Copilul abuzat si respectul de sine



answear.ro

Copilul abuzat si respectul de sineOamenii care au suferit din cauza faptelor parintilor, care au rani deschise inca necicatrizate se pot vindeca fie de unii singuri, citind carti de profil, discutand cu prieteni de incredere care ii pot sustine in acest demers nealterandu-le catharsisul, fie apeland la psihoterapeuti. Unii oameni au nevoie de sprijinul sustinut al unui psihoterapeut pe o perioada mai lunga de timp, atat cat este necesar adultului, suport care nu il poate regasi in celelalte relatii ale sale.

Copii fiind, suntem nevoiti sa ne reprimam reactiile resimtite în urma traumelor si abuzurilor emotionale. Ne reprimam emotiile de furie, frica, manie pentru ca stim ca urmeaza pedepse pentru acestea. Mai tarziu, ajungem sa ne temem de aceste emotii, in loc sa incercam sa ne orientam printre ele si sa le eliberam intr-un mediul neostil.

Multi copii nu isi arata emotiile puternice si de aceea nu stiu cum sa le traiasca. Unii oameni reusesc prin intermediul terapiei sa constientieze toate aceste emotii refulate, reusesc sa le inteleaga si sa nu se mai teama de ele. Alti oameni, refuza, totusi, aceasta cale pentru ca nu pot sau nu vor sa spuna nimanui despre experientele lor tragice.

In procesul nostru de vindecare, sunt mai multe chestiuni de luat in considerare. Nu exista o regula generala care sa ne spuna daca sa intrerupem sau nu orice legatura/contact cu parintele care ne-a facut sa suferim. Calea de la copil la adult se petrece in interiorul omului, este un proces personal care se petrece in functie de individualitatea fiecaruia. Uneori, ruperea contactului cu parintele respectiv este singura posibilitate care ne poate asigura satisfacerea propriilor nevoi. Alteori, decidem ca putem pastra contactul cu ei. Dar in acest caz trebuie sa fim siguri ca am inteles ca suntem capabili sa suportam aceasta legatura fie ea si de la distanta. Daca am inteles ce putem si ce nu putem suporta, daca intelegem cat ne-a costat si ce urmari a avut pt noi acel trecut incarcat, atunci ne aflam la conducerea vietii noastre.

Exista totusi cateva constatari universal valabile pe care orice copil traumatizat le simte. Daca persoana suferinda doreste sa se vindece este important sa inteleaga aceste reguli imuabile:

  1. Ranile se cicatrizeaza daca fosta victima este hotarata sa se schimbe; daca isi doreste respect si poate sa renunte la asteptarile pe care le are ca si copil.
  2. Daca durerea este negata, persoana va plati pentru acest fapt cu sanatatea sa. Daca nu va plati ea, va plati copilul ei.
  3. Chiar daca copilul isi iarta parintii, chiar daca acesta le arata toleranta si intelegere, nu inseamna ca parintii se vor schimba. Parintii se schimba doar daca isi doresc acest lucru si trec de la vorbe la fapte.

De foarte multe ori, din dorinta de a fi iubit, copilul maltratat, abuzat va incerca toata viata sa vada „partile bune” ale celui care i-a facut rau. Prin acest simptom, el nu renunta inca la asteptarile sale. Majoritatea oamenilor asteapta iubire de la parinti si nu vor sa renunte la aceste asteptari. Se agata de orice frantura, de orice gest de „bunavointa” pe care il interpreteaza ca o potentiala schimbare de comportament al parintelui. Dar aceasta schimbare, de cele mai multe ori, nu vine niciodata.

De cele mai multe ori, parintii nu doresc sa fie iertati pentru ca ei nu-si recunosc greselile. Daca si-ar recunoaste greselile ar trebui sa simta toata durerea pe care i-au provocat-o copilului. In schimb, exploateaza prin invinuire dependenta copilului-matur de ei.

Parintii ajunsi batrani si neputinciosi cauta un sprijin in copiii lor aplicand metoda invinuirii pentru a provoca mila. Dar mila este cea care a impiedicat si impiedica in continuare maturizarea copilului.

Daca adultul isi permite sa spuna ceva din adevarul trairilor sale, intampina rezistenta mamei sau a tatalui prin respingere pe motiv ca „exista lucruri care nu ar trebui spuse niciodata parintilor” sau „asa vorbesti cu mine?”. Cand este mic, copilul incearca sa isi exprime propriul sau adevar, dar intampina sabloanele parintilor. Aceasta respingere este perceputa ca un pericol de moarte pentru copilul care are atata nevoie de iubire din partea parintilor.

De aici rezulta aceasta temere inconstienta de pedeapsa pentru copilul devenit adult, pericol intarit si de sistemul de valori care spune ca toti parintii au dreptul sa fie cinstiti de catre copiii lor, chiar daca au fost distructivi cu ei. Dar, daca decidem sa parasim acest sistem de valori, ni se va parea grotesc sa auzim ca o femeie de varsta adulta ar trebui sa-si iubeasca parintii care au maltratat-o brutal sau care au putut sa-i priveasca in tacere maltratarile. Daca decidem sa parcurgem sedinte de psihoterapie, ne putem anula refularile si ne eliberam trupul de simptomele cele mai diverse.dEpurtat.ro

Frica de alta data, cand copilul nu era dorit de catre parinte dispare o data cu constientizarea faptului ca „eu am fost candva in pericol, dar in prezent nu mai sunt”.

Emotiile vechi, frica si stresul care insotesc acele amintiri in care eram in pericol sunt acum niste semnale care tin de istoria noastra; daca nu mai luptam impotriva lor, nu ne va mai fi frica de propriile noastre nevoi vitale.

