Despre arta de a iubi



 

Motto : „…iubirea nu este un sentiment de care sa se poata bucura oricine, indiferent de gradul sau de maturitate… Satisfactia in iubirea individuala nu poate fi atinsa fara capacitatea de a-ti iubi aproapele, fara curaj, iubire, credinta si disciplina. Intr-o cultura in care calitatile acestea sunt foarte rare, dobandirea capacitatii de a iubi ramane de asemenea, inevitabil, o realizare rara.
… Si intr-adevar, putem sa ne intrebam fiecare cate persoane care iubeau cu adevarat am cunoscut”.
(Erich Fromm – „Arta de a iubi”)

 

Inspirati fiind de una dintre cunoscutele carti ale psihologului Erich Fromm, vom puncta in cele ce urmeaza erorile de judecata – si nu numai – privind acest subiect, care apar adesea in societatea noastra, la facultate si in orice alte formari educationale.

Poate ca unii dintre voi ati observat adesea cum majoritatea oamenilor pleaca in primul rand de la aspectul de a fi iubiti ei insisi, nu de la aceea de a iubi mai intai pe ceilalti. Ei cauta cum sa fie iubiti, cum sa fie demni de iubire. Este demn de remarcat cum femeile se fac atragatoare cu ajutorul modei, iar barbatii isi doresc sa fie puternici, bogati, sa aiba o pozitie sociala, sa fie prezentabili etc.

In acest moment sentimentul iubirii apare de regula numai in fata unor oferte umane care se incadreaza in limitele posibilitatilor de schimb ale fiecaruia. Obiectul trebuie sa fie tentant ca valoare sociala si sa fie in acelasi timp interesat de persoana care il vede, de calitati, potentialiati.

La un moment dat, doi “straini” care se intalnesc pe strada, la cinema, la scoala, la munca si lasa sa cada „zidul” dintre ei, se vor simti dintr-o data apropiati.
Acest miracol al apropierii bruste este inlesnit adesea mai ales daca are ca punct de plecare atractia sexuala si consumul actului sexual. Iubirea de acest tip nu este de durata. Cele doua persoane ajung sa se cunoasca, relatia intima isi pierde farmecul, ca apoi sa apara conflictele, dezamagirile si plictisul sa ucida bucuria initiala.

Ne preocupam si suntem invitati de catre societate sa ne cream si sa ne metinem o imagine sociala, mai degraba decat sa fim noi insine. Nu este de mirare ca vor aparea dezamagirile si dorinta de a cunoaste alta persoana care speram sa fie pe placul nostru, pe care o atragem prin diferite modalitati sperand ca o sa ne placa si ea la randul ei. Cercul vicios continua…

Sa ne gandim acum la persoanele care recurg la alcoolism si droguri, la practicile orgiastice a unui individ in incercarea lui de a scapa de izolare. Se simte apoi si mai insingurat dupa trairea orgiastica sau dupa ce trece efectul drogurilor si este obligat sa recurga la aceasta solutie mai frecevent si mai intens.

Izolarea resimtita in el insusi, va duce la anxietate. Apar ganduri ca: daca sunt ca ceilalti, daca nu am sentimente sau ganduri care sa ma deosebeasca de ei, daca ma conformez ca obiceiuri, idei tiparelor grupului, sunt salvat de trairea infricosatoare a singuratatii. Ati vazut sau auzit deseori oameni care stau impreuna pentru ca si-au „unit singuratatile” ?

Cea mai raspandita eroare in iubire, este sa crezi ca a da, inseamna a renunta la ceva, a te priva, a face un sacrificiu. Caracterul de tip mercantil este dispus sa dea, doar daca primeste ceva in schimb; sa dea fara ca el sa primeasca, ar insemna pentru el ca a fost inselat. Alti oameni cred ca a da, inseamna a saraci si atunci cei de acest tip, refuza sa dea. Alti oameni fac o virtute din a da, fac un fel de sacrificiu – trebuie sa dea, tocmai pentru ca e dureros sa dea, virtutea constand din actul acceptarii sacrificiului.

