Despre pasiune



Starea pasiunii

Omul pasionat, prada unei dorinte exclusive, este incapabil sa ia in considerare totalitatea dorintelor sale. indragostitul nu se gandeste decat la iubita sa, avarul la banii lui, ambitiosul la gloria sa. Toti isi sacrifica pe altarul unei dorinte atotputernice celelalte aspiratii. indragostitul isi uita ambitiile, avarul isi uita dragostea…
Obsesia lor ii face indiferenti fata de restul lumii: „O singura fiinta va lipseste si totul este pustiu.”

Astfel ca, in aparenta, nimic nu seamana mai mult cu decizia si fermitatea unui suflet puternic decat exclusivismul unei pasiuni. In ambele cazuri, toata atentia unei fiinte se focalizeaza asupra unui singur scop, caruia ii consacra toate gandurile sale. Similitudinea nu este totusi decat exterioara: cel care o traieste stie in mod confuz ca pasiunea sa este patrunsa de regrete si remuscari.

Alcoolicul, care isi sacrifica sanatatea si fericirea celor apropiati lui, dorintei nemoderate de a bea, se imbata fara bucurie. Se simte dependent, neputincios. La fel, daca realizarea proiectelor sale constituie pentru omul de actiune o reusita, satisfacerea pasiunii sale nu exclude in constiinta fiintei pe care o aserveste un sentiment de esec. Si exemplul Fedrei, care este „dezgustata de pasiunea ei”, ne arata ca pasiunea poate deveni chiar in ochii victimei un obiect de dezgust. Emblema a neputintei noastre, pasiunea este in acelasi timp un simptom al ignorantei.

Pe de o parte, intr-adevar, pasionatul se contesta pe sine insusi, face dovada partialitatii deoarece el sacrifica, ca un omagiu adus pasiunii sale, dorintei care, desi sunt mai putin intense decat aceasta, nu sunt mai putin profunde. Si el se inseala inca o data atunci cand impodobeste obiectul pasiunii sale cu calitati cu care acesta nu le poseda pentru a-l putea sustrage criticii sale si, mai mult, pentru a-l sustrage criticii celuilalt.

Dragostea furnizeaza aici cel mai bun exemplu a-l idealizarii iluzorii: „Sa iubim, scrie Freud, obiectul (pasiunii) pentru perfectiunile pe care le-am dori propriului eu (…) Critica tace: tot ceea ce face si pretinde obiectul este ireprosabil. Vocea constiintei inceteaza sa intervina (…): obiectul a luat locul a ceea ce era idealul eu-lui.” Astfel se explica tendinta de umilire, estomparea in fata persoanei iubite care se arata in toate stadiile amoroase, si batjocura lui Schopenhauer, care evoca cu ironie „acele casatorii din dragoste intre indivizi complet eterogeni in ceea ce priveste inteligenta: de exemplu, el – grosolan, robust si mediocru; ea – de o mare delicatete a sentimentelor, cultivata, sensibila la frumos etc.; sau el – om de geniu, savant si ea – o gasca.”

Dupa toate aparentele, este zadarnic visul lui Sartre referitor la „un tratat despre pasiuni, care s-ar inspira din aceasta realitate atat de simpla si atat de profund ignorata (…): daca iubim o femeie, o facem pentru ca este demna de a fi iubita.”

Caci, chiar admitand ca femeia pe care o iubim este dotata cu calitati intr-adevar demne de a fi iubite, putem sa ne intrebam daca nu cumva calitatile sunt cele pe care le iubim mai mult decat ea. Eroarea pasionala, in acest sens, nu se indreapta atat asupra calitatilor obiectului, cat asupra obiectului insusi. Poate, intr-adevar, suntem incapabili sa iubim pe cineva in particular: „Acela, scrie Pascal, care iubeste pe cineva din cauza frumusetii lui, il iubeste oare? Nu; caci varsatul de vant, care va distruge frumusetea, fara a distruge persoana, il va face pe acesta sa nu o mai iubeasca. Si daca sunt iubit pentru mintea, pentru memoria mea, sunt oare eu iubit? Nu, caci imi pot pierde aceste calitati fara a ma pierde pe mine insumi (…) Nu iubim, deci, niciodata pe cineva, ci numai calitatile.”