Un exemplu care descrie conflictele dintre mesajele noastre interioare, personale si ceea dorim sa fim pentru parinti, il ofera Allice Miller in „Revolta trupului”. O tanara femeie Dagmar, isi descrie situatia :

Mama mea sufera de o boala de inima. As vrea sa fiu buna cu ea, sa-i stau la capatai si incerc sa trec pe la ea cat de des pot. Dar de fiecare data ma ia o durere de cap insuportabila, ma trezesc noaptea intr-o baie de sudoare si cad in cele din urma intr-o stare depresiva cu ganduri sinucigase. ln visele mele, ma vad copilul pe care pe atunci il trantea la pamant si tipa, tipa, tipa. Cum pot sa impac toate astea? Trebuie sa merg acolo, pentru ca este mama mea. Dar nu vreau sa ma omor si nici sa fiu bolnava. Am nevoie de cineva care sa ma ajute si sa imi spuna cum pot sa-mi gasesc linistea. Nu vreau sa ma mint si nu vreau s-o mint nici pe mama mea, prefacandu-ma ca sunt o fiica buna. Dar nu vreau sa fiu lipsita de inima si s-o las singura cu boala ei.

Multi oameni se afla in aceasta situatie. Au fost sufocati, maltratati, abuzati psihic sau loviti de catre mama, doresc cu ardoare sa se indeparteze de ea ca sa se vindece, dar aud invinuirile si sentimentele de vinovatie induse: „Eu am avut grija de tine, ti-am dat sa mananci, tu ce faci acum? Este randul tau sa ai grija de mine”. Pe de-o parte, nu vor sa mai aiba nici o legatura cu acest parinte – deoarece rareori exista sentimente pozitive pentru el, dar pe de alta parte nu reusesc sa faca fata prea bine sentimentelor de mila provocate de acesta, fapt la care se adauga si sistemul de valori incriminatoriu care arata cu degetul spre el, parca spunand: „De ce nu esti un/o fiu/fiica bun/a?”; „Iart-o; a gresit si ea, vezi ca e bolnava, ai grija de ea; e mama ta”, s.a.m.d.

Autoarea continua: „Dagmar a incheiat acum cativa ani o terapie in care ii iertase mamei ei cruzimile. Dar de cand cu boala grava a mamei, i-au revenit vechile emotii ale copilului mic si acum nu mai stia ce sa faca. Mai degraba si-ar fi luat viata decat sa nu corespunda asteptarilor mamei ei, societatii, terapeutului. Atat de mult dorea sa fie alaturi de mama ei ca o fiica iubitoare, dar nu putea sa faca asta fara sa se tradeze pe ea insasi. Trupul ei ii spunea asta in mod clar. Prin acest exemplu nu vreau sa pledez pentru aceea ca parintii nu trebuie asistati cu dragoste in fata mortii; fiecare om trebuie sa ia decizia dupa cum i se pare corect. Dar daca trupul ne aminteste atat de clar istoria maltratarilor suferite candva, nu avem de ales, trebuie sa ii luam in serios limbajul. Uneori, strainii pot mult mai usor sa fie alaturi de parintii nostri in ultimele clipe, pentru ca ei nu au suferit din cauza lor, nu au nevoie sa se forteze sa minta, nu trebuie sa plateasca cu depresii, pot sa le arate compasiune fara sa se prefaca.

Dimpotriva, fiul sau fiica se straduieste zadarnic sa aiba sentimente bune, dar acestea pot lipsi in atare conditii. Iar ele lipsesc pentru ca acesti copii maturizati inca mai pastreaza asteptarile pe care le au de la parintii lor si doresc sa aiba din partea parintilor muribunzi macar in ultima clipa confirmarea pe care n-au simtit-o niciodata in viata, in prezenta lor”.

Si deseori ne intalnim cu sentimentul puternic de a ne stradui din rasputeri sa ne intelegem tatal sau mama care ne-a gresit grav. Incercam sa ii acceptam asa cum sunt, sa ii iertam, dar de fiecare data ne poticnim in fata adevarului trait pe propria noastra piele. Platim prin depresii, indispozii psihice si fizice. Si, ce se intampla in acel moment cu noi daca nu ne luam in serios si nu ne acceptam propriile sentimente? Cum ne putem castiga respectul in fata noastra daca nu ne luam in serios experientele asa cum s-au petrecut? Cum putem sa ne respectam daca ne vom nega deseori propriile necesitati in favoarea parintilor sau inlocuitorilor lor?

Aceasta dorinta de a fi altfel decat suntem este de inteles. Ne dorim sa reducem greutatile batranilor parinti si sa primim in final dragostea lor, dar aceasta intra in contradictie cu nevoia veritabila, sustinuta de cicatricile trupului si ale spiritului, de a ne ramane noua insine credinciosi. Iar respectul de sine vine automat daca ne ramanem noua insine credinciosi.

 

dyfashion.ro

Un raspuns pentru “Copilul abuzat si respectul de sine”

  1. Airinei Mihaela says:

    Salut am 36 ani ….de doi ani nu mai vorbesc cu mama mea…atunci a fost ultima bataie….de 7 ani nu mai vazusem casa in care am crescut …am stat doar doua zile..am fugit la ora 23 cu valiza …era Decembrie…zapada frig fara bani nu mi.a pasat….am fugit ca un hot….
    Am avut mereu impresia ca are dreptate dar acum doi ani …..Scuze….seara frumoasa!

Lasa un comentariu