Cultivarea sentimentului de multumire



Copilul ar dori ca in toate zilele sa se simta multumit. El vrea sa ocoleasca in viata sa orice imprejurare care l-ar nemultumi si aceasta pare firesc. Totusi, el trebuie educat in asa fel incat sa priceapa si sa stie ca orice stare placuta poate fi intrerupta in orice moment al vietii. Trebuie sa se bucure de orice placere a vietii pe care i-o ofera parintii sau conditiile din jurul sau si sa se gandeasca ca in lumea asta multi copii sunt lipsiti de placerile oferite lui.

Totusi, toate trebuie sa aiba o limita. Se pot intalni copii foarte rasfatati de parinti, care ar trebui sa se bucure de toate imprejurarile fericire in mijlocul carora traiesc, si totusi se simt foarte deprimati pentru ca nu isi pot implini o mica fantezie, careia ei ii dau o importanta foarte mare si nemeritata, de exemplu, obtinerea unei jucarii oarecare.

Probabil ca acesti copii doresc capatarea unui neinsemnat obiect, nu pentru ca le-ar produce o bucurie deosebita, dar pentru ca satisfacerea ar fi insotita de invingerea parintilor care se opun.

Dupa victoria copilului asupra parintilor, cu siguranta, ca acest obiect nu mai prezinta interes pentru el. Desigur ca cedarea parintilor ar fi o greseala educativa, caci copilul iti baga in cap ca el trebuie sa aiba intotdeauna prioritate in ceea ce-l priveste.

Jucaria ceruta si neobtinuta era doar un pretext. Multumirea sau nemultumirea reala apare la copil la varsta prescolara. Daca acest copil are o nemultumire, este mustrat, el va plange, si dimpotriva daca are o multumire el se va bucura.

Multumirea sau nemultumirea trebuie, in cazurile acestea, sa aiba un rol educativ, caci copilul incepe sa fie lamurit asupra aceea ce este permis sa faca si ceea ce este interzis.

Sentimentele estetice ii pot da sau refuza multumirea. Cand in etapa de prescolaritate un obiect foarte viu colorat ii face placere, incepe sa se dezvolte in oarecare masura un sentiment estetic. Tot asa daca i se face un desen car reprezinta un cal sau un caine. Observarea desenelor care ii plac ii produce multumiri care pot fi considerate ca estetice. Daca nu-i plac, apare nemultumirea.

Frecventand o gradinita, si mai tarziu o scoala, copilul leaga prietenii, se joaca, devine multumit si capata sentimente sociale. Unii copii sunt acri, nu iubesc petrecerile colective, nu sunt sociabili, sunt vesnic nemultumiti.
Obiceiurile acestora sunt nestabile, asa ca pot fi schimbate in bine. Trebuie ca educatorii sa scoata mereu in evidenta chiar putinele merite pe care le au acestia si sa-i complimenteze adesea.

Cu vremea, acest copil, cu debut negativ in cea ce priveste aprecierea meritelor lui, devine un optimist profund.
Parintii trebuie sa provoace copiilor stari de multumire prin povestirea unor intamplari hazlii, prin desene usor de inteles de catre copii, prin cantece morale. Asa se nasc sentimentele de multumire. In scoala ocaziile sunt multumiti de ele si sufera daca sunt lipsiti de ele pe motive de boala. Succesul scolar le aduce mari multumiri, insuccesul provoaca necazuri.

Copilul din fire multumit se bucura de succesele scolare si vrea sa aiba consideratia parintilor si profesorilor sai. In scoala se pun bazele prietenilor, care fac ca legatura aceasta colegiala sa dureze multi ani. Viata scolara este insotita de multumire sau nemultumire dupa succesele sau insuccesele intelectuale obtinute in activitatea de elev.

Aceste sentimente apar in urma aprecierii facute de profesori asupra activitatii lor.
Preadolescentul devine constient ca exista o legatura intre activitate sa zilnica si sensul social al muncii sale. El devine multumit cand grupul lui de prieteni are succese in scoala sau se evidentiaza in intrecerile sportive.

Atitudinea de multumire a elevului este datorita opiniei generale formate pentru ei de catre colegii, profesorii si parintii sai. Parintii trebuie sa stie sa dea sfaturi (ca au obligatia sa dea sfaturi) si exemple bune copilului lor. Trebuie sa ii explice ca satisfacerea dorintelor unui om se realizeaza proportional cu meritele sale. In viata insa, de multe ori trebuie sa cedezi, iar ca sa obtii ceea ce nazuiesti, trebuie sa te straduiesti si sa lupti.

Copilul trebuie sa afle de la parinti ca munca este obligatorie pentru toti oamenii, deci si pentru copii. Rasplata straduintelor trebuie sa produca placere, daca munca lor este incununata de succes. Succesele scolare trebuie sa oblige pe parinti. Obtinerea succesului de catre copil nu trebuie rasplatit si de catre scoala si de catre parinti, caci constituie un stimulent.

Stimulentul nu trebuie sa-i oblige pe parinti. Obtinerea succesului de catre copil, nu trebuie sa creeze obligatia parintilor de a-l rasplati, caci astfel creeaza copilului premisele obtinerii unor rezultate bune, in functie de calitatea “stimulentului”, a recompensei.
Copilul trebuie sa inteleaga ca obtinerea unor succese, care i se datoreaza, ii apartin exclusiv lui. El nu le obtine de dragul parintilor, ci numai pentru el, caci formarea lui ulterioara depinde de constiinciozitatea cu care trateaza si rezolva problemele aparute in perioada formarii.

De multe ori insa, obtinerea unor succese de catre copil, atrage aportul parintilor, care dorind – spre exemplu – sa aiba in odrasla lor un elev eminent, participa efectiv la efectuarea diverselor teme si lectii. Aceasta este o optica gresita, ce mai tarziu se repercuteaza asupra copilului, care obisnuit cu participarea parintilor la efectuarea lectiilor sale, initial ii asteapta pe acestia spre a si le rezolva, ajungand intr-un tarziu sa le si reproseze unele insuccese.

Si nu de putine ori am vazut parinti care au scapat copilul de sub control tocmai datorita aprecierilor pe care profesorii le atribuiau temelor executate de ei, ceea ce le aducea prejudicii morale in fata copiilor. In acest caz, consider ca fiind mai oportuna interventia parintilor in rolul de coordonatori ai programului, decat in rolul de executant ce i-ar putea aduce copilului succese momentane si un real prejudiciu in viitor.

Am constatat ca aceasta atitudine a parintilor se datoreaza orgoliului lor, asa cum am aratat mai sus. Din pacate, si nu putine sunt cazurile, in care ei transmit acest orgoliu si egoismul lor, copiilor.

Copiii proveniti dintr-o astfel de familie, devin inevitabil expresie a educatiei primite. Chiar daca evident sunt elemente capabile, acesti copii nu-si ajuta colegii ( refuza acest lucru), devin vanitosi si se considera superiori celorlalti. Ajung pana acolo incat sa braveze in fata celorlalti cu “stimulentele” obtinute din partea parintilor, aducandu-se un prejudiciu moral, mai ales daca acestia din urma provin dintr-o familie modesta.

Sa nu uitam copilaria unor oameni celebri, care a probat ca multi dintre ei au avut o provenienta modesta. Ei si-au pastrat toata viata demnitatea, cu toate ca tinuta lor exterioara era modesta.

Lasa un comentariu