Calatorie in India



mycloset.ro

Unul dintre tulburatoarele spectacole ale mintii se infatiseaza sub forma unei „calatorii in India”. Caz neurologic real al binecunoscutului doctor Oliver Sacks, cunoscut mai ales prin prisma bizareriei prezentarii celebrului caz a celui care si-a confundat sotia cu o palarie.

Bhagawhandi P., o indiana de 19 ani cu o tumoare maligna a creierului, a fost internata in spitalul nostru in 1978. Tu­moarea – un astrocitom – aparuse pentru prima data cand avea sapte ani, dar avea atunci o malignitate redusa si bine circumscrisa, permitand o rezectie totala si o revenire functionala completa, astfel incat Bhagawhandi si-a reluat via­ta normala.

Acest ragaz a durat zece ani, timp in care si-a trait viata din plin, recunoscatoare si perfect constienta, fiindca stia (era o fata inteligenta) ca poarta in cap o “bomba cu efect intarziat”.

Tumoarea a recidivat cand avea 18 ani, de data asta mult mai invaziva si mai maligna, nemaifiind acum operabila. S-a practicat o decompresiune pentru a-i permite expansiunea.

Bhagawhandi a fost apoi internata, suferind de o slabiciu­ne si o amorteala in partea stanga, cu accese survenind sporadic si cu alte probleme.

La inceput era foarte bine dispusa, parand impacata cu soarta, dar dorind sa fie inconjurata de lume, sa fie activa, sa se bucure si sa traiasca atat cat mai putea. In timp ce tumoarea evolua spre lobul ei temporal, iar decompresiunea incepea sa se bombeze (o tratam cu steroizi pentru a reduce edemul ce­rebral), accesele ei deveneau mai dese si mai bizare.

Crizele de la inceput erau mari accese convulsive si reapareau sporadic. Cele noi aveau cu totul alt caracter. Nu-si pierdea cunostinta, dar parea (si se simtea) “visatoare”; era usor de stabilit (si de confirmat prin EEG) ca avea acum dese accese de lob temporal, care, asa cum ne-a invatat Hughlings Jackson, sunt adesea caracterizate prin “stari de visare” si “reminiscenta” involuntara.

In scurt timp aceasta visare a capatat un caracter mai definit, mai concret si mai vizionar. Acum lua forma unor imagini din India – peisaje, sate, locuinte, gradini – pe care Bhagawhandi le recunostea imediat drept locuri pe care le cunoscuse si de care era legata sufleteste pe cand era copil.

“Suferi din cauza acestor lucruri?” am intrebat-o noi. “Putem schimba medicatia.”
“Nu”, a zis zambind linistita, “imi plac visele astea, ma duc inapoi acasa.”

Uneori erau oameni, de obicei familia ei sau vecinii din satul natal; alteori erau cuvinte, cantece sau dansuri; o data se afla intr-o biserica, alta data intr-un cimitir; dar de cele mai multe ori apareau campiile, ogoarele, lanurile de orez de langa satul ei si colinele domoale care se intindeau pana la orizont.elefant.ro

Erau oare toate acestea crize de lob temporal? La inceput asa ni se paruse, dar acum nu mai eram siguri; caci crizele de lob temporal (asa cum a subliniat Hughlings Jackson si confirmat Wilder Penfield prin stimularea creierului expus la vedere ) tind sa aiba un caracter mai degraba stabil: o singura scena sau un singur cantec, repetate fara variatii, corespunzand unui focar tot atat de stabil din cortex. Dar visele lui Bhagawhandi nu aveau o ase­menea stabilitate, ci prezentau ochilor ei tablouri mereu schimbatoare si peisaje care se topeau pe rand. Era oare o stare toxica si halucinatorie produsa de dozele masive de steroizi pe care le primea acum? Parea posibil, dar nu puteam reduce steroizii deoarece ar fi intrat in coma si ar fi murit in cateva zile.

Asa-numita “psihoza steroidiana” implica deseori excitatie si dezorganizare, in timp ce Bhagawhandi era mereu lucida, impacata si calma. Putea fi vorba de fantezii sau vise, in sens freudian? Sau de acel gen de vise demente care apar uneori in schizofrenie (onirofrenie)? Nu puteam spune cu certitudine, fiindca, desi exista un element de fantasmago­rie, era limpede ca toate fantasmele erau amintiri. Ele apareau alaturi de stari normale de luciditate si constiinta (Hughlings Jackson vorbeste despre o “dedublare a constiintei”) si nu erau “supraexcitate” sau incarca­te de porniri violente. Semanau mai curand cu unele picturi sau poeme simfonice, uneori vesele, alteori triste, cu evocari, cu amintiri, calatorii intr-o copilarie indragita.

Zi de zi, saptamana de saptamana, visele, viziunile apareau mai des, se adanceau. Nu mai surveneau intamplator, ci ocupau cea mai mare parte a zilei. O vedeam cufundata ca in transa, cu ochii uneori inchisi, alteori deschisi, dar fara sa vada, purtand mereu pe chip un suras vag, misterios. Daca se apropia cineva de ea sau o intreba ceva, asa cum trebuiau sa faca surorile, raspundea imediat, lucid si politicos, dar exista, chiar si printre cei mai realisti membri ai personalului, impresia ca ea se afla intr-o alta lume si ca n-ar trebui s-o intrerupem. Impartaseam si eu aceasta impresie si, cu toate ca eram curios, nu-mi venea sa cercetez.

O data, doar o singura data, am spus: “Bhagawhandi, ce se intampla?”
“Mor”, a raspuns ea. “Ma duc acasa. Ma intorc de unde am venit – puteti numi asta intoarcerea mea.”

A mai trecut o saptamana, iar acum Bhagawhandi nu mai raspundea stimulilor externi, ci parea invaluita intr-o lume a ei si, desi tinea ochii inchisi, chipul pastra surasul ei slab, fericit. “Se afla pe drumul de intoarcere”, spunea personalul. “Va ajunge curand acolo.” Dupa trei zile, a murit – ar trebui, poate, sa spunem “a ajuns”, incheindu-si calatoria, in India?

 

astratex.ro

Lasa un comentariu