Ce se afla in spatele actului de caritate?



Anthony de Mello, in cartea „Constienta si capcanele realitatii” prezinta iluzia pe care o intretinem despre noi, aceea in care ne consideram omenosi si altruisti pentru ca facem acte de caritate sub diverse forme. Intr-o vreme era la mare moda actul de caritate. Vedete invitate, donatii, petreceri si zambete, imagini sociale construite pentru a fi pe placul unora si altora.

In realitate, descoperim sub masca caritatii obtinerea propriei placeri prin care simtim satisfactie si implinire.

Mello vorbeste despre trei tipuri de egoism:

  1. Cel in care iti oferi placerea de a-ti face tie pe plac. Ceea ce numim egocentrism.
  2. Cel in care iti oferi placerea de a le face altora pe plac. Este un tip de egoism mai subtil.
  3. Cand faci ceva bun, ca sa nu te simti prost.

 

Primul tip de egoism este usor de recunoscut. Tot ceea ce facem, facem pentru propria noastra placere in mod direct.

Al doilea tip de egoism este destul de ascuns, deoarece naste ulteori senzatia ca esti un om bun si nemaipomenit.

Mello: „ …este mai periculos, deoarece chiar ajungem sa simtim ca suntem cu adevarat grozavi. Dar poate ca in fond, nu suntem atat de grozavi. Protestezi cand spun asta? Grozav!”

Astfel de exemple se regasesc si in cazurile in care sunt ajutati copii orfani, batrani sau cand se ofera servicii in favoarea comunitatii pentru obtinerea unei anumite imagini publice.

Ex: „Dumneavoastra doamna, spuneti ca, in cazul dumneavoastra, locuiti singura si mergeti la biserica si oferiti cateva ore din timpul dumneavoastra. Dar, mai recunoasteti si ca, de fapt faceti acest lucru dintr-un motiv egoist – nevoia de a fi necesara – si de asemenea stiti ca aveti nevoie sa simtiti ca le sunteti necesara altora, intr-un mod care va asigura ca aveti o contributie cat de mica la lume”.

Atunci cand cineva face un gest de caritate, el stie ca simte o placere interioara in momentul desfasurarii evenimentului. El a ajutat; a dat ceva si a primit ceva.

Mai exista o categorie de oameni care ajuta pe oricine, fara discernamant. Fac acest lucru pentru ca ceilalti sa aiba o parere buna despre ei. Si ajuta constant. Si se simt bine. Cred despre ei ca sunt niste oameni foarte buni, iar ceilalti se folosesc de ei, apoi pleaca. Atunci ei se considera niste victime. Dar scopul este cresterea stimei de sine – initial scazuta-  realizand acest lucru prin ceilalti, oferind ajutor.

In fond, au o parere proasta despre ei. Ajuta, sperand si crezand ca vor fi elogiati sub diverse forme, intarindu-le imaginea de oameni buni. Dau ceva, apoi asteapta sa primeasca, iar atunci cand ceilalti pleaca, acest lucru este interpretetat ca o lipsa totala de nerecunostinta. Practic acest tip de oameni isi extrag starea de bine din recunostinta si admiratia celorlalti, iar atunci cand aceasta nu exista sau nu este exprimata explicit, persoana in cauza se simte foarte rau. Acesta este un exemplu de egoism des intalnit, dar datorita formei sale subtile de manifestare, este greu de decelat.

Autorul spune: „N-am spus ca nu mai exista deloc fapte in care nu e nici urma de egoism. Poate ca exista. Va trebui sa cercetam asta. O mama care salveaza un copil – care salveaza copilul ei, spui tu. Dar cum de nu salveaza copilul vecinului? E vorba de acel al ei.”

Cu totii suntem cunostienti si de tipul trei de egoism. Cati nu s-au vazut nevoiti sa ajute pe cineva, nu pentru ca doreau sa faca un bine dezinteresat, ci pentru a nu se simti vinovati? Cand se face acest gest, nu ai un sentiment de bine, ci un sentiment neplacut. Urasti acel lucru, dar nu poti refuza. Nu ai un sentiment de bine cand trebuie sa te intalnesti cu un amic si nu vrei, dar nici nu ai un sentiment de bine daca i-ai spune nu.

Ex: „Faci sacrificii din iubire, dar cartesti”. Omul carteste din obisnuinta, din principiu pentru ca refuza realitatea.

Pentru o mai buna intelegere al acestui egoism mascat, autorul vorbeste despre un scenariu in care o persoana hraneste 500 de copii, zilnic. Acest lucru o face sa se simti bine cu ea insasi, si sa se simta bine, cu aceasta ocazie, si in fata celorlalti. „Ei bine, te-ai astepta sa-ti dea un sentiment neplacut? Cateodata iti da. Pentru ca exista unii oameni care fac lucrurile in asa fel incat sa nu trebuiasca sa se simta prost. Iar ei numesc aceea caritate. Actioneaza dintr-un sentiment de vinovatie. Aceea nu este iubire. Dar, slava Domnului, tu faci servicii oamenilor si este placut. Minunat! Esti o persoana sanatoasa, pentru ca esti interesat direct si personal. Asta-i ceva sanatos”.

O alta varianta a sentimentului de vinovatie care declanseaza actul de caritate, este acela al datoriei. Adica ajuti pe cineva din cauza ca te simti dator fata de el. N-o faci pentru ca doresti sa ii fie bine, ca esti tu inimos, dezinteresat, o faci din datorie – este tot un fel de schimb.

Ai invatat sa relationezi in „tranzactii”. Te-a ajutat o data, acum trebuie sa il ajuti si tu. Nu conteaza daca ai chef sau nu, daca poti sau nu. Faci tot posibilul sa ai cu ce, ca ulterior sa nu te simti vinovat ca nu l-ai ajutat. Cand sentimentul de recunostinta (daca l-ai simtit vreodata – si care nu te obliga la reciprocitati) dispare, este inlocuit cu cel al datoriei. Ca sa nu te simti prost. El te-a ajutat o data, trebuie sa faci la fel ca sa nu isi schimbe imaginea buna despre tine.

Mello spune ca aceasta este cea mai rea forma de caritate: cand faci ceva ca sa nu te simti prost. Nu avem curajul sa spunem ca vrem sa fim lasati in pace. Vrem ca oamenii sa creada doar ceea ce este mai bine despre noi: „Cand spui: <<nu-mi place sa-i ranesc pe oameni>>, eu spun: <<Las-o balta! Nu te cred. Nu cred pe nimeni care spune ca lui sau ei nu-i place sa raneasca oamenii. Ne place sa-i ranim pe oameni, mai ales pe unii oameni. Adoram asta. Si cand altcineva pricinuieste suferinta, ne bucuram de acest lucru.

Dar nu vrem sa pricinuim durere noi insine, pentru ca noi insine vom suferi. Daca noi producem suferinta, altii vor avea o parere proasta despre noi. Nu ne vor mai placea, vor vorbi impotriva noastra – si asa ceva nu ne place!>>”.

 

Adaptare dupa „Constienta – capcanele si sansele realitatii”

Lasa un comentariu