Cum isi educa psihoterapeutii proprii copii?



Este adesea dificil sa poti sa aplici ceea ce ai invatat indiferent de domeniul de activitate in care esti implicat. Este mai dificil atunci cand este vorba despre un domeniu precum psihologia, si, mai mult de atat, cand este vorba despre psihologia copilului si tocmai copilul propriu este implicat.

Fiecare specialist in domeniul psihoterapiei copilului se confrunta cu dificultati in ceea ce priveste educarea copilului sau.

Ce se intampla in interiorul unui asemenea specialist? Care sunt temerile sale? Care sunt solutiile lui? Toate aceste intrebari le sunt adresate foarte des. Sunt intrebari foarte importante pentru ca raspunsurile care vin in urma lor pot sa lamureasca imaginea unei purtari impecabile permanente sau imaginea unui om care nu greseste niciodata.

Cei mai multi specialisti in domeniu recunosc ca au o adevarata dificultate in a se comporta acasa asa cum o fac in cabinet. Este aproape imposibil sa nu-si piarda cumpatul in fata copiilor sai, este aproape imposibil sa nu reactioneze uneori exact asa cum stiu ca nu ar trebui sa o faca.

In cartea „Intre parinte si copil”, Haim Ginott a scris un interviu in care mai multi psihoterapeuti in domeniul psihoterapiei infantile au raspuns la intrebari legate de viata lor de familie – in legatura cu propriul copil.

Iata ce spunea unul dintre psihologi: „Cand unul dintre pacientii mei copii a varsat fara sa vrea vopsea rosie in camera de joaca, am stiut exact cum sa reactionez: <<O! S-a varsat vopseaua. Avem nevoie de un burete. Si uite niste apa pentru tine.>> A fost o remarca spontana, automata. N-a fost ceva uneltit, dar nici accidental. A fost consecinta pregatirii mele de terapeut.”

A fost intrebat apoi ce ar face daca fiul sau ar varsa aceeasi vopsea pe covorul sau de acasa. Raspunsul lui a fost: „Nu ma-ntrebati! Sigur, ar depinde de dispozitia mea, dar as sti sa-l invinovatesc si sa-l fac de rusine: <<Uite ce-ai facut! Esti tare impiedicat! De cate ori sa-ti spun sa ai grija?>> Imi dau seama cat de ocrotitor sunt cu micii mei pacienti si cat de distructiv pot fi cateodata cu copilul meu. Luat pe sus, nu ma gandesc sa-i aplic spontaneitatea obtinuta prin pregatire propriului meu baiat.”

Iata deci ca este foarte dificil pentru un psiholog sa faca fata provocarilor din viata de familie. Este foarte important sa se cunoasca pe el insusi indeajuns de mult incat sa observe diferentele si sa accepte ca acestea sunt puncte in viata sa pe care este bine sa le lucreze.

Un alt psiholog spunea ca ceea ce a invatat face parte din el si ca este un reflex pentru el sa se comporte asemanator cu copiii lui, cum se poarta cu pacientii, acest lucru neinsemnand ca ii trateaza ca pe niste clienti: „Nu mi-ar trece prin cap sa fac diagnostice ori sa fac interpretari pentru copiii mei, sa ma joc cu ei de-a psihologul. Dar ceea ce este sensibil, plin de compasiune si uman se schimba prea putin cand vii de la birou acasa.”

O alta provocare adresata specialistilor este aceea ca nu reusesc sa iasa din propriile scenarii de viata si ajung sa se comporte precum parintii lor s-au comportat cu ei, desi isi dau seama de aceasta capcana tocmai pentru ca sunt specialisti in psihologie: „Nu-mi place inregistrarea mea parentala. Fara sa-si dea seama, multi parinti recita inconstient replicile uneui scenariu din trecut. Dar ne dam seama. Ar trebui sa fim in stare sa ne scriem propriul scenariu si sa folosim tot ce am invatat ca terapeuti de copii.” Aceasta este o problema care apare in viata multor psihologi si este o adevarata provocare sa iasa invingatori din acest tipar.

Este deci dificil pentru un psiholog sa se comporte precum se comporta in cabinet. Acest lucru se intampla pentru ca la randul sau este un om cu un trecut, cu o familie care a facut greseli in relatie cu el sau in educatie, etc.

 

Adaptare dupa „Intre parinte si copil” de  Haim Ginott



Lasa un comentariu