Despre principalele unelte ale mintii



 Continuare a articolului “Importanta de a fi constient”, autorul intra in profunzimea mintii omenesti printr-o riguroasa detaliere si intelegere a uneltelor sale:

“Observand toate astea, vreme in urma, mi-am pus, in mod firesc, intrebarea: Daca asa stau lucrurile, atunci cum pot eu afla raspunsul, de vreme ce eu nu-l stiu, iar ceilalti nu mi-l pot spune? Putem gasi raspunsul la intrebari, daca il cautam intr-adevar, in noi insine. Dar pentru a cauta si pentru a intreba in mod corect, trebuie, mai intai, sa curatam acest „noi insine” de foarte multe probleme ale mecanismului numit minte.

Pentru ca… daca nu putem sa privim un copac sau o floare sau orice altceva, fara sa declansam un intreg mecanism care sa ne trimita fie in trecut, fie in viitor, atunci nu ne putem raporta la copac sau la floare, in mod corect.

La fel se intampla si cu intrebarile: daca pui o intrebare, fara sa vrei sa intrebi exact ceea ce intrebi, ci, de fapt, un gand pe care n-ai reusit sa-l exprimi, atunci adevarata ta intrebare nu va ajunge la cel chestionat; va ajunge doar exprimarea, suprafata.

Pentru inceput as vrea sa va subliniez doua metehne ale mintii noastre: tendinta de a gasi un motiv pentru care ceva este prea greu sau imposibil de infaptuit si tendinta de a da vina pe ceilalti.

Cred ca le-ati observat si voi, deja. Nevoia mintii de a contrazice pe celalalt are radacinile in tendintele astea doua – pe de o parte, daca acceptam ceea ce spune un altul, trebuie sa restructuram toate convingerile noastre si mintii ii este lene sa faca o asemenea munca, pe de alta parte e mai simplu sa zicem ca celalalt greseste.

Avem tendinta de a inlocui prezentul, realitatea, cu altceva, mai potrivit, mai placut mintii noastre: jobul de acum cu dorinta altuia; trasaturile iubitului de acum cu altele, imaginate; gestul facut acum 5 minute cu convingerea ca as fi putut fi mai bun de atat, etc Ce ati raspunde, daca v-as intreba: ce esti tu?

Poate ati spune „inginer”, sau „barbat” sau…stiu eu ce. Dar voi sunteti o functie? Sunteti un sex? Cea mai pregnanta inlocuire pe care o facem este aceea a sinelui nostru, cu unul cu care mintea se poate descurca mai usor. Ca sa fii om trebuie sa razbati prin toate mecanismele si „tampoanele” care s-au strans, cu timpul si sa traiesti in prezent. Ca sa fii orice altceva, trebuie sa te propulsezi in viitor, cu toate fortele pe care mintea le are: imaginatie, vointa, motivatie…

Vinovatia este un sentiment-tampon pe care mintea il baga, din doua motive :

1. Mintea stie ce era corect de facut si se teme (inca o data baga frica) sa nu fie nevoita sa plateasca pentru siretlicul ei
2. Mintea se teme (a treia oara) ca tu te-ai putea prinde ca nu e, de fapt, decat un siretlic si-atunci iti da un sentiment care sa te preocupe, sa te incarce, asa incat sa nu mai poti gandi limpede si corect.

Cea care se intreaba daca nu cumva te pacalesti este chiar mintea. Nu o lua in seama, o sa-ti spuna pana la final ca gresesti. De fapt, in ultima secunda, inainte ca tu sa te trezesti o sa-ti spuna ca ai gresit tot, ca ai facut eforturi degeaba, ca mai bine renunti, ca nu exista iluminare, ca cel care te-a indrumat te-a pacalit s.a.m.d.

E este o mare diferenta intre a actiona si a reactiona, facand referire la modul nostru de a ne manifesta fata de un fenomen care se produce la nivel psihologic. Poate ca acum este mai clara diferenta: “a reactiona” presupune efectuarea unui gest mecanic (de ex. sa-ti aprinzi o tigara, sa tipi la cei din jur, sa te uiti la tv), pe cand “a actiona” presupune o detasare de actiune, o analiza riguroasa a situatiei si pornirea unor demersuri care au ca scop tratarea situatiei in cauza pe baza unor metode specifice sau in lipsa acestora, pur si simplu observarea poate fi suficienta pentru a intelege.

Oamenii se raporteaza intotdeauna la sine și, din cauza ca „au uitat” asta, se raporteaza GRESIT la sine. Educatia ne impinge catre o asa zisa „decentrare”, adica spre o raportare la lume, spre integrare. Dar faptul ca decentrarea este facuta in mod abuziv, fiindca suntem obligati de educatie sa o facem, ci nu fiindca alegem sa facem asta, in urma unor concluzii, atunci egocentrismul nostru nu este facut sa dispara; el ramane intr-o forma indirecta, cea pe care ai observat-o tu.