O persoana care se ofera pe sine, ofera ceea ce are mai pretios, isi ofera viata. Nu inseamna ca-si sacrifica viata pentru celalalt, ci ii daruieste ceea ce este viu in el. Iubirea este o putere ce produce iubire, iar facultatea de a iubi ca un act de daruire depinde de gradul de dezvoltare al caracterului nostru. Ar trebui sa putem depasi dependenta de altii, narcisismul, dorinta de a ne exploata semenii sau de a acapara bunuri materiale.

Neintelegand faptul ca iubirea este un element activ, o putere a sufletului, multi isi inchipuie ca trebuie doar sa gasesti un obiect potrivit, dupa care totul merge de la sine. Un exemplu elocvent in aces sens il constituie cel al pictorului care vrea sa picteze, dar care in loc sa invete arta aceasta, sustine ca trebuie doar sa intalneasca obiectul potrivit si atunci va picta foarte bine cand il va gasi.

Daca cineva iubeste numai o singura persoana si nu manifesta decat indiferenta fata de toti ceilalti semeni ai sai, iubirea sa este un atasament simbiotic sau un egocentrism largit.

Iubirea pentru cel neajutorat, pentru cel strain, cel sarac, sunt inceputul iubirii fratesti. Numai iubirea ce nu serveste unui scop incepe sa produca iubire. Uneori ne este chiar mai usor sa facem un bine unui amic, coleg, o noua cunostinta – care pana la urma sunt niste straini, nu ei ne hranesc, nu sunt atat de mult alaturi de noi, dar ne dam seama mai tarziu ca nu valoram prea mult in ochii lor – decat sa-i intelegem si sa-i sprijinim cu adevarat pe cei care sunt si au fost mereu alaturi de noi un timp indelungat, si pe care sustinem ca-i iubim. De ce facem asta? Poate ca actionam astfel deoarece avem impresia in subsidiar, ca la un moment dat serviciile facute acelor amici ne vor fi rasplatite. Fata de cei apropiati nu avem mereu un comportament adecvat, le pretindem mereu cate ceva, deoarece avem falsa impresie ca totul ni se cuvine si ca este dreptul nostru ca acea persoana sa fie alaturi de noi pentru totdeauna.

Acum, sa luam ca exemplu iubirea materna. Cea mai mare realizare a iubirii materne nu ar trebui sa constea in iubirea pentru copilul mic, ci pentru copilul in crestere. Marea majoritate a mamelor sunt mame iubitoare atata timp cat copilul este mic si dependent de ele. Se vehiculeaza de foarte mult timp faptul ca iubirea parintilor pentru copii este neconditionata.

Prin neconditionare, aici, intelegem faptul ca acest tip de iubire nu urmareste vreun scop, interes, nu este o tranzactie de genul cerere si oferta. Insa, conditionarea apare tocmai din interior, la modul ca, mamele isi iubesc copiii pentru ca sunt o parte din ele; cu alte cuvinte se iubesc tot pe ele insele; este vorba de acel narcisism subtil care induce in eroare iubirea neconditionata. Este mai usor sa iubim propriul copil (carne din carnea noastra, decat pe copilul celei mai bune prietene in care nu recunoastem nimic din noi).

Spre deosebire de femei, barbatii nu simt la acel nivel de intensitate iubirea fata de noul nascut. Barbatii, incep sa isi iubeasca mai mult copilul abia cand acesta incepe sa creasca, cand observa ceea ce el poate deveni, iubesc copilul in crestere, ii vad potentialitatile si il ajuta sa-si dezvolte aceste potentialitati. Capcana care se intrevede insa, este aceea ca tatii ajung si ei la o iubire conditionata daca vad ca acel copil nu le indeplineste asteptarile. Ii iubesc atata timp cat cei mici merg pe traseul predefinit de ei. In clipa in care copilul ajuns tanar decide altfel, tatal (daca nu a ajuns la un nivel ridicat de intelegere) isi opreste intrinsec “iubirea” si incep certurile si rebeliunea tanarului care nu mai este inteles.

Iubirea reala, asa cum o vede Erich Fromm este o activitate ce implica grija, responsabilitate, respect, cunoastere; grija pentru viata si dezvoltarea celui iubit. Nu este un „afect” in sensul ca suntem afectati de catre cineva, ci o nazuinta activa catre dezvoltarea si fericirea omului iubit, cu radacini in propria noastra capacitate de a iubi. Activitate pentru ca, daca iubim, suntem intr-o stare de continua preocupare pentru persoana iubita si nu numai pentru persoana iubita; dorim ca persoana iubita sa se dezvolte si sa se desfasoare pentru propriul ei bine si pe propriile sale cai, si nu pentru a ne servi pe noi.

