E greu cu copiii, nu-i asa?

E greu cu copiii, nu-i asa?A gandi, a simti si a declara ca este greu sa-ti cresti proprii copii a devenit un model cultural extrem de prezent. Nu exista zi de la Dumnezeu sa nu aud: Si va e greu cu ei, nu-i asa?! Cel ce formuleaza intrebarea, nici nu mai asteapta raspunsul. Stie ca te vei apuca sa-i insiri toate grijile si lipsurile posibile si imposibile pe care ti le provoaca… prezenta copiilor! Iar daca spui Nu, nu e greu deloc. E o mare bucurie! – se uita la tine ca la un ciudat, gandindu-se ca fie nu stii ce spui, fie faci pe grozavul, fie glumesti.

E greu cu copiii! este o lespede apasatoare pe mintea si inima parintilor care gandesc asa, precum si pe mintea si inima copiilor lor. Parintii sunt vesnic nemultumiti, iar copiii sunt infricosati si coplesiti de faptul ca ei reprezinta sursa nefericirii parintilor.

Si acest E greu cu copiii! se transmite din generatie in generatie. Fiecare copil, cand devine adult si la randul sau parinte, simte si el ca da, e greu cu copiii.

Sigur ca daca tu, parintele, crezi si simti ca este greu, atunci chiar asa iti este. Dar daca tu, parintele, crezi si simti ca este usor, ca este de fapt o foarte mare bucurie sa cresti copii – atunci chiar asa si este. Toata povestea se petrece in tine, in interiorul tau.
Henry Ford, care a fondat Ford Motor Company, spunea, generalizand, ca daca spui despre un lucru ca poti sa-l faci – ai dreptate; iar daca spui despre acelasi lucru ca nu poti sa-l faci, de asemenea ai dreptate. Totul depinde de tine.

De la E greu cu copiii! incepe corvoada. De aici, de la aceasta conceptie retrograda, pleaca nemultumirile parintilor, supararile, enervarile, atitudinile agresive.

Parintii care imbratiseaza aceasta idee cu siguranta ca au asimilat-o in copilarie, de la propriii lor parinti. Apoi a venit societatea – rude, vecini, prieteni, colegi – care au spus si ei acelasi lucru: E greu cu copiii! Si atunci [de] ce sa-ti mai pui problema ca poate nu-i asa, daca (aproape) toata lumea sustine ca e greu?!

De ce e greu cu copiii? Pentru ca n-ai cu cine sa-i lasi cand sunt mici, pentru ca nu te ajuta mai nimeni sa-i cresti, pentru ca mereu cer ceva – si tu fie nu ai bani, fie nu cumperi fiindca de fapt copilul nu are nevoie de acel obiect, iar copilul incepe sa insiste pe un ton plangacios si tu te enervezi; e greu cu copiii si pentru ca vecinii te cearta ca nu ii stapanesti, ca fac galagie, ca alearga prin casa, ca se joaca zgomotos… E greu cu copiii pentru ca, atunci cand sunt adolescenti, stai cu sufletul la gura pana ii vezi ca intra noaptea tarziu in casa. E greu cu copiii pentru ca de foarte multe ori fac altceva decat vrei tu, gandesc altfel decat ai vrea tu sa gandeasca. E greu, e greu, e greu…

*

Georgescu, om la 70 de ani, tata si bunic, se intalneste cu Ionescu in lift. Ionescu are doi copii mici – unul de doi ani si altul de trei ani. Am fost martora la scena, pentru ca intamplator ma aflam in lift.
– Domnule, ce copii rai ai! Fa, domnule, ceva cu copiii astia, ca ma innebunesc. Alearga tot timpul, trantesc, tipa, zice Georgescu plin de revolta.

– Copiii mei sunt foarte buni, ca toti copiii, de altfel! Asa sunt copiii, domnule Georgescu. Nu am de gand nici sa le interzic sa alerge prin casa, nici sa-si inabuse rasul. Si apoi copiii mici mai scapa din mana jucariile… Iar „tot timpul“ de care vorbiti inseamna de fapt cam doua ore pe seara, intre sapte si noua, ca in rest copiii sunt plecati. Iar la ora noua adorm.

Georgescu nu a inteles nimic si a amenintat cu politia. Singura concluzie pe care probabil a tras-o in sinea lui a fost ca vecinul de deasupra habar n-are sa-si educe copiii.