Sa ne imaginam, de exemplu, doua persoane atrase una de cealalta. Fiecare apreciaza la celalalt frumusetea, inteligenta si bunatatea – calitati care sunt impartasite de multe alte persoane! Astfel, povestea lor de dragoste se datoreaza unei intamplari fericite si nu, dupa cum ar vrea ei sa creada, faptului ca erau „destinati unul celuilalt.” Mai bine decat oricine, Camus a dezvaluit acest adevar prozaic: Meursault ii raspunde Mariei, care il intreaba daca ar fi acceptat o cerere in casatorie din partea altei femei de care ar fi fost legat in acelasi fel: „Bineinteles”.

Ar fi posibil si placut sa prelungim la infinit lista greselilor comise de catre pasionat si sa acumulam exemplele in asa fel incat cititorul sa fie obligat sa gandeasca impreuna cu Alquie ca „tendinta pasionala este iluzorie si ca pasiunile noastre nu sunt decat erorile noastre.” Astfel am putea sa ne intrebam cate idile taranesti s-ar fi sfarsit intr-un infern domestic… O alta intrebare ni se pare totusi mai urgenta: „Este adevarat ca sub imperiul pasiunii actionam contra ratiunii?”

Ratiune si pasiuni

Ce este atunci ratiunea? O facultate de a combina logic idei si afirmatii; autoritatea sa se limiteaza deci la aceste combinatii pe care le poate corecta atunci cand ele sunt eronate. in afirmatia „cerul este galben”, subiectul rationamentului – cerul – si predicatul sau – galben – sunt incorect combinate: aceasta afirmatie nu corespunde nici unei realitati. Trebuie deci corectata, din moment ce ea nu reprezinta un fapt real si din moment ce ea nu reprezinta un fapt real si din moment ce nu este in si pentru spirit copia sau imaginea reala a unui fapt.

„Cand sunt furios, scrie Hume, sunt de fapt dominat de aceasta pasiune si in aceasta emotie nu mai am referinta fata de alt obiect ca atunci cand sunt insetat, bolnav sau inalt de cinci picioare.” Acest fapt este ceea ce este si, daca ratiunea poate corija falsa idee pe care ne-o facem despre un fapt, totusi nu poate modifica insusi faptul. Astfel ca este imposibil ca „o pasiune sa poata fi combatuta de adevar si ratiune sau ca ea sa le poata contrazice.”

Sa ilustram aceasta teza prin exemplul ambitiei. Un om prada acestei pasiuni poate afirma ca mijlocul cel mai sigur de a parveni la glorie este ca o cariera politica pentru care se simte dotat. Or, el nu are nici un talent de orator, ii lipseste diplomatia si are oroare de mondenitati. Apare clar ca judecata pe care o are asupra inclinatiilor sale spre viata publica este gresita si, in acest sens, nerezonabila. Putina reflectie l-ar intoarce, poate, de la ideea unei idei politice. Inseamna aceasta ca ambitia sa ar fi distrusa? In mod sigur, nu. El va cauta doar o alta cale pentru a si-o satisface. Daca poseda mari capacitati atletice, va imbratisa poate o cariera sportiva. Cu alte cuvinte, pasiunii sale ii va fi date, gratie reflectiei, alte mijloace pentru a tinde la finalitatea ei.

Destinata, pe un plan practic, sa clarifice pasiunile noastre asupra mijloacelor celor mai eficace de a reusi, „ratiunea – scrie Hume – este, si nu poate decat sa fie, sclava pasiunilor; ea nu poate pretinde alt rol decat sa le serveasca si sa le asculte.” Iata de ce, in ochii lui, razboiul dintre pasiuni si ratiune nu poate avea loc: „O pasiune poate fi insotita de unele judecati false pentru a fi irationala; chiar atunci, la propriu vorbind, nu pasiunea este cea irezonabila, ci judecata.”