In iubirea de cuplu, subiect de prim interes, nu exista profunzime in trairea persoanei celeilalte. Daca ar putea simti nemarginirea fiintei de langa el, daca ar putea contribui la dezvoltarea continua si fericirea persoanei iubite, cele doua persoane nu si-ar mai parea atat de familiare si nu ar interveni monotonia.

In mintea majoritatii, atractia sexuala se leaga de ideea de iubire si  se ajunge cu usurinta la concluzia gresita ca se iubesc unul pe celalalt, cand de fapt ei doar se doresc unul pe altul fizic. Dorinta sexuala poate fi stimulata de frica de singuratate, de dorinta de a cuceri sau a fi cucerit, de vanitate, de dorinta de a rani, de a distruge, dupa cum poate fi stimulata si de iubire.

In iubirea erotica, exista un exclusivism ce lipseste in iubirea frateasca (de oameni) si cea materna. Frecvent, exclusivismul iubirii erotice, este interpretat ca semn al unui atasament posesiv. Insa, doi oameni care se „iubesc” si nu simt iubire pentru nimeni altcineva, isi intretin egocentrismul in doi: se identifica unul cu celalalt si isi rezolva problema izolarii largind individul singular la doi. Traiesc o depasire a izolarii, dar sunt izolati de restul omenirii si instrainati de ei insisi.

Atunci, intrebarea care se pune este: cum sa iubim sau cum stim ca iubim? Fromm spune foarte clar cum pierdem din vedere un factor important din iubirea erotica, precum cel al vointei.

Sa iubesti pe cineva nu este doar un simtamant puternic, ci este si o decizie, o judecata, o promisiune. Un simtamant vine si se duce. Cum pot eu sa consider ca va ramane pentru totdeauna, daca actul meu nu implica judecata si decizie? Buna intrebare! Cati dintre noi ne-am angajat cu adevarat intr-o relatie? Cati dintre noi nu am rostit cel putin o data in ceea ce priveste soarta unei relatii: „se poate intampla orice”, „nu stii ce se poate intampla”?
Aceasta inseamna fuga de angajament din respectiva relatie, fuga de a ne dedica total ei, frica de a ne cunoaste total (in esenta) atat pe noi cat si pe celalalt.

Pentru ca iubirea este un act de vointa si angajare, atunci actul de vointa garanteaza continuitatea iubirii.

Sa trecem acum la iubirea fata de noi insine.
In iubirea de sine, apare eroarea logica frecventa cum ca iubirea pentru ceilalti si iubirea pentru noi insine s-ar exclude reciproc. Daca este o virtute sa ne iubim aproapele ca pe o fiinta umana, trebuie sa fie o virtute sa ne iubim pe noi, deoarece suntem si noi o fiinta umana. Iubirea pentru propria noastra integritate si unicitate, iubirea si intelegerea pentru noi insine, nu pot fi separate de respectul si iubirea pentru un alt individ.

In viata cotidiana, ati auzit deseori stereotipul: esti un egoist, te iubesti doar pe tine, la mine nu te gandesti! Este egoist din partea ta sa te gandesti doar la binele tau! Dar nu este egoist din partea lui x sa doreasca ca y sa se gandeasca numai la x?
Pentru a nu se mai face confuzii, sa analizam putin ce reprezinta intr-adevar omul egoist.

Persoana egoista se intereseaza numai de ea insasi. Vrea totul pentru ea insasi, nu are nici o placere in a da, ci numai in a lua. Egoismul si iubirea de sine sunt departe de a fi identice, ele sunt opuse. Egoistul nu se iubeste pe sine prea mult, ci prea putin. El se uraste pe sine. Nefericit si anxios, prea mult preocupat de el insusi, este de fapt atat de sarac incat nici nu poate privi in jurul sau la ceilalti. Nu ar fi atat de egoist daca ar avea de unde sa dea; si pentru ca nu are nimic de daruit, este preocupat atat de mult de el insusi ca sa agoniseasca in incercarea de a compensa incapacitatea sa de a se ingriji intr-adevar pe sine.

Un exemplu usor de inteles ar fi sa comparam egoismul cu preocuparea exagerata pentru altii: o mama prea plina de solicitudine. Desi crede constient ca isi iubeste mult copiii, ea are de fapt o ostilitate adanc reprimata fata de obiectul preocuparilor sale. Este preocupata nu pentru ca ar iubi copilul prea mult, ci pentru ca trebuie sa-si compenseze incapacitatea de a iubi. Este egoista insasi in ideea de a nu-i lasa liberi pe copii, monitorizandu-le orice miscare si certandu-i pentru orice gafa sub pretextul unei mame grijulii.

Pe strada, la televizor, in discutiile cu amicii, am auzit de atatea ori cliseul : „daruiesti/ajuti, ca sa te simti tu bine”. Din cauza unei tristeti (sau ignorantei), lipsei de incredere, adanc inradacinata in fiinta umana, oamenii au incetat sa mai creada in ei insisi, in existenta oamenilor buni pe pamant.

Rezultatul? Au imprastiat in lume lipsa lor de incredere  sub forma acestei esente: nu este posibil din partea unui om sa faca un bine fara o motivatie intrinseca, absconsa.
„Dar daca ne daruim pe noi insine, cine sa mai ramana pentru a primi recompensa?” Pentru ca, daca ma daruiesc pe mine insumi, cu toata fiinta mea,  nu vreau nimic in schimb si nici nu am nevoie sa umplu vreun gol sufletesc folosindu-ma de tine. Pentru ca altfel, ar trebui sa iau si nu sa dau…

In zilele noastre, relatiile sunt de fapt determinate in cel mai bun caz, de principiul corectitudinii: „iti dau tot atat cat imi dai”, in bunuri materiale, cat si in iubire. Trebuie sa ajungi sa depasesti egoismul pentru a ajunge sa faci distinctie intre o relatie corecta si o relatie de iubire.

Huxley spunea ca „fericirea omului este astazi sa se distreze”. Insemnand sa aiba placerea de a consuma, de a ingurgita bunuri, imagini, mancare, bautura, tigari, oameni, lecturi, carti, filme, toate acestea fiind consumate, inghitite. Caracterul nostru este programat sa schimbe si sa capete, sa dea la schimb si sa consume toate obiectele materiale cat si cele spirituale. Robotii nu pot iubi, dar pot oferi la schimb „pachetul lor de personalitate” si pot spera la un targ bun.

Acest fapt se constata foarte bine si in conceptia despre casatorie: el trebuie sa fie intelegator si sa-i laude mancarea si aspectul fizic, ea sa-l asculte cu atentie cand vorbeste despre necazurile lui, fiecare incercand sa-l faca pe celalalt sa se simta bine. In spatele acestor fapte se afla gasirea unui refugiu in fata sentimentelor singuratatii care ar fi altfel insuportabil.

Doi oameni incheie o alianta impotriva lumii si acest egocentrism in doi este luat drept iubire si relatie intima.

Cea mai raspandita forma a unei pseudo-iubiri este numita „iubire sentimentala”. Ea este resimtita numai in fantezie si nu in relatia de aici si acum cu o alta persoana reala. Aceasta forma o gasim in surogatul de satisfactie afectiva resimtit de consumatorul filmelor de dragoste, telenovelelor, al povestilor de dragoste din reviste si al cantecelor de dragoste. Pentru multe cupluri, urmarirea acestor povesti de dragoste pe ecran este singura ocazie in care simt iubire, dar nu unul pentru altul, ci impreuna ca spectatori ai „iubirii” altora. Imediat ce revin la relatia concreta dintre doi oameni reali, ei devin reci.

Alta eroare frecvent intalnita: iubirea ar presupune neaparat absenta oricarui conflict.

Conflictele reale dintre doi oameni, cele care nu servesc doar ca acoperire sau proiectie, ci sunt traite la nivelul profund al realitatii interioare careia ii apartin, nu sunt distructive. Duc la clarificare, produc un catharsis din care ambele persoane ies cu mai multa cunoastere si forta.

V-ati intrebat vreodata de ce oamenii proiecteaza? De ce transfera realitatea lor interioara asupra celorlalti? Pentru ca nu sunt sinceri nici cu ei insisi, nici cu ceilalti. Si le este greu sa recunoasca acest lucru. Este  un automatism de care nu se pot elibera, daca nu-l constientizeaza.

Iubirea reala este posibila numai daca doua persoane vorbesc una cu alta din centrul existentei lor, deci daca fiecare dintre ele se simte pe sine insasi din centrul existentei sale. Numai aceasta „experienta centrala” este o realitate umana, numai aici este viata cu adevarat, numai aici se gaseste baza pentru iubire.

Practicarea artei de a iubi cere disciplina, concentrare, rabdare, preocupare pentru stapanirea acestei arte si in sfarsit, credinta.

Omul modern are excesiv de putina disciplina in afara muncii sale. Cand nu munceste, vrea sa trandaveasca, sa piarda vremea sau “sa se relaxeze”. Trandaveala este in mare masura o reactie la rutinizarea vietii, pentru ca omul este fortat sa-si cheltuiasca energia 8 ore pe zi in scopuri care nu sunt proprii ale lui, intr-un mod care nu este al lui propriu, ci prescris pentru el de ritmul muncii, el se revolta si revolta sa capata forma unui indulgente infantile fata de el insusi.

Concetrarea – cultura noastra duce la un mod de viata neconcentrat si difuz. Faci mai multe lucruri deodata: citesti, asculti radio, vorbesti, fumezi, mananci, bei. Esti consumatorul cu gura larg deschisa, gata sa inghita orice: imagini, bauturi, cunostinte.

Aceasta lipsa de concentrare devine evidenta in dificultatea de a fi singuri cu noi insine. Sa stea linistiti fara sa vorbeasca, fara sa fumeze, fara sa citeasca, fara sa bea este ceva imposibil pentru cei mai multi oameni. Ei devin nervosi, agitati si trebuie sa faca ceva cu mainile, cu gura. Fumatul este unul din simptomele acestei lipse de concentrare : ocupa gura, mainile, urechile, nasul.

Rabdarea – omul de astazi crede ca pierde ceva – si anume timp – daca nu face lucrurile repede. Dar nu stie ce sa faca cu timpul pe care il castiga; nu stie decat sa si-l omoare.

Preocupare pentru stapanirea acestei arte – daca arta nu este o preocupare majora pentru el, ucenicul va fi in cel mai bun caz un diletant, dar nu va deveni niciodata maestru. Invatarea unei arte nu incepe direct, ci oarecum indirect. Trebuie invatate o multime de alte lucruri, aparent fara legatura, inainte de a incepe cu arta insasi.

Pentru deprinderea concentrarii: sa inveti sa stai singur cu tine insuti, fara sa citesti, fara sa asculti radio, fara sa fumezi etc. Sa fii in stare sa te concentrezi inseamna sa fii singur cu tine insuti. Daca sunteti atasati unei alte persoane pentru ca nu puteti sta pe propriile voastre picioare, acea persoana poate ca va salveaza viata, dar relatia cu ea nu este o relatie de iubire. In mod paradoxal, capacitatea de a fi singur este conditia capacitatii de a iubi.

Trebuie sa ne concentram pe tot ceea ce facem, indiferent daca ascultam muzica, citim, stam de vorba sau admiram un peisaj.

De evitat conversatiile banale, triviale si compania proasta. Prin conversatie triviala se intelege discutiile in clisee pe care le poarta oamenii si nu pun inima in ceea ce spun, care palavragesc in loc sa vorbeasca si care sustin opinii cliseu, in loc sa gandeasca. Compania proasta priveste nu doar oamenii viciosi a caror influenta este distructiva si deprimanta, ci si compania unor „zombii”, a unor oameni al caror suflet este mort, chiar daca trupul le este viu.

Nu poti invata sa te concentrezi fara sa devii sensibil la tine insuti, sa fii constient de toate starile tale si sa nu le mai gasesti o gramada de explicatii rationale.

Sa obtii obiectivitatea de a vedea oamenii asa cum sunt si de a putea separa aceasta imagine obiectiva de imaginea provenita din propriile dorinte sau frici. Facultatea de a gandi obiectiv este ratiunea; atitudinea emotionala subiacenta ratiunii este smerenia. Sa fii obiectiv, sa-ti folosesti ratiunea este posibil numai daca ai capatat o atitudine de smerenie, daca ai lasat in urma visul infantil ca ai putea fi atoatestiutor si atotputernic.

Credinta – numai persoana care crede in ea insasi este capabila sa creada in altii. Sa crezi in alta persoana, inseamna sa fii sigur de seriozitatea sa, de esenta sa, de iubirea sa. Sa ai credinta presupune sa ai curaj, sa fii capabil sa-ti asumi un risc, sa fii gata sa accepti suferinta si dezamagirea.

Oricine pune accentul pe siguranta sau pe securitate drept conditii primare ale vietii, nu poate avea credinta; oricine se inchide intr-un sistem defensiv in care distantarea si posesiunea sunt mijloacele securitatii, se transforma pe sine intr-un prizonier.

Credinta poate fi exersata in orice moment. Iti trebuie credinta ca sa cresti un copil, iti trebuie credinta ca sa adormi, ca sa incepi sa lucrezi la ceva. Insa toti suntem obsinuiti sa avem acest gen de credinta. Cine nu o are, sufera de hiperanxietate pentru copilul lui sau de insomnie sau de incapacitatea de a face o munca productiva, are retineri in fata oricarei apropieri de cineva ori este ipohondru etc.

Sa tii la propria ta judecata despre o persoana, chiar daca opinia publica sau anumite fapte neprevazute o contrazic, sa tii la convingerile tale chiar daca ele nu sunt in general acceptate – toate acestea cer credinta si curaj.

Ai deveni incapabil de a fi intr-o relatie activa cu persoana iubita daca ai fi trandav, daca nu ai fi tot timpul intr-o stare de constienta, de alerta, de activitate. Somnul este singura situatie potrivita inactivitatii. Sa fii complet „treaz” este conditia ca sa nu fi plictisit sau plicticos si aceasta consituie una din principalele conditii pentru a iubi. Sa fii activ in gandire, in sentimente, sa ai ochii deschisi si urechile atente, sa eviti lenea interioara si lacomia, este alta conditie necesara in practica artei de iubi.

Lasand la o parte tulburarile neurotice in iubire, legate de atasamentul fata de unul dintre parinti, „unirea singuratatii”, interesele sociale etc, si avand in vedere cele expuse mai sus, ajungem la esenta acestor probleme: toate problemele omenirii isi au radacina in lipsa de iubire si de credinta/incredere per ansamblu, a omului.

Alte probleme ale oamenilor care par fara nici o legatura cu aceste doua elemente, sunt derivate din acestea. Lipsa lor duce la suferinta, la cinism, la tot felul de manifestari a fricii, la conflicte interioare pe care nu stiu cum sa le rezolve. Este greu sa recunoastem fata de noi insine ca nu iubim, este greu sa recunoastem ca suntem falsi, ca nu suntem atat de grozavi pe cat credem, dar staruim intens sa dam vina pe altii pentru ceea ce suntem noi. Este nevoie de curaj si de onestitate pentru a pune capat iluziilor.

Pana nu se construiesc si pana nu se dezvolta aceste doua elemente, orice altceva ce ar putea duce la imbunatatirea starii psihice, fizice, spirituale  nu vor fi decat niste paleative de scurta durata care ii vor tine pe oameni pe linia de plutire o perioada de timp, ca apoi sa isi reia suferinta de la inceput.

Incheind sinteza despre iubire, aducem in atentie versurile lui Nichita Stanescu care a intuit paradoxul subtil expus mai sus:

„Ei dormeau.
Ei se nasteau dormind;
strigat prin somn cadeau cuvintele
nascandu-i din ultima silaba.
Cresteau dormind, se indragosteau dormind
si nunta si-o celebrau in somn.
Intemeiau asezari de cuvinte, in somn.
Femeile lor nasteau in somn,
iar ei, cu totii, imbatraneau in somn
si mureau astfel”.

Un raspuns pentru “Despre arta de a iubi”

  1. alexandra alexandru says:

    frumos si real ,,,MULTUMESC

Lasa un comentariu