Am observat ca oamenii, de fapt, nu comunica, nu pot comunica, nu exista o legatura adevarata intre ei. Ei par sa se iubeasca sau sa se inteleaga si mentin aceasta aparenta atat timp cat isi pot asigura in celalalt satisfacerea egoului. Ei nu se inteleg si nici nu se pretuiesc unii pe ceilalti, dar se prefac ca o fac. Cea mai buna dovada e ca, atunci cand nu exista niciun interes (sau interese minime) in celalalt, omul va rupe iluzia si va constata ca nu exista nicio legatura reala (sau ca nu percepe una) intre el si persoana respectiva. O confruntare a egourilor a doi oameni demonstreaza asta.

Una din principalele unelte ale mintii este FRICA. Identificarea fricilor personale are doua scopuri:

1. Antrenamentul pentru frica cea mare, respectiv frica de moarte

2. Dobandirea aptitudinilor prin care vei putea obtine, la un moment dat, o frica pura, nepoluata.

La ce foloseste asta?

Punctul 1 este important fiindca noi fugim de frica ori de cate ori se iveste ocazia, astfel incat la un moment dat ajungem sa ne fie frica de frica si intram intr-un cerc vicios. Rezistenta la frica este direct proportionala cu capacitatea de a ramane treaz, fiindca frica exista numai in lipsa atentiei, deci cu cat esti mai rezistent la frica, cu atat iti vei putea mentine atentia treaza pe o perioada mai lunga de timp – e valabila si reciproca. Frica te face sa devii din ce in ce mai putin constient, iar dincolo de un anumit prag se poate ajunge chiar la pierderea contactului cu corpul fizic.

Inca de cand suntem mici, ni se sugereaza ca atunci cand ne e frica, sa “ne mutam gandul” de la factorii declansatori. Acesta este un mod de-a dreptul pueril in care oamenii cauta sa-si rezolve problema fricilor personale: sa-si ia ochii si gandul de la ele. Dupa cum observati, uitarea este ridicata la rang inalt in societatea noastra: toata lumea preamareste puterea vinurilor, a drogurilor si a substantelor halucinogene, care “ne ajuta sa uitam”, ne ajuta “sa nu ne mai fie frica”.

Dar ce este frica? V-ati intrebat vreodata CE ESTE FRICA? Nu frica de ceva sau de cineva, ci FRICA in sine, ca stare. Imi pare destul de clar faptul ca pana nu putem studia frica izolat, ca stare, si nu in asociere cu un obiect sau cu un fenomen cauzator, nu o vom putea intelege. Si nu poti izola frica decat daca reusesti sa o separi de fenomenele si factorii generatori ai acesteia. La asta ma refer cand vorbesc de punctul 2.

Ca metoda practica de lucru: eu cred ca fiecare om isi cunoaste fricile. Nu cred ca e cineva care nu stie ce anume il sperie si il face sa devina nelinistit. Pe de o parte, exista fricile comune: frica de boala, frica de durere, grija pentru cei dragi, ingrijorarile fata de propria persoana.

In teorie este foarte usor, in practica e ceva mai dificil: trebuie ca atunci cand o anumita frica se manifesta (si nu e nevoie de un antrenament special pentru a-ti provoca frica, se intampla tot timpul) sa o observi, nu sa faci rapid ceva in ceea ce priveste factorii declansatori ai fricii respective. Pe de alta parte, sunt fricile personale, care pot sa difere de la o fiinta la alta: aici intra fobiile, reactia la anumiti stimuli, dorintele si frica de a nu le putea indeplini (dorinta de a te trezi sau dorinta de a progresa din punct de vedere spiritual si frica de esec intra si ea aici).

Va rog sa retineti, scopul este sa putem izola frica. Frica de boala si frica de a nu reusi in viata sunt diferite, insa FRICA – si aici ma refer la starea in sine – este una singura, se manifesta in ambele situatii. Pana cand nu veti vedea ambele situatii ca fiind identice in ceea ce priveste frica, n-o veti putea studia. Numai daca patrunzi in starea de FRICA o poti intelege.

“Frica pura” este o notiune care te poate ajuta. De fiecare data cand exista frica, automat apar si reactii organice care, la randul lor, alimenteaza frica si procesul se reia. Eu am introdus aceasta notiune de “frica pura” cu un singur scop: acela de a te ajuta pe tine sa o separi de factorii declansatori. Sa zicem ca iti e frica de inaltime, te afli pe marginea unei prapastii si iti tremura picioarele. Frica este o stare care e prezenta in organism, iar factorul declansator este prapastia. Apoi sa luam frica de a nu pica un examen: pe de o parte ai starea de frica, pe de alta parte ai factorul declansator, respectiv teama de a nu pica examenul.

In mod normal, oamenii trateaza aceste doua frici in mod diferit, insa ele sunt numai in aparenta diferite: difera factorul declansator si “cantitatea de frica generata”, daca pot sa-i spun asa, dar in realitate, vorbim despre FRICA si despre factori declansatori.

