Cum ne speriem copiii de mici?

 

Cum ne speriem copiii de miciScriitoarea Michiela Poenaru descrie in ghidul pentru parinti „Eu te-am facut, eu te omor” comportamentele daunatoare ce cauzeaza efecte nocive la majoritatea copiilor. Aceasta carte nu se adreseaza parintilor care au convingerea ca ei sunt prea perfecti ca sa mai schimbe ceva in conceptiilor lor sau prea batrani ca sa mai schimbe ceva in prejudecatile lor vis-a-vis de cresterea nepotilor, ci celor care doresc sa fie apropiati sufleteste de copiii lor.

Unii copii ascund multe lucruri fata de parintii lor. Parintii afla si izbucneste scandalul. De ce copiii isi mint parintii?

Raspunsul este simplu – de frica. Copilului ii este teama ca, daca iti va spune sau va face un anumit lucru, tu, parintele, vei deveni nervos, vei tipa, il vei certa; poate ca, daca iti sta in obicei, il vei bate, ii vei impune un lung sir de interdictii si asa mai departe.

De fapt, din cauza ta te minte copilul. Din cauza felului in care reactionezi la ce ar avea el sa-ti spuna.

Copilul te cunoaste. Stie ce-ti place si ce nu.
Si stie si cum reactionezi cand ceva nu-ti place. Si atunci, copilul, pentru a evita un scandal, pentru a te menaja de fapt pe tine si pentru a se menaja si pe sine – minte. Mai devreme sau mai tarziu, tu afli ca te-a mintit si scandalul e gata: “De ce minti? Asa te-am invatat eu?” Ei bine, ai sa razi, dar chiar asa l-ai invatat tu, parintele, sa se poarte, prin reactiile pe care le-ai avut.”

Ce se va intampla data viitoare cand se va ivi o situatie similara? Va cauta sa te minta si mai bine, ca poate n-o sa te prinzi niciodata.

Daca tu vei fi intotdeauna bland si intelegator, indiferent de ce iti spune copilul tau, cu timpul va renunta sa te mai minta.

Un exemplu elocvent in care te poti regasi chiar tu:

„Ioana are 24 de ani si este profesoara de limba franceza. (Suntem in anul 1999.) Mama ei ii cere imperativ ca la lasarea intunericului sa fie in casa, sa nu iasa in oras cu nimeni, nici cu fete, nici cu baieti, pe motiv ca o fata cuminte nu face asa ceva. Ioana are cu totul alte conceptii de viata: vrea sa iasa cu tineri de varsta ei la plimbari, la teatru, la cinematograf, la restaurant, sa stea pur si simplu de vorba cu colegii si cu prietenii ei si nu intelege cum asa niste indeletniciri nevinovate pot fi trecute la capitolul „preocupari de femeie usoara“.

Si pentru a isi trai totusi viata cat de cat in acord cu propriile-i dorinte si preferinte, Ioana nu a gasit alta solutie decat aceea de a-si minti mama. Inventa tot felul de chestiuni gospodaresti sau legate de serviciu, pentru a-si pastra mama cat de cat multumita, atunci cand intarzia sa vina acasa. Si in loc sa fie doua fiinte apropiate, doua prietene, mama si fiica erau ca doua inamice. Ioana era foarte nefericita ca trebuia sa-si minta mama, caci o iubea foarte mult. Dar ce ar fi putut sa faca? Iar mama era foarte nefericita ca fiica ei nu era asa cum voia ea, mama, sa fie – foarte cuminte, adica sa nu intre in vorba cu nimeni, sa nu aiba nicun fel de alta preocupare decat serviciul si casa.”

Fiica va alege sa ascunda realitatea fata de mama sa, pentru ca aceasta are probleme pe care nu decide sa le rezolve. Asta in cazul in care stie ca exista o problema. Mama presupune ca procedeaza foarte bine, atat pentru linistea proprie, cat si pentru siguranta fetei, dar in acest caz vorbeste frica dansei de a nu se trezi cu fiica insarcinata. Si astfel, fiica este obligata sa ascunda ceea ce face fata de mama, pentru a se proteja pe sine.

„Conceptiile de viata ale mamei au fost o teribila bariera intre cele doua femei – mama si fiica. In loc de imbratisari – au fost distante si ascunzisuri lungi si reci; in loc de comunicare, de stat de vorba – taceri, taceri, taceri. Daca fiica indraznea sa deschida gura si sa spuna ceva de genul „Toti tinerii de varsta mea au prieteni, prietene, ies in oras“ etc, raspunsul era de ani si ani acelasi: „Da, dar tu nu ai voie, nu trebuie sa ma faci de ras, tu trebuie sa fii o fata cuminte!“ Ce poti face intr-o asemenea situatie? Sa te izolezi si sa renunti la propriile conceptii de viata si la propriile dorinte pentru a nu-ti supara mama? Sa te certi cu propria mama, producand cine stie ce consecinte? Sau sa ii spui mamei exact ce vrea ea sa auda – si pentru asta sa minti? Greu de luat o decizie. Ioana a ales ultima varianta.”

