgram [cititi aici – obedienta fata de autoritate] sau studiul lui Zimbardo de mai jos, daca credeti ca exagerez.

In faimosul sau studiu numit „Experimentul inchisorii”, Zimbardo (1973) a demonstrat cum studenti de facultate obisnuiti, bine adaptati, s-au putut transforma in doar 6 zile – fara vreo directiva din partea autoritatilor – in niste „gardieni” autoritari, brutali, sadici carora le placea puterea de a-i injosi si pedepsi pe altii. In alt studiu, Zimbardo (1969) a descoperit ca, in mod normal, in secret acele „fete dragute, foarte manierate de facultate” socau alte fete aproape de fiecare data cand era posibil acest lucru. El a concluzionat, „nu conta daca colega era o fata draguta care nu merita sa fie ranita”.

Nu este clar de ce suntem sau putem sa fim atat de cruzi. In studiul Milgram, cruzimea a fost incurajata de catre autoritati, dar nu acesta a fost si cazul in studiul lui Zimbardo. Similar, Berkowitz(1983), crede ca violenta vine dinlauntrul nostru, nu din incurajarile grupului. Dovezile sugereaza faptul ca putem fi rai urmand regulile unui grup violent sau ordinele unei persoane violente sau impulsul unui sentiment violent dinlauntrul nostru.

 

Fragmente traduse si adaptate din Psychological Self-Help – Clayton Tuckker-Ladd

avon.ro

Lasa un comentariu