Abordarea strategica in psihoterapia de familie



avon.ro

 

Orientarea strategica isi are originea in lucrarile lui Milton Erickson. Ideea de la care se porneste este aceea ca psihoterapia are mai multe sanse de succes daca subiectul nu este abordat izolat, ci in cadrul interactiunilor sociale in care isi desfasoara existenta.

Trasaturile caracteristice ale acestei orientari:

  1. Responsabilitatea de a pune la punct o strategie pentru a rezolva problema clientului revine in exclusivitate terapeutului. Acesta stabileste scopurile si obiectivele terapiei (orientare directiva).
  2. Accentul nu este pus pe o anumita metoda psihoterapeutica, ci pe gasirea unei strategii care sa rezolve o situatie concreta.
  3. Deoarece terapia este centrata pe aspecte psihosociale, sarcina terapeutului este sa gaseasca acea cale de interventie care are in vedere interactiunile clientului cu cei din jur.
  4. Obiectivul terapiei este sa-l ajute pe client sa depaseasca o situatie specifica de criza ce intervine in viata de familie.
  5. Problema este definita ca o secventa a unei relatii interpersonale care se desfasoara intre mai multe persoane.

Simptome cum ar fi depresia, anxietatea, fobiile sunt gandite in termenii unor contacte dintre doi sau mai multi parteneri, contacte ce au rolul adaptativ de a mentine relatia respectiva.

Terapeutii specializati in acest tip de terapie fac distinctia intre identificarea problemei si stabilirea problemei prin atribuirea unei etichete individului sau familiei acestuia. Aceasta abordare nu pune accent pe diagnostic, nici pe diagnosticul psihiatric, sarcina terapeutului fiind de a defini problema; problema este definita in astfel de termeni, incat sa poata fi rezolvata.

Problema-simptom care apare la un adult sau la un copil este considerata ca un mod de comunicare. Simptomul nu face decat sa exprime metaforic o problema si sa sugereze solutia, care este insa disfunctionala, cu caracter dezadaptativ.

Obiectivul terapiei consta in modificarea continutului comunicarii metaforice, in prevenirea secventelor patologice de comunicare si in oferirea unor solutii sanatoase de interactiune.

Demersul terapeutic se desfasoara in trepte sau etape, iar fiecare problema poate sa implice doua sau mai multe persoane. intr-o etapa initiala, terapeutul va stabili cine anume si in ce mod este implicat in persoana respectiva. Apoi, terapeutul va gasi o solutie de interventie, care va conduce la modificarea interactiunilor din cadrul familiei.

Schimbarea este planificata in etape, astfel incat modificarea unei situatii sau a unui tip de interrelatie va conduce la o alta modificare a altor interactiuni.

Frecvent, terapeutul genereaza la inceput o noua problema, a carei rezolvare va conduce la rezolvarea problemei initiale. Terapeutul trebuie sa fie foarte atent la sistemul de relatii ierarhice din cadrul familiei; de pilda, parintii sunt aceia care trebuie sa aiba grija de copii; aliantele copil-parinte impotriva celuilalt parinte trebuie blocate, iar terapeutul trebuie sa evite sa formeze aliante cu membrii „de jos“ ai ierarhiei familiale.avon.ro

Haley se refera la sisteme patologice in cadrul carora interactioneaza ierarhii disfunctionale, iar demersul terapeutic trebuie sa se indrepte initial in directia unei noi ierarhii, tot cu caracter patologic, inainte de a organiza o structura ierarhica sanatoasa.

Interventia terapeutica imbraca forma unor directive sau sarcini terapeutice, pe care terapeutul le da familiei cu privire la ce anume ar trebui sa faca, atat in timpul sedintelor de psihoterapie, cat si in afara acesteia.

Directivele au doua scopuri:

(1) sa modifice modul in care membrii familiei interactioneaza unii cu altii si cu terapeutul;
(2) sa faciliteze obtinerea unor informatii referitoare la modul in care membrii familiei raspund la instructiuni.

Demersul psihoterapeutic este orientat spre rezolvarea problemelor prezente, si nu spre trecut, terapeutul incurajand comunicarile actuale. Familia trece prin noi experiente, daca respecta indicatiile terapeutului, dar aceste experiente nu reprezinta un scop in sine, scopul fiind modificarea interactiunilor patologice.