Educarea este altceva decat dresarea. Multi parinti se asteapta ca atunci cand ei dau o comanda, copiii s-o execute. Vecinii de care am vorbit mai sus, la fel! Ei bine, copiii nu sunt niste animalute carora sa le spui, de exemplu, Stai!, si ei sa stea, oprindu-se dintr-o alergare. Sau sa le spui: Gata, culcarea! si ei sa se aseze cuminti in patuturi si sa adoarma in liniste si fara proteste. Lucrurile se petrec cu totul altfel si in asta stau, printre multe altele, frumusetea si farmecul cresterii copiilor.

Din fericire, exista parinti care isi cresc copiii fara sa simta si sa spuna ca e greu. Doua cazuri imi navalesc in minte.

*

Sofia avea cinci ani. Tatal ei era mereu certat de parintii sai (deci de bunicii Sofiei), care-i tot repetau ca nu asa se creste un copil, ca toate ideile astea moderne sunt aberante, ca in felul acesta fetita oboseste si, cand va fi mare, va fi epuizata etc.

Ce se intampla de fapt? Sofia era dusa zilnic in parc si la diverse activitati – o data la un curs de pian, in alta zi la balet, in alta zi la lectii de limba greaca, in alta zi la engleza si tot asa, era foarte ocupata.

Iar tatal ei le raspundea celor care il criticau: „Mai, oameni buni, daca fata vine sarind de pe un picior pe altul si cantand, ma pupa, isi schimba rochia si pleaca iarasi cantand si topaind, eu cred ca ii este bine. Cum si de ce s-o opresc?“

Sofia are acum zece ani, canta excelent la pian, vorbeste fluent trei limbi straine (engleza, spaniola si greaca), intelege franceza si italiana, are numai note maxime la toate materiile si este stralucitoare din toate punctele de vedere.

„Cat de greu ti-a fost s-o ajuti sa fie asa, Caline?“, l-am intrebat pe tatal ei.

„Greu?!“ mi-a raspuns el, uimit. „Pai ce, am muncit eu, sau ea? Nu mi-a fost greu deloc. Sofia a fost si este o continua incantare si un continuu izvor de bucurie pentru mine si pentru toti cei care o cunosc.“

In cazul acestei familii, tatal copilului a dat la o parte mai toate regulile dupa care a fost el crescut. Calin e pur si simplu nascut sa fie tata, are un talent rar intalnit. Si nu are un singur copil, pe Sofia, ci, in total, patru (Sofia fiind cea mai mare), educandu-i in acelasi fel pe toti.

*

Familia Maxim are o fetita in clasa a III-a. Ambii parinti lucreaza. Niciodata nu l-am auzit pe vreunul dintre ei sa se planga de ceva in legatura cu copilul. Dimpotriva, cand fetita frecventa gradinita, taticul ei mi-a demonstrat cat de simplu este totul:
– Dimineata, la sapte, scularea. Tac- pac!, imbracarea si iesim pe usa, topaind si cantand. In zece minute o las la gradinita, tac-pac! La ora unu se duce mami (care are pauza de pranz) si o ia, tac-pac!, o duce acasa si o preda in grija bonei, pana cand ajungem noi acasa. A, crezi ca e mare scofala?! Daca te organizezi cum trebuie, n-ai nicio treaba. Numai bucurii!

Fetita este extraordinara si are rezultate exceptionale la scoala.

Copiii care sunt crescuti asa, adica cu bucurie si nu cu greutate in suflet, infloresc pur si simplu.

Nu, nu este deloc greu sa cresti copii. Trebuie doar sa ai inima deschisa. Trebuie sa ii iubesti si sa lasi sa se manifeste acest sentiment in fiecare clipa, nu sa-i iubesti „teoretic“ sau numai cand sunt tacuti si nemiscati. Trebuie sa fii deasupra micilor lor toane, sa fii deasupra teribilismelor lor si sa fii deasupra si in afara modelului cultural care proclama Cine are sa-i traiasca, cine nu, sa nu-si doreasca! Acest proverb este tot din familia lui E greu cu copiii! Ba parca e chiar mai mult, caci razbate din el o amaraciune, un regret al parintelui care are copil si care… asta e, n-are incotro, il suporta…

De multe ori, mai ales la mame, am auzit aceste cuvinte spuse de fata cu copiii lor. Este umilitor pentru un copil sa i se spuna asa ceva. Niciun copil nu merita sa auda din gura propriei mame sau a propriului tata proverbul de mai sus. Nu va infiorati gandindu-va la ce se petrece in sufletul copilului care aude asa ceva?!
Asadar, dragi parinti, obisnuiti-va sa ganditi ca nu e greu sa-ti cresti proprii copii si veti vedea ce schimbari de esenta se vor petrece in viata voastra. Totul depinde de voi.

 

 

Fragment extras din “Eu te-am facut, eu te omor” – Michiela Poenaru
Editura Coresi