Daca pasiunea, intr-adevar, nu este nimic altceva decat un fapt, nimeni nu se poate indoi ca ea este mai irationala decat faptul de a avea gripa sau ochi albastri.
Totusi, nu este sigur ca putem disocia atat de radical, cum o face Hume, pasiunea si judecata. Caci, daca pasiunile considerate absolut nu rationeaza mai mult decat ne pasioneaza ratiunea, totusi putem sa ne intrebam daca unul dintre efectele lor cele mai constante nu este acela de a falsifica judecatile noastre si de a ne face sa pierdem simtul realitatii.

Pasiunea, refuzul afectiv al timpului

Indragostitul care venereaza obiectul pasiunii sale nu este irational, pentru ca el doar refuza sa vada defectele persoanei pe care o iubeste. Astfel, orice oroare isi poate avea adoratorul ei.

Ferdinand Alquie a dezvoltat observatiile lui Descartes asupra originii dragostei si a conchis din analizele sale ca pasiunea – din cauza ca refuza ireversibilul, timpul insusi, cautand sa reinvie trecutul – consta intr-o dorinta de a-l eterniza (trecutul), si pe noi odata cu el. Astfel, pasiunea i se pare ca ne sorteste inactiunii si ineficacitatii.
Nu se poate nega devenirea temporala decat substituind clarei constiintei a ireversibilitatii sale, visul unui timp unde un trecut si un prezent coincid, confuzia devenirii si revenirii, refuzul viitorului, unica dimensiune a timpului asupra caruia putem actiona. Provenind dintr-un asemenea refuz, pasiunea ma face sa pierd orice sens al realului; din cauza ei, fortele mele se epuizeaza intr-o cautare nesabuita a timpului pierdut, in zadarnicul efort de a-mi resuscita trecutul care e de mult trecut.

Este pasiunea o greseala?

„Cand ma gandesc ca mi-am irosit ani din viata, scrie Proust, ca am vrut sa mor, ca marea mea dragoste a fost o femeie care nu ma placea, care nici macar nu era genul meu.” Numerosi sunt cei care, treziti dintr-o pasiune, pot constata gustul amar al orbirii. Se pare ca pasiunea ne face sa supraestimam calitatile obiectului sau. Avarul isi face un idol din banii sai, indragostitul isi divinizeaza iubita… si unul, si celalalt ignora faptul ca nu doresc obiectul pasiunii lor pentru ca ar fi in mod obiectiv excelent, ci pentru ca il considera excelent numai prin urmarea faptului ca il doresc cu ardoare.

Aceasta ignoranta ii determina, se pare, sa comita orice greseli si sa suporte orice deziluzie. inseamna aceasta oare ca pasiunea insasi ar fi o eroare? A asimila pe una in alta inseamna ca facem din pasiune un soi de ratiune. Or, pasiunea nu pare, la prima vedere, decat o maladie comparabila cu oricare alta, care degeaba ar fi declarata irationala. Nu est evident, intr-adevar, de ce dragostea sau ambitia ar putea fi in ele insele mai rationale decat o gripa care nu este o eroare, ci un fapt. Iata de ce pare necesar sa ne intrebam daca pasiunea este cu adevarat o greseala.

Pasiune si ignoranta

a) Omul prada unei pasiuni este determinat sa se comporte in mod partial fata de el insusi. El nu mai tine seama decat de o parte din dorintele sale si sacrifica majoritatea acestora pe altarul pasiunii. Nimic, de exemplu, nu il inspaimanta pe jucator atat cat il constrange frenezia sa. Acesta simte insa in mod confuz ca neglijeaza o parte din el insusi, parte care, chiar daca este mai putin tumultuoasa decat pasiunea, nu este totusi mai putin profunda. Omul pasionat se arata, in consecinta la fel de nedrept fata de el insusi precum este si fata de anturajul sau. Pasiunea, prin care un om ignora totalitatea propriilor dorinte, apare in acest sens ca o constrangere a campului constiintei, ca o constiinta interioara.

b) Caci pasionatul nu cunoaste nici el originea dorintei sale: el crede a cauta in mod arbitrar obiectul care ii intuneca gandirea si nimic nu ii pare mai absurd decat ideea ca dorinta sa nu-i apartine cu adevarat. Totul converge totusi spre ideea ca omul, prada pasiunii sale, este sclavul acesteia, ca ea il poseda, si nu invers. Iluzia amoroasa ilustreaza perfect aceasta deposedare a subiectului. „Procrearea unui anume copil determinat, scrie Schopenhauer, iata scopul adevarat, desi ignorat de actorii oricarui roman de dragoste: mijloacele si modul de a indeplini acest tel sunt doar anexe.” Astfel ca indragostitul pasionat este victima unei iluzii: dorinta lui ii apartine in totalitate, ea ii apartine si speciei care cauta sa se reproduca prin intermediul acestuia.

c) Ignoranta de sine, pasiunea este si ignoranta veritabilului ei obiect. Se stie ca, in opinia lui Pascal, omul iubeste doar calitatile obiectului pasiunii sale. Astfel, chiar daca fiecare pretinde ca poate afirma ca Montaigne: „Deoarece eram eu, deoarece era ea”, singularitatea persoanei „iubite” se sustrage mereu sentimentului amoros. Noi nu iubim pe nimeni in particular. Necunoasterea de sine, ignoranta a sursei dorintei si a obiectului sau, totul inrudeste pasiunea cu o greseala.

Pasiunea poate fi considerata o greseala?

a) Aceasta descriere poate parea convingatoare. Ea nu contine totusi nici o definitie a termenilor asimilati. Ce este deci o eroare? Ce este deci o pasiune? O eroare este o afirmatie, un rationament care nu corespunde realitatii, faptelor din care e constituita. Cu alte cuvinte, nu este posibil sa se vorbeasca despre greseala decat referitor la propozitie considerata a reprezenta o realitate oarecare. O idee, o ratiune, o judecata pot fi considerate gresite daca nu contin o imagine mentala, fidela lucrurilor, daca nu le reprezinta adecvat. Or, Hume afirma ca o pasiune „nu contine nici o calitate reprezentativa care sa faca din aceasta o copie a unei alte existente.” Atunci cand sunt indragostit, sentimentul care ma anima nu pretinde a reprezenta nici o realitate exterioara. Nu are drept vocatie, la fel ca ideea sau judecata, sa construiasca o imagine sau o copie a realului in spirit.

b) O pasiune nu reprezinta deci o judecata, ci o „existenta primitiva sau, daca vreti, un mod primitiv de existenta.” Altfel spus, ea este un fapt pe care este zadarnic sa-l calificam drept adevarat sau fals. Daca prin adevar intelegem adecvarea unui enunt la lucrul pe care il reprezinta, pentru ca pasiunea nu contine nici o calitate reprezentativa care sa-i devina imaginea unui obiect, trebuie sa conchidem asupra inconsecventei filosofilor care, dupa exemplul lui Ferdinand Alquie, pretind ca pasiunile noastre nu sunt decat erorile noastre.

c) Neputinta ratiunii de a combate o pasiune furnizeaza o proba contra acestei deductii. Un om care s-a inselat pentru ca gandea sa-si satisfaca ambitia urmand studii pe care inclinatiile nu-i permiteau sa le duca la bun sfarsit poate sa-si indrepte greseala si sa-si inceapa o cariera diferita, in mai multa armonie cu capacitatile. Aceasta modificare a conduitei sale nu-i stirbeste totusi ambitia, care, mereu treaza, isi propune numai alte cai pentru a-si atinge telul. Se intelege, deci, ca pasiunea, pentru Hume, nu este irationala si ca numai judecata care te insoteste poate fi considerata, cu toata rigoarea, gresita.

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH
Constantin Onofrasi

Lasa un comentariu