Reprezentantii acestei scoli terapeutice sunt de parere ca si in cazul in care familia iese din impas fara sa stie de ce, obiectivul a fost atins.

Directivele date de psiholog pot fi directe sau paradoxale, simple (implicand una-doua persoane) sau complexe (angajand intreaga familie). Instructiunile directe au drept scop modificarea interactiunilor din cadrul sistemului familial, de pilda implicarea in activitate a unor membri dezangajati sau stabilirea unor acorduri sau sentimente mai bune, incurajarea interactiunilor pozitive, incurajarea circulatiei informatiilor, incurajarea familiei sa adopte un sistem mai eficient de reguli, incurajarea comunicarii dintre generatii, a unor scopuri individuale, precum si invatarea membrilor familiei sa puna in actiune strategii de atingere a scopurilor.

Primul pas in stabilirea unei instructiuni il reprezinta motivarea familiei sa urmeze respectiva instructiune. Modalitatea prin intermediul careia terapeutul se decide sa motiveze familia depinde de tipul de sarcina, de tipul de familie, dar si de relatia care se stabileste intre membrii familiei si terapeut.

Terapeutul va preciza totdeauna clar sarcinile trasate, astfel incat daca acestea sunt urmate, sa rezulte efectul scontat. Cu cat problemele si obiectivele terapiei sunt mai clar definite, cu atat este mai facila stabilirea sarcinilor.

Exemple de sarcini:
– Tatal si fiul sunt solicitati sa realizeze un lucru marunt, pe care mama il dezaproba.
– Tatal care se aliaza cu fiica sa cea mica impotriva mamei poate fi solicitat sa spele cearsafurile fetei cand aceasta urineaza in pat.

Uneori, terapeutul da directivele respective intr-o forma metaforica, fara a arata explicit ce anume doreste sa se intample.

Instructiunile paradoxale se caracterizeaza prin aceea ca terapeutul afirma ca doreste sa ajute familia sa se schimbe, cerandu-i in acelasi timp sa nu se modifice. Aceasta abordare are la baza ideea ca multe familii care vin la terapie pentru a se modifica sunt rezistente la schimbare. Provocandu-i sa reziste, terapeutul va provoca indirect schimbarea.

Strategii (dupa Haley):

  1. Terapeutul formuleaza schimbarea discutand cu membrii familiei care vor fi consecintele rezolvarii problemei actuale.
  2. Unor subiecti care au tendinta de a discuta in contradictoriu li se poate cere sa se certe in continuare, dar intr-o maniera ritualizata.
  3. Unui subiect, membru al unei familii sau al unui cuplu, i se poate cere sa pretinda ca are simptomul chiar in momentul cand nu-l are.
  4. Unul dintre parteneri poate fi solicitat sa-l incurajeze pe celalalt sa prezinte simptomul.

Papp face distinctia intre sarcinile bazate pe complezenta si cele despre care terapeutul este convins ca familia nu le va executa sau ca va lupta impotriva lor.

Interventiile bazate pe complezenta includ sfaturi, explicatii, sugestii bazate pe comunicare deschisa. Sarcinile sau directivele cu caracter paradoxal se bazeaza pe opozitie si succesul lor depinde de lupta familiei impotriva lor sau de urmarea lor pana in punctul in care conduc la absurditati.

Papp descrie trei etape in furnizarea unei instructiuni paradoxale:

1. Definirea simptomului ca fiind un element pozitiv, menit sa mentina stabilitatea familiei.
2. Prescrierea unor interactiuni ciclice producatoare de simptom.
3. Franarea familiei cand aceasta manifesta tendinta de franare.

In terapia de familie, se elaboreaza un plan precis de actiune pentru fiecare problema si nu exista nici o contraindicatie pentru selectia pacientilor. Abordarea se utilizeaza indiferent de varsta si de statutul socio-economic. Poate fi folosita pentru probleme ca: neintelegeri, comportament delincvent la unui dintre membrii familiei, simptome ca depresie, anxietate, fobie.

 

Suport de curs – Elemente de psihoterapie – Irina Holdevici

avon.ro

Lasa un comentariu