Iata un exemplu, ca sa fie mai clar: FRICA actioneaza pe functia emotionala, DUREREA actioneaza pe functia instinctiva, dar durerea, spre deosebire de frica, este corect integrata in corpul uman. Iata cum: atunci cand dai cu piciorul intr-un stalp de beton, simti durere. Atunci cand iti cade o piatra in cap, simti durere, insa noi ne dam seama usor, pe functia instinctiva, ca este vorba despre factori declansatori si despre DURERE (pentru ca durerea o putem simti izolat, separata de factorul declansator).

Nu la fel se intampla si cu frica: avem senzatia ca sunt mai multe frici, cand de fapt ea este una singura, ca si durerea. Durerea o intelegem destul de bine, stim ce a generat-o si nu ne facem prea multe griji legate de ea, in schimb, fricile sunt percepute ca fiind ceva personal, par sa aiba ceva unic.

 Iata ce vreau de la tine: sa poti separa frica de factorii declansatori, sa poti separa nelinistea de factorii declansatori. Atunci cand ai lovit cu piciorul in stalp, tu nu amesteci stalpul cu durerea. Vreau sa faci la fel si cu frica.

Imi aduc aminte ca intrebarea asta m-a chinuit si pe mine ani de zile. Mi se parea incorect si deplasat ca in loc sa-mi rezolv problemele sa stau sa fiu atent la mine. Ma tot intreabam cum poate sa ma scoata chestia asta – observarea sinelui – din starea de suferinta, din moment ce eu aveam o gramada de probleme, de toate felurile: furie, gelozie, sexualitate desantata, frica s.a.m.d.

Retine, mintea ta e foarte bucuroasa atunci cand te pune sa cauti cauzele problemelor, fiindca in felul asta te tine ocupat, iti da senzatia ca faci ceva foarte folositor, dar ea stie ca nu vei obtine decat rezultate partiale, ca va ramane intacta. Daca nu ma crezi, ia si incearca, eu am incercat la modul serios sa-mi rezolv problemele astea cativa ani si m-am convins ca indiferent cate explicatii ai gasi despre o anumita problema, nu inseamna ca o vei rezolva.

Sa luam exemplul cu claustrofobia: presupunem ca dupa ani de zile, tehnici diverse si terapii de toate felurile, afli intr-un final ca atunci cand aveai 4 luni, bunica te-a uitat, din greseala, in cuptor si ca de la asta ti se trage intreaga poveste. Crezi ca problema ta se va rezolva? Te rog sa incerci, o sa vezi ca NU se va rezolva. Faptul ca afli de la ce ti se trage nu rezolva problema decat partial. “Intelegerea” este incompleta in lipsa contactului cu propriul sine.

In legatura cu amintirea de sine si cu problemele personale: orice fel de fobie apare pe fond de inconstienta, toate “relele” de pe lumea asta apar pe fond de inconstienta. Pe acest fond de inconstienta, se creaza cu usurinta tot felul de mecanisme “de aparare”: frica este un astfel de mecanism, furia la fel, plictiseala, de asemenea. Avand contact cu propriul sine, noi putem observa intregul proces mecanic, de data asta fiind acordati pe un nivel superior de constiinta. Abia acest lucru “vindeca” problema.

Acum, cunoscand ambele situatii, pot afirma fara nici un fel de indoiala ca aflarea motivului care a generat problema este atat de putin important, incat nici macar nu merita sa-ti bati capul cu el. Important este “ce se intampla cu tine” in momentul in care ai acele manifestari, iar pentru a putea observa ce se intampla cu tine, trebuie sa stii mai intai cine e acest “tine”.

Tendinta de a face rau este adanc inradacinata in noi si ea trebuie eliminata. O sa dau 2 exemple concrete:

A. Un coleg de birou este dat afara. Instinctiv, desi exista tendinta de a-l compatimi la suprafata, veti constata ca de fapt nenorocirea lui va bucura, o bucurie destul de bine tinuta in frau de cutumele sociale care spun sa nu te bucuri de raul altuia. Si totusi, exista acolo o mica bucurie interioara inabusita rational.

Intai, acea bucurie de raul altuia trebuie asumata. “Ma, eu ma bucur ca X a fost dat afara, nu e bine deloc, dar recunosc asta”. Apoi, trebuie pusa intrebarea “Care e mecanismul, de ce ma bucur eu ca omul asta are o nenorocire?”. Sapati adanc si veti vedea ce sta la baza. Nu sunteti o persoana rea, pur si simplu in acel moment a vorbit instinctul de conservare. Cum? Pai inconstient, cand X este dat afara, pozitia Dvs se va consolida sau pur si simplu va bucurati ca nu ati fost voi in locul lui.

Dupa ce ati identificat mecanismul, apare in scena fermitatea si anume: “de acum incolo, cunosc mecanismul, nu ii voi mai da curs”.

B. Cand sunt criticat, ma supar, si, desi nu arat, ceva in mine explodeaza. Asta e clar manifestarea ego-ului care are la baza dorinta de atentie, de putere, de a fi remarcat. Cand apare, nu o lasati sa se manifeste. Repet, e nevoie de fermitate.”

Lasa un comentariu