Exista minciuni mari sau mici?

Minciunile fac parte din viata noastra. Nu cred ca mai reprezinta o noutate pentru cineva. Mai mari sau mai mici, mai simple sau mai complexe, ne-am obisnuit sa le “plasam” cu o deosebita usurinta, fara a constientiza vreo clipa mecanismul care se deruleaza in fundal.

Potrivit unor studii de specialitate s-a ajuns la concluzia ca micile minciuni conduc catre o desensibilizare a zonei responsabile cu emotiile din creier. Ce inseamna mai exact acest lucru? Cercetatorii vor sa atraga atentia ca trecerea de la minciuni mai mici la unele mai mari nu este un proces atat de anevoios precum pare. Antrenarea creierului cu mici neadevaruri “nevinovate” ne va ajuta sa putem spune minciuni si mai mari, care apar la fel de spontan si pentru care nu vom experimenta pareri de rau.

Dilema mea este alta. Ce facem cand “moralitatea” se intalneste cu minciuna? Cand minciuna poate salva o persoana de la o situatie dificila sau pur si simplu ai ocazia de a preveni o serie de neplaceri si greutati? Studiile ne arata ca amigdala, zona din creier responsabila cu emotiile, transmite semnale de aversiune fata de situatiile considerate gresite si imorale. Mai precis, semnalele care ajung la amigdala ii permit acesteia sa reactioneze imediat, in detrimentul ratiunii. O ratiune coplesita de emotii nu va avea cum sa ia o altfel de decizie decat cea dictata de corpul amigdalian.

Prin urmare, chiar daca tu stii ca printr-o simpla minciuna ai avea unica sansa de a face un mare bine cuiva mai mult sau mai putin apropiat, in creier se va declansa sentimentul de frica. De la frica de a nu face ceva imoral, impotriva bunelor moravuri, de a nu leza ceva/pe cineva, de a nu iti incalca principiile si pana la temeri cu subtrat religios – cum ar fi pedeapsa divina si frica de iad. Brusc, devenim morali si religiosi. Uitam ca am mintit de atatea ori in situatii cu mult mai putin presante. A fost usor sa ne mintim pe noi sau pe cei din jur cand a fost vorba de propria noastra persoana. Cand aceste “mici minciuni” (a se citi mari minciuni) ne-au consolidat imaginea si ne-au adus o multime de beneficii.

Cu cat mintim mai des, cu atat ne va fi mai la-ndemana sa o facem cu mai mult stil si usurinta. Insa unde anume ne oprim? Cand anume incepem sa facem diferenta intre o minciuna “MICA” si una “MARE”? Observatiile proprii imi arata ca nu facem diferente cand este vorba despre noi. Preferam sa mintim si sa ne atingem propriul interes atunci cand se iveste ocazia. Insa daca este vorba despre altcineva, unde doar acea persoana va culege beneficiile in totalitate, nu mai gasim sens in a minti.

Minciunile sunt doar minciuni. Nu exista minciuni mai mari sau mai mici. Exista doar iluzia ca exista o diferenta intre mic si mare. In Dex (Dictionarul explicativ al limbii romane) scrie negru pe alb:
” MINCIUNA, minciuni, s. f. 1. Afirmatie prin care se denatureaza in mod deliberat adevarul; neadevar. Expr. A da (sau a face) (pe cineva) de minciuna sau a prinde (pe cineva) cu minciuna = a dovedi ca cineva a spus un neadevar. A purta (sau a duce, a tine) (pe cineva) cu minciuni = a promite mereu (ceva cuiva) fara a se tine de cuvanat; a duce cu vorba. Deprindere de a minti. Inselaciune, viclesug. Fictiune, nascocire, plasmuire. (La pl.) Fleacuri, nimicuri. 2. Minciunea (2.) – Lat. mentio, – onis.”

Si acum revin la dilema mea initiala: daca tot minti, de ce sa nu minti si atunci cand este cu adevarat necesar si poti face un bine cuiva? Si pornesc de la premisa ca prin acea minciuna nu faci rau nimanui, nici tie si nici altcuiva, ci doar ajuti/faci un bine.
Pentru a ne apropia mai mult de un raspuns putem spune sa facem o alta clasificare, de data asta a motivelor pentru care oamenii mint: minciuna din lasitate, din teama de a fi pedepsit sau minciuna care are scopul un beneficiu sau un castig. Dar de ce ar minti daca nu au motivele necesare pentru a o face? Si cum beneficiile sunt inexistente in cazul acesta, raman ca temerile sa fie cele care ii vor dicta raspunsul.

Lasa un comentariu