Daca stii ca propriul copil te minte cauta sa te schimbi tu, parintele.

Copilul va continua sa distorsioneze realitatea pentru ca parintele obisnuieste sa reactioneze deseori nervos si intolerant. Nu poti sa pretinzi ca vei castiga sinceritatea fiului tau prin comenzi de genul: “Nu mai minti!”, “Stai aici, ca ma faci de ras!”. Prin urmare, aici nu este vorba despre preocuparea fata de binele copilului, sa intelegem ce probleme are (daca are) si sa gasim solutii, ci despre imaginea pe care parintele doreste sa si-o mentina fata de alti adulti sau fata de sine insusi.

Parintele este preocupat in mare masura de propria liniste intelectuala si sufleteasca, sa nu aiba prea multe deranjuri si neplaceri venite din partea copilului – numind acest lucru grija parinteasca. Parintele face multe actiuni pentru confortul sau psihic, nu pentru ca acela ar fi neaparat binele copilului. Cine voieste ca pe viitor sa-si apropie fiul sau fiica, trebuie ca mai intai sa-i arate acestuia o constanta intelegere si blandete. Fara ele nu se poate!

De ce parintii isi infricoseaza copiii?
„Exista parinti care nu se pricep sa-si creasca si sa-si controleze copiii decat prin frica si teroare. Asa stiu ei sa se impuna in fata copiilor. Acesti parinti au o problema foarte serioasa. Daca n-o constientizeaza la timp si nu lucreaza temeinic asupra ei, practic isi pierd copiii. Pierdere in sensul ca asa o distanta se asaza intre ei, incat parinte si copil devin doi straini.

Parintele are datoria de a nu isi infricosa copilul.
Renunta la cuvintele si gesturile care infricoseaza. Frica si teroarea nu-ti vor aduce respectul copilului tau, cu atat mai putin dragostea lui. Tu, ca adult, ce sentimente ai putea avea fata de cineva care iti provoaca frica?

Cine apeleaza la gesturi de infricosare si agresari gestuale sau verbale, are un respect de sine scazut. Si nici din punct de vedere rational nu putem spune ca sta prea grozav. O persoana a carei logica functioneaza isi da seama ca violenta genereaza violenta; gesturile de acest tip nu vor oferi niciodata rezultatul pe care dorim sa-l obtinem. Si stim ca pe termen lung – mai ales din experientele propriei familii extinse, ale altora sau din carti, familia de basm la care tot suntem invatati sa visam, nici nu poate exista avand in vedere comportamentele pe care le afisam.

Familia ideala nu exista! Incetati sa mai visati la ea, pentru ca va creeaza doar neplacere, vinovatie si foarte multa tristete. Fiti prezenti! Fiti prieteni cu proprii copii! Este eronat sa prespunem ca dupa ce vor creste copiii ne vom intelege mai bine cu ei. Este eronat sa speram ca, dupa ce ne-am indepartat cu succes copiii de noi, ei vor veni mai tarziu sa ne imbratiseze si sa ne spuna ca ne iubesc si sa doreasca sa ne viziteze cu adanca dragoste si caldura sufleteasca, dupa ce s-au casatorit. Nu, n-o vor face. Daca vin, si cand vor veni, o vor face intotdeauna din obligatie!

Fiecare situatie si experienta prin care trecem in aceasta existenta si pana cand vom deceda, ne scoate la iveala lipsurile, calitatile si problemele, ranile de care inca suferim.

Renuntand la aceste practici nocive, parintele reuseste sa devina mai bun, in primul rand ca om, apoi mai bun pentru a fi sprijin vlastarului sau. Prin acest sprijin, parintele ii va oferi copilului mediul necesar unei dezvoltari armonioase.

Inceputurile infricosarii:

Cum isi infricoseaza parintii copiii? In felurite moduri. Prin gesturi, prin cuvinte, prin tonul folosit. Agresandu-i fizic si/sau psihic.

  • Agresivitatea fizica, incepand cu ridicarea mainii in semn de avertizare si terminand cu trasul de urechi, scuturarea copilului si bataia, probabil ca infricoseaza cel mai tare.
  • Agresiunea psihica este la fel de rea ca si cea fizica. Poate uneori e chiar mai distructiva. Daca, sa zicem, de bataie te poti feri, fugind, cum sa te feresti de amenintarea mamei ca se sinucide daca nu te mariti cu cel pe care ti l-a ales ea? Poti sa fii la sute de kilometri de mama ta, dar aceste amenintari tot iti macina sufletul si mintea.

Sunt des folosite expresii care transmit agresivitate, de genul:

  • iti dau una de nu te vezi;
  • iti rup urechile;
  • na, ca sa ai de ce sa plangi – si copilul primeste (inca) o palma.


In parc, cand copilul nu vrea sa lase joaca si sa plece acasa, refrenul parintilor este: Te las aici si plec. Copiii mici traiesc o mare spaima cand mama sau tata le spune asa ceva. Frica paralizanta de abandon pe care o simt copiii cand sunt amenintati astfel poate avea urmari serioase.

Afirmatii de genul: Nu mai vorbesc cu tine! sau Nu te mai iubesc! – folosite atat de usor de parinti in relatia cu proprii copii – ii infricoseaza pe cei mici. Aceste cuvinte au o cu totul alta rezonanta in sufletul copilului decat in sufletul celui care le rosteste si stie ca nu e asa. Ele produc spaima, nesiguranta, suferinta. Ele de asemenea transmit ideea ca dragostea parinteasca este una conditionata, folosita ca moneda de schimb, cand de fapt nu este deloc asa.”

Talentul tatilor este acela de a intra in silenzio stampa pe timp nedefinit fara nici un fel de lamurire (probabil pana acesta este convins ca tratamentul aplicat l-a chinuit destul pe fiul sau fiica lui). Astfel de comportamente sunt pur si simplu socante pentru puiul de om care nici macar nu are in ce fel sa se apere de aceasta agresivitate tacita si nici nu poate sa inteleaga ceea ce se petrece.

Dragostea parinteasca ar trebui sa fie neconditionata. Din pacate, exista multe cazuri in care nu este asa. Parintii isi educa copiii in spiritul datoriei: datori ca au fost nascuti de catre ei, datori ca apa, hrana si adapostul le-au fost puse la indemana tot de catre ei. Cand au venit pe lume, acei copii au contractat deja o multime de datorii. Cata vinovatie, povara si chin trebuie sa fie incrustate pe chipul si in sufletul acelor copii care au fost crescuti avand convingerea ca datoria lor majora (si morala!), pentru care respira aerul acestei planete, este sa aiba grija (in traducere, sa le fie sclavi) de acei parinti “generosi” ca le-au dat viata! Cata cruzime!

„Pare ca forma de agresiune psihica cea mai utilizata este aceea indusa de tonul vocii. Foarte des aud la parinti un ton complet nepotrivit atunci cand vorbesc cu copiii lor – fie ridicat, fie autoritar, fie imbibat intr-un repros, fie de sef care le stie  pe toate („mananca intai mamaliga si dupa aia branza!“ – dar poate copilului ii place sa manance in alta ordine felurile de mancare din farfurie).

Toate acestea – cuvintele, tonul, privirea, gesturile – pot infricosa.”

Ni s-a indus ca primul impuls atunci cand copilul nostru greseste sau face cate o nazbatie, trebuie sa fie o izbucnire nervoasa, deseori disproportionata in raport cu ceea ce s-a intamplat si, poate chiar sa-l tragem de urechi in timp ce tipam la el. Dar, cand noi ca parinti gresim sau spunem ceva care se dovedeste a fi incorect, nu suntem in stare sa ne retragem cuvintele sau sa ne cerem scuze. Unii adulti nu stiu sa spuna Te rog frumos… cand le cer ceva copiilor (sau chiar prietenilor lor), in timp ce  cuvantul Multumesc! lipseste cu desavarsire din dictionar. Copilul care nu aude aceste cuvinte de pe buzele parintilor lui, va avea retineri o perioada foarte lunga de timp in a le pronunta el insusi. Fapt ce ii va aduce, de asemenea, neplaceri si dificultati in viata personala si in prieteniile sale.

 

„Uitati-va cum reactioneaza in general parintii cand un copil varsa mancare pe masa sau pe haine; sau scapa ceva pe jos si acel ceva se sparge. De cate ori ati auzit in asemenea situatie ca parintele, mangaindu-l bland pe cap pe copil, sa-i spuna: Nu-i nimic, se mai intampla! Lasa ca spal eu (sau curat etc)?

Regula este, dimpotriva, ca in asemenea situatii sa iti certi zdravan copilul! Si eventual sa-i dai si vreo doua palme… ca sa fie mai atent data viitoare!”

Un alt exemplu:

„Pe o terasa mica, la mare. Toate mesele ocupate. La o masa, o fetita de vreo trei ani se juca cu aparatul de filmat al parintilor. Atata s-a jucat, ca l-a scapat pe jos. S-a facut o liniste mormantala. Numai vaietele valurilor se mai auzeau. Se simtea in aer cum toata lumea astepta ca mama sau tatal fetitei sau amandoi sa reactioneze – sa tipe, sa o certe pe micuta, macar un „ce-ai facut!?“ Dar, spre uimirea si… dezamagirea tuturor, parintii nu au zis nimic. Mama a ridicat pur si simplu aparatul de jos si l-a pus pe masa ca si cum ar fi fost o jucarioara neinsemnata. 

*

As vrea sa intalnesc mai multi parinti de acest fel. Cei despre care relatez aici au stiut ca, odata ce i-au permis copilului sa umble cu aparatul, urmau sa-si asume si riscul ca fetita sa scape aparatul pe jos.

*

Intr-o sectie de politie s-au prezentat o mama cu fiica ei, care avea in jur de 15 ani. Venisera sa-si faca fata o noua carte de identitate, caci pe cea pe care o avusese o pierduse. Cat a stat la coada, mama, de cate ori a deschis gura, i-a reprosat fetitei ca e cascata, ca e vai de capul ei, ca uite cum pierd ele acuma atata timp la politie din cauza ca nu a fost ea atenta… Fata avea un aer supus si prin fiecare por al fiintei sale spunea:
„Vai, mama, iarta-ma ca-ti pricinuiesc asa neplaceri!“. Avea un aer spasit si, prin privire, prin intreaga atitudine, se straduia din rasputeri sa castige bunavointa mamei. Cand a fost asezata pe scaun pentru a fi fotografiata, lua o anumita pozitie, dupa care cauta intrebatoare privirea mamei, sa vada ce zice – e bine sau nu… Si mama a zis de nenumarate ori ca nu e bine, ba bretonul, ba zambetul, ba barbia…

*

Se vedea la biata fata ca era apasata de nemultumirea aceea profunda a mamei si nu stia cum sa faca s-o imbuneze. Si se mai vedea ca ar fi dat orice pentru ca mama sa fie multumita de ea.”

 

Este deosebit de dificil sa fii un parinte bun. Mai intai, trebuie sa muncesti cu tine sa fii bun, ca om. Este dificil sa fii mereu atent la tonul folosit in discutiile cu copiii tai? La gesturile pe care le faci sau cuvintele folosite? Munceste mai mult cu tine, ca om. Aceasta inseamna evolutia: intr-o prima etapa, sa indepartezi tarele personale, sa fii prezent si sa nu te lasi dominat de primul impuls. Parintii nu ar trebui sa tipe la copii, sa le comande, sa-i ameninte si sa-i loveasca.

Aceste manifestari sunt primitive, fara sens pentru copii si umilitoare si nu au nici o legatura cu educatia si cu iubirea parinteasca. Si chiar daca in momentele in care suntem obositi si iritati nu actionam in cel mai potrivit mod, faptul ca ne cerem scuze dupa ce ne revenim la parametri optimi sau anuntam in prealabil ca ne aflam intr-o pasa proasta, conteaza foarte mult. Vrem sa fim parinti buni? Trebuie sa ne intrebuintam capacitatile la modul cel mai serios. Fara acest lucru, nu se poate.

De fiecare data cand un parinte tipa sau il loveste pe copil, acest fapt tradeaza un esec al lui ca om. De ce ca om? Pentru ca suntem deosebit de atenti atunci cand in fata noastra se afla un adult. Desi am dori sa-l dam cu capul de pereti pentru ca ne-a enervat ingozitor sau pentru ca ne-a jignit/agresat virulent sau cine stie ce motiv de cearta s-a iscat, nu o facem –  cel putin unii dintre noi. Ne controlam, reprimam, depunem un efort urias ca sa intelegem de ce s-a intamplat ce s-a intamplat, daca noi insine am muncit pe branci in dezvoltarea noastra personala intr-un final vom da dovada de intelegere, s.a.m.d.

Dar, parintele ridica mana asupra copilului pentru ca el stie ca acesta este prea slab ca sa i-o intoarca. Ca adulti putem face fata cat de cat unui alt adult agresor: tipam si noi, trantim usa, plecam pur si simplu de la masa sau ii spunem in mod direct faptul ca e rau, etc. Dar, ce arme de autoparare poate avea la indemana un copil mic?

Din punct de vedere uman, consecintele lipsurilor parintelui vor fi vizibile in educarea propriului copil. Indiferent de cauzele pentru care parintele sufera de acele deprinderi nocive sau rani interioare, ele nu-l absolva de faptul ca a decis sa dea nastere in acele conditii unei fiinte, inainte de a se preocupa de propria sanatate psihica sau spirituala. Necunoasterea nu-l abroga de efectele deciziilor sale constiente sau inconstiente.

 

Sa-ti controlezi copilul prin frica este ceva inuman. Sa te simti puternic, autoritar, transmitand frica – este nedemn pentru un parinte, intrucat parintele este chemat ca, dimpotriva, sa-si ocroteasca copilul si sa-i ofere confort psihic, afectiv, fizic.