Despre dorinta



Dorinta

„Printre placerile si dorintele non-necesare, unele dintre ele imi par nelegitime; ele sunt probabil nascute in fiecare dintre noi, dar reprimate de legi si dorinte mai bune; cu ajutorul ratiunii, ele pot, la unii dintre noi, sa fie complet extirpate sau sa nu ramana decat in numar mic si slabite, in timp ce la altii, ele sunt mai puternice si mai numeroase.

Dar despre ce dorinte vorbesti?

Despre cele – am spus eu – care se trezesc in timpul somnului, cand se odihneste acea parte a sufletului care este rationala, blanda si facuta sa porunceasca celeilalte si cand partea animalica si salbatica, imbatata de hrana si vin, tresare si, dupa ce si-a scuturat somnul, pleaca in cautare de satisfactii pentru poftele sale. Tu stii ca intr-un asemenea caz ea indrazneste tot, ca si cum ar fi eliberata si izbavita de orice rusine si orice prudenta. Ea nu se teme deloc sa incerce, in imaginatie, sa se uneasca cu mama sa sau oricine ar fi, zeu sau animal, sa se manjeasca de orice crima si sa nu se abtina de la nici un fel de hrana; intr-un cuvant, nu exista nebunie, nerusinare de care sa nu fie capabila.”                                                                                                                                         (Platon – Republica)

Intelegerea acestui text necesita cunoasterea conceptiei tripartite a sufletului, pe care Platon o dezvolta in mai multe dialoguri. Sufletului ii apartin ratiunea, inima si dorinta. Echilibrul psihic nu poate fi prezervat decat in masura in care ratiunea domina dorintele de nestavilit. Cand acestea din urma rastoarna aceasta ierarhie sanatoasa, echilibrul psihic este rupt si omul pierde toata stapanirea de sine. Trebuie deci sa se conjure amenintarea pe care o fac sa apese asupra fiecarei dorinte dereglate. Descriind una dupa alta viitorul, geneza si caracterul dorintelor, Platon vrea sa ne faca sa intelegem ca un regim corespunzator poate, prevenindu-ne excesele, sa le reduca puterea.

Aceste dorinte isi extrag energia din partea cea mai rea a sufletului, din locuinta poftelor senzuale. Or, practicarea unei vieti desfranate si consumarea excesiva de bautura si de hrana sau bogata fortifica aceasta parte a sufletului: exemplu viselor pe care fiecare le poate avea dupa o seara udata din belsug cu bautura ilustreaza aceasta teza. in timpul somnului care succede acestor petreceri, intr-adevar, ratiunea si inima sunt amortite si dorintele nemoderate sunt mai puternice ca oricand.

Astfel ca sufletul pierde orice control asupra lui insusi si, incapabil sa simta rusinea din cauza delasarii inimii, el devine prada dorintelor, care, pentru ca se pot exprima liber, isi arata adevarata natura. Omul care isi aminteste de visul sau dupa ce s-a trezit, il considera ceea ce si este: teribil, salbatic, nemasurat si imoral. Pentru a evita sa cada sub jugul tot mai tiranic al acestor dorinte, el este de acord sa ia in serios avertismentul pe care aceste vise il constituie si sa adopte niste norme de conduita moderate. Nu se pune problema, in opera lui Platon, sa distruga dorintele, ci numai sa le mentina la locul lor. Pentru a reusi aceasta, trebuie sa rezistam la doua tentatii periculoase: a ne priva dorintele – lucru care le face si mai arzatoare – sau a le indeplini – ceea ce le face de nestavilit.  Grija lui Platon nu este de a ucide dorinta, ci de a o stapani.

Negarea dorintei

„Satisfactia, scrie el, fericirea, cum o numesc oamenii, nu este in realitate in esenta sa decat negativitate; nu exista in ea nimic pozitiv. Nu exista satisfactie care sa ne parvina din vointa proprie; ea trebuie sa fie satisfacerea unei dorinte. intr-adevar, dorinta este conditia preliminara a oricarei bucurii. Or, odata cu satisfactia, inceteaza dorinta si, in consecinta, si bucuria.” Dorintele, fie ele naturale sau zadarnice, nu isi tin niciodata promisiunile. intr-adevar, nu dorim decat numai cea ce posedam, iar posesia obiectului dorit face sa inceteze dorinta. Or, nimeni nu se poate bucura de ceva ce nu mai doreste. Iata de ce dorinta este deceptionata: ne face sa speram o experienta pozitiva a placerii pe care, disparand, o face imposibila.

Astfel, supralicitarea si negarea nu caracterizeaza numai dorintele pervertite din false opinii; ele apartin esentei celei mai intime dorinte, pe care Schopenhauer, dupa cum stim, o numeste „vointa”. Astfel ca deceptia, in loc sa stinga focarul dorintei, de obicei nu face decat sa-l atate. Oamenii isi imagineaza in mod spontan ca deceptiile lor sunt efectul nefericit al unei greseli relative la valoarea obiectului dorit. Astfel, ei cred ca in alta parte, in alt mod si mai tarziu vor gasi fericirea care li se refuza azi. inselati incorigibil, ei cred ca pot conjura blestemul dorintei daca vizeaza alte scopuri. si „dorinta satisfacuta face imediat loc altei dorinte; prima este o deceptie recunoscuta, cea de-a doua una inca nerecunoscuta.” in realitate, calitatile obiectului nu au nici o importanta: dorinta singura, mereu sfarsita in momentul indeplinirii, trebuie considerata ca fiind insuficienta.

Aceasta este o conditie mizera care se intampla omului prada dorintei. Se aseamana „cu Danaidele, care scot mereu apa pentru a-si umple butoaiele, cu Tantal, vesnic schimbat.” O singura cale ii este deschisa pentru a iesi din acest infern. Discriminarea epicuriana este fara fundament, iar intelepciunea carteziana care il sfatuieste „sa-si schimbe dorintele mai degraba decat ordinea lumii” nu este radicala. Nu ne eliberam de dorinte satisfacandu-le. Ele trebuie deci distruse. Astfel, morala lui Schopenhauer preconizeaza extinctia progresiva a dorintei, negarea „vointei”.
Aceasta lenta ascensiune spre indiferenta trece prin trei etape. Prima este contemplarea estetica, sursa a unei placeri punctuale, dezinteresate, straina de orice stimulent. Cea de-a doua este experienta morala a milei, cea care ne face sa intelegem intuitiv, cu identitatea profunda a indivizilor, torturile pe care supunerea fata de „vointa” le impune. Ascetismul, sau „mortificarea premeditata a vointei proprii”, constituie ultima etapa a renuntarii. Primenita din absenta, asceza implica detasarea de corpul care, ca obiectivare a vointei, „nu este in realitate decat negativa inclinatie incarnata si devenita vizibila”.

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH
Constantin Onofrasi

Lasa